Categorie: Studii teologice

Grija de frati
„Rugati-va unii pentru altii”

Simon Schrock

Camera sa de rugaciune nu a avut niciodata carpet pe jos, dar el s-a rugat ca nimeni altul. Nici macar temnita rece a inchisorii nu i-a putut domoli fierbinteala rugaciunilor. Dragostea fata de ceilalti l-a tinut mereu activ si i-a alimentat neincetat focul cererilor mijlocitoare.

Celor din Filipi le-a scris: „Si ma rog ca dragostea voastra sa creasca tot mai mult in cunostinta si orice pricepere” (Filip. 1:9).

Catre Tesaloniceni a scris: „Multumim intotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, pe care va pomenim necurmat in rugaciunile noastre”, … „De aceea ne rugam necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va gaseasca vrednici de chemarea Lui, si sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorita din credinta” (1 Tesal. 1:2; 2 Tesal. 1:11).

Celor din Roma le-a scris: „Va pomenesc neincetat in rugaciunile mele” (Rom. 1:9).

Lui Timotei i-a spus: „… te pomenesc neintrerupt in rugaciunile mele, zi si noapte” (2 Tim. 1:3).

Apostolul Pavel a fost un om al rugaciunii. El s-a rugat ziua si noaptea. Viata lui de rugaciune a fost o viata de soldat al cerului. Pavel s-a rugat in inchisoare, in butuci si in lanturi. Limitarile trupului nu i-au ingradit cu nimic aria de activitate a spiritului sau dedicat lucrarii. „Performerii” contemporani ai asa ziselor adunari de rugaciune nu se pot asemana cu Pavel. Ce pacat ca ei „maimutaresc” o lucrare pe care nici macar nu o cunosc in realitate. Cei ce stau pe scenele stadioanelor si se „roaga” pentru mii de suflete sau cei care se produc in sali de spectacole intesate cu drogati emotionali, inginind „semi-descintece” pseudocrestine nu sunt urmasii lui Pavel!

„Dar tu, cind te rogi, intra in camaruta ta, … si Dumnezeu, care vede in ascuns …”, aceste reglementari puse de Domnul Isus in calea „circului” religios dat de piosii timpului au ramas si astazi la fel de valabile.

Rugaciunea este un fel de rasuflare a sufletului si un fel de lucrare fundamentala peste care se cladeste apoi tot edificiul lucrarii crestine. Pavel stie ca are nevoie nu numai sa se roage pentru altii, dar si ca altii sa se roage pentru el: „Fratilor, rugati-va pentru noi”, „Incolo, fratilor, rugati-va pentru noi ca, Cuvintul Domnului sa se raspindeasca si sa fie proslavit cum este la voi, si sa fim izbaviti de oamenii nechibzuiti si rai, caci nu toti au credinta” (1 Tesal. 5:25; 2 Tesal. 3:1,2).

Pavel este un luptator care le cere si celorlalti sa se coboare in lupta alaturi de el: „Va indemn dar, fratilor, pentru Domnul nostru Isus Christos, si pentru dragostea Duhului, sa va luptati impreuna cu mine, in rugaciunile voastre catre Dumnezeu pentru mine” (Rom. 15:30).

Apostolul Pavel le spune tuturor celor cu care este in legatura: „Eu ma rog pentru voi, rugati-va si voi pentru mine”. Rugaciunea este cea mai importanta legatura pe care o avem cu Tatal ceresc si unii cu altii. Cel mai bun exemplu de rugaciune este bineinteles insusi Domnul Isus Christos. El S-a rugat ziua si S-a rugat si noaptea. Domnul Isus a considerat ajutorul prin rugaciune superior ajutorului pe care ni-l putem da unul altuia prin simpla sfatuire: „Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca griul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu se piarda credinta ta; si, dupa ce te vei intoarce la Dumnezeu, sa intaresti pe fratii tai” (Luca 22:31-32). Desi stia ca Petru se va lepada de El, Domnul Isus nu-l ia pe Petru deoparte ca sa stea de vorba cu el si sa-l pregateasca sa nu cada, ci se roaga pentru el ca sa nu i se piarda credinta.

Toti apostolii Domnului au fost razboinici ai rugaciunii. Iacov ne scrie: „Rugati-va unii pentru altii” (Iacov 5:16).

Biblia vrea sa ne transforme pe toti in oameni legati direct cu cerul si implicati mereu in lucrarea de avansare a Imparatiei: „Vreau ca barbatii sa se roage in orice loc, si sa ridice spre cer miini curate, fara minie si fara indoieli. Vreau deasemenea ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala” (1 Tim. 2:8-9). „Rugati-va fara incetare” (1 Tesal. 5:17).

Domnul Isus a dat odata o pilda ca sa arate ca oamenii „trebuie sa se roage necurmat, si sa nu se lase” (Luca 18:1-8). El a asezat rezultatul secerisului de suflete in balanta vietii de rugaciune: „Mare este secerisul, dar putini sunt lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau” (Luca 10:2).

Rugaciunea sincera si curata nu va ramine niciodata neauzita: „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor” (1 Petru 3:12). Dumnezeu doreste din toata inima sa stea de vorba cu copiii Sai si sa le imbogateasca cunostinta. Iata ce i-a spus Domnul profetului Ieremia: „Cheama-Ma si-ti voi raspunde, si iti voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunosti” (Ier. 33:3).

Pentru ce sa te rogi? Pentru ca sufletele merg cu miile in iad si nimanui nu-i pasa. Rugaciunea este ca un ecou peste spatiu si timp. Ea amplifica chemarea lui Dumnezeu la mintuire. Intregul pamint este intunecat de prezenta pervertitoare a demonilor. In aceasta bezna a pacatului, rugaciunea este farul luminos care cheama vasele ratacite inspre portul care le poate oferi siguranta salvarii. Roaga-te ca mii de suflete sa vina acasa la Domnul.

(Prin 1947 in tirgul Iesilor existau doar citiva credinciosi evanghelici. Doi dintre ei sunt si astazi socotiti printre pionierii lucrarii din Biserica crestina baptista: Neculai Sfatcu si Pricop Tarniceriu. Duminica dimineata, acesti doi oameni simpli se intilneau in sala de linga Hala, unde rinduisera sa gazduiasca viitoarea Biserica. Dupa ce se rugau impreuna, fratele Sfatcu obisnuia sa spuna: „Incepe matale, frate Pricop ora de rugaciune, ca eu m-oi duce prin piata sa vad pe cine imi scoate Dumnezeu in cale ca sa-l aduc aici la Evanghelie”. Sutele de credinciosi baptisti din Iasul zilelor noastre nu stiu, dar existenta lor a inceput asa: cu un frate care pleca prin piata si cu altul care statea pe genunchi luptind din greu pentru cistigarea de suflete.)

Roaga-te pentru ca minia lui Dumnezeu este gata sa se dezlantuiasca! „Cerul s-a strins ca o carte de piele, pe care o faci sul. Si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locul lor. Imparatii pamintului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati, cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns in pesteri si in stincile muntilor. Si ziceau muntilor si stincilor: „Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de minia Mielului; caci a venit ziua cea mare a miniei Lui, si cine poate sta in picioare?” (Apoc. 6:14-17)

„Oamenii vor intra in pesterile stincilor si in crapaturile pamintului, de frica Domnului si de stralucirea maretiei Lui, cind se va scula sa ingrozeasca pamintul” (Isaia 2:19).

De ce sa te rogi? Pentru ca se apropie judecata! Domnul este aproape! S-ar putea ca doar peste citeva minute sa inceapa vesnicia! „Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar, si vegheati in vederea rugaciunii” (1 Petru 4:7). Rugati-va „pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tircoale ca un leu care racneste, si cauta pe cine sa inghita” (1 Petru 5:8). Avind in vedere aceste lucruri, trebuie sa spunem impreuna cu apostolul: „Ne rugam lui Dumnezeu sa nu faceti nimic rau” (2 Cor. 13:7).

Pentru ce sa te rogi? Pentru miile de mici probleme prin care trecem in fiecare zi. Domnul Isus ne-a avertizat ca „despartiti de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5). Exista probleme pentru care este necesara o concentrare speciala in rugaciune. Vorbind dupa vindecarea unui anumit om, Domnul Isus a zis: „Acest soi de draci nu poate iesi decit prin rugaciune si post” (Marcu 9:29).

Pentru ce sa te rogi? Iata inca citeva din preocuparile care l-au indemnat pe Pavel la rugaciune. Iata cum s-a rugat el:

„Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Christos” (1 Tesal. 5:23).

„De aceea ne rugam necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va gaseasca vrednici de chemarea Lui, si sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorita din credinta, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos sa fie proslavit in voi, si voi in El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru si al Domnului Isus Christos” (2 Tesal. 1:11-12).

Iata acum pentru ce i-a spus Pavel lui Timotei sa se roage: „Va indemn dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multamiri pentru toti oamenii, pentru imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita, cu toata evlavia si cu toata cinstea” (1 Tim. 2:1,2).

In Coloseni 1:9-12, Pavel ne invata ce sa ne rugam pentru altii. Apostolul mijloceste pentru ei inaintea lui Dumnezeu dorind ca ei „sa se umple de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca”, „sa se poarte intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-i fiti placuti in orice lucru: aducind roade in tot felul de fapte bune, si crescind in cunostinta lui Dumnezeu: intariti, cu toata puterea, potrivit cu taria slavei Lui, pentru orice rabdare si indelunga rabdare, cu bucurie, multumind Tatalui, care v-a invrednicit sa aveti parte de mostenirea sfintilor, in lumina”.

Roaga-te si tu ca fratii, si mai ales fratii predicatori, sa fie plini de cunostinta voiei lui Dumnezeu.

(Biserica de pe Soseaua Nicolae Titulescu din Bucuresti a avut in rindul membrilor ei si pe sora Busila, sotia pastorului Busila. Dupa arestarea si ducerea sotului ei in Siberia, sora Busila a continuat sa fie ani de zile organista Bisericii. Cea mai mare lucrare a ei a fost insa viata de rugaciune. Tatal meu i-a cumparat intr-o zi un glob in miniatura, pentru ca sora dorea sa se roage pentru fiecare tara a lumii, in parte. Punea degetul pe tara respectiva si mijlocea la tronul Stapinului ceresc pentru cetatenii ei.

Sora obisnuia sa se roage pentru fiecare frate si sora din Biserica pe nume. Staruia mai ales pentru tinerii si tinerele Bisericii. Locuinta ei modesta, lipita de peretele adunarii, a fost pentru multi „sfinta” camera a cortului in care se intilneau cu altarul rugaciunii. Viata si activitatea sorei Busila nu a fost bagata in seama de prea multi. Moartea ei a lasat insa in urma un gol imens si un dezechilibru care s-a simtit adinc in viata Bisericii. Era de parca se intimplase un accident la centrala electrica si lumina nu se mai raspindea ca altadata pe dealuri si prin casele oamenilor.)

Roaga-te pentru parintii cu copii neascultatori care s-au departat si de casa parinteasca si de Domnul. In societatea de astazi este din ce in ce mai dificil sa cresti copii ascultatori si alipiti de Domnul. Scoala, presa si televiziunea si-au dat parca mina intr-un complot nemarturisit care urmareste nimicirea valorilor traditionale ale familiei.

(Mama unui copil care a plecat de acasa asemeni „fiului risipitor” a avut, dupa aproape douazeci de ani, bucuria sa-l vada intorcindu-se acasa pocait. Fara sa-i spuna nici un cuvint, mama l-a luat de mina si l-a dus sa-i arate doua mici adincituri in pamintul de linga pat. Acolo erau urmele genunchilor care trudisera din greu pentru mintuirea lui. Pornita pe plins, mama i-a marturisit: „Dragul mamei, daca s-ar fi putut stringe lacrimile varsate pentru sufletul tau, astazi te-as putea imbaia in ele”. Singele Domnului Isus si lacrimile mamei facusera din copilul acela un om nascut din nou. Dupa moartea mamei, cele doua adincituri au devenit locul preferat in care fiul isi pleca genunchii pentru rugaciune.)

Roaga-te pentru familiile care stau de multe ori prabusite intre zidurile casei si bintuite de spectrul divortului. Roaga-te ca Dumnezeu sa le readuca la dragostea dintii.

Roaga-te pentru tinerii care stau in pragul vietii si trebuie sa ia hotariri importante. Cere o calauzire speciala de la Dumnezeu pentru fiecare rascruce de drumuri care le sta inainte. Roaga-te ca ei sa cunoasca ce inseamna sa umble cu Domnul.

(Unul dintre fratii care au staruit mult asupra importantei vietii personale de rugaciune a fost fratele Marcu Nichifor. De curind l-am auzit iarasi povestind despre experientele sale cu copiii. Pentru cei care nu stiti, fratele Marcu este spaima copiilor care nu vor sa se pocaiasca. Si nu numai a copiilor … Au fost ocazii cind acest frate iubitor i-a intrerupt pe copii in timpul rugaciunii, exclamind dojenitor: „Mai sincer, draga! Mai sincer. Nu bate cimpii cu generalitati. Cere-i iertare Domnului pentru faptele tale de astazi. Spune-i cum te-ai uitat in portofelul mamei sau cum l-ai mintit pe tata. Nu te ascunde de Domnul ca si asa El stie. Hai, mai roaga-te o data. Mai sincer. Si multumeste-i ca te-a si iertat”.

Puteti sa va imaginati „cosmarul” unora dintre copii care nu stiau decit „rugaciunea de Duminica”. Au fost unii dintre copii care s-au suparat pe nenea Marcu. Altii s-au furisat afara in timp ce fratele tinea ochii inchisi. Au existat si cazuri cind unii s-au bagat sub pat, ca sa scape de rindul lor la rugaciune. Culmea insa, cred ca a ajuns-o acel tinar care s-a intilnit cu fratele Marcu pe peronul unei gari de provincie. Fratele Marcu i-a propus sa nu piarda vremea si sa se roage amindoi acolo, cu glas tare. Tinarul a privit cu spaima in jur, a incercat sa spuna ceva, dar era deja prea tirziu caci fratele Marcu incepuse deja sa se roage. Dupa „Amin”-ul fratelui, tinarul a continuat sfios: „Si te rog, Doamne, sa-i dai mai multa intelepciune fratelui Marcu. Amin”. Saracul de el! I-a fost frica sa deschida ochii crezind ca fratele este suparat pe el. Da de unde! Fratele Nichifor l-a luat numaidecit in brate, rizind si exclamind: „Multumesc frumos! Toti vor sa ma rog eu pentru ei. Numai tu te-ai rugat pentru mine. Ha, ha , ha! Domnul sa te asculte si sa-ti rasplateasca!”)

Roaga-te ca si Pavel ca sa ne purtam toti in chip vrednic de Domnul. El „ne-a izbavit de sub puterea intunerecului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Lui” (Col. 1:13).

Biblia ne indeamna sa nu pregetam sa ne rugam unii pentru altii. Noi insa suntem de multe ori prea ocupati ca sa mai avem timp si pentru rugaciune.

Mi s-a spus ca si germanii au fost, nu cu mult timp in urma, oameni foarte ocupati. Conducatorul lor cucerea lumea, bucata cu bucata. Afacerile le mergeau din ce in ce mai bine, aveau ferme infloritoare si se plimbau pretutindeni ca la ei acasa. Banii curgeau din toata lumea inspre Germania. Oamenii de acolo erau foarte ocupati. Nu este de mirare ca nu au mai avut timp de rugaciune. Dintr-o data insa, scena lumii s-a schimbat si germanii au inceput sa-si paraseasca toate lucrurile agonisite in incercarea lor disperata de a scapa cu viata. Sub bombe, in vagoane de tren, in campuri de concentrare si in inchisori au inceput din nou sa se roage. Dintr-o data au avut suficient timp si pentru rugaciune.

Si noi traim intr-o lume grabita. Sintem ocupati pina peste cap sa ne cladim o viata de belsug si de distractii. Vai de noi daca si din lumea noastra se va alege la sfirsit praful. Ce bine ar fi daca am invata in lumea asta prea ocupata sa stim sa cautam mai intii Imparatia lui Dumnezeu rugindu-ne fierbinte unii pentru altii.

Dumnezeu ne vrea giganti care din genunchi pot sa atinga cerul. Pe picioarele tale vei vedea ce esti tu in stare, din genunchi vei avea privilegiul sa vezi de ce e in stare Dumnezeu.

Sa invatam sa ne rugam mai mult unii pentru altii.

Grija de frati
„Purtati-va sarcinile unii altora”

de Simon Schrock

Una dintre caracteristicile unei Biserici adevarate este faptul ca membrii ei se ajuta cu placere unii pe ceilalti.

(Lucrul acesta este vizibil mai ales printre Bisericile de refugiati emigranti din America. Cei din tara nu-si pot inchipui cit de dificil este sa primesti aproape in fiecare luna noi veniti care, fiecare, trebuie sa „o ia de la capat”. Fara ajutorul crestinilor din jur, viata noilor veniti ar fi teribil de grea.

Uneori, cei proaspat veniti sunt oameni care au trecut ilegal granita si au aparut in America doar cu o bocceluta in mina. Le trebuie totul, incepind de la lingura si cutit pina la masina cu care vor trebui sa se deplaseze la lucru.

Este usor sa obosesti, sa te inchizi in tine insuti si sa te hotarasti sa-ti vezi pentru o vreme doar de problemele tale. Domnul Isus insa ne vrea oameni care sa nu oboseasca asa de repede in ajutorarea altora. Biblia ne spune: „Sa nu obosim in facerea binelui; caci la vremea potrivita, vom secera, daca nu vom cadea de oboseala” (Gal. 6:9). Au fost zeci si zeci de ocazii in care vorbele unui fost coleg de Seminar, Viorel Clintoc, actualmente pastor la Beius, mi-au rasunat in memorie mustrator, ca un fel de glas al constiintei: „Frate Daniel, vrei sa faci un bine care sa nu te coste?”

Misiunea unui lucrator cu Evanghelia in aceste Biserici de emigranti este strins legata de ajutorarea materiala. Nimeni nu te asculta cu placere daca are burta goala sau daca ii vorbesti de dragoste atunci cind el n-are dupa ce bea apa. Noi ne-am deprins aici sa fim „purtatori de sarcini”, nu numai din punct de vedere spiritual, ci mai ales, si in primul rind, din punct de vedere material.

In domeniul „purtatorilor de sarcini”, diferentele doctrinare nu mai au o asa mare importanta. De multe ori m-am intilnit „pe terenul de lucru” cu preotul si prietenul Cornel Avramescu, parohul Bisericii Ortodoxe din Tustin sau cu fratele Samu, pastorul Biserici Penticostale a fratilor tigani din Fullerton. Imi amintesc cu cita bucurie imi spunea fratele Avramescu ca gasise o perna la magazinul saracilor. Tocmai ii venise o familie din tara si n-aveau pe ce sa-si plece capul. Cu fratele Samu m-am intilnit mai ales la „licitatiile” de masini accidentate. Fiecare cautam sa ajutam pe ceva noi veniti sa „se puna pe roate”.

O alta situatie de intrajutorare frateasca este atunci cind una dintre familiile venite deja de citiva ani, face marele pas si indrazneste sa-si cumpere o casa. Cheltuielile sunt la inceput mari si fara ajutorul celorlalti ar fi uneori imposibil de facut. Felul in care se ajuta fratii unii pe altii in cumpararea unei case este si el o ilustratie a implinirii Legii lui Christos: „Purtati-va sarcinile unii altora, si veti implini astfel legea lui Christos” (Gal. 6:2).

In Bisericile americane, cumpararea unei case este insotita de o intreaga traditie. Toti membrii Bisericii sunt invitati sa vina la casa noua si fiecare aduce cite un dar. Obiceiul se numeste „[arming the house” (incalzirea casei) si este o reala binecuvintare pentru cei ce s-au mutat in casa noua. Intreaga actiune are un coordonator care se ingrijeste ca musafirii sa aduca exact ceea ce au nevoie gazdele.

La fel se intimpla si cind se naste primul copil intr-o familie a Bisericii. Toate celelalte mame din Biserica se aduna la un „Bab] Sho[er” si fac cadouri pentru micutul sau micuta care se va naste.)

Prin botezul Duhului Sfint, noi am devenit un singur trup si suntem astazi madulare unii altora. Nici un credincios nu trebuie sa traiasca asemeni unei insule pierdute in imensitatea oceanului. Dumnezeu vrea ca noi sa devenim o binecuvintare unii pentru altii. Apostolul Pavel ne vorbeste despre aceasta in epistola catre Galateni: „Fratilor, chiar daca un om ar cadea vreodata in vreo gresala, voi, care sunteti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blindetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fi ispitit si tu”. Biserica este datoare sa sara in ajutorul celor care s-au impotmolit pe drum si trebuiesc scosi din nisipurile miscatoare ale acestei lumi: „Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos”.

Ce este aceasta „Lege a lui Christos” despre care vorbeste Pavel? Ar trebui sa spunem ca ea este principiul suprem care L-a calauzit pe Christos cind a parasit cerul ca sa vina in ajutorul celor pierduti pe pamint. Isaia reda cel mai bine intentia cu care a venit Domnul pe pamint: „Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, … El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti” (Isaia 53:4-5).

Apostolul Petru face o aplicatie practica a acestui adevar, indemnindu-ne sa fim gata sa purtam poverile: „Si la aceasta ati fost chemati; fiindca si Christos a suferit pentru voi, si v-a lasat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui” (1 Petru 2:21).

Care a fost principiul stabilit de intruparea lui Christos? Suferinta pentru altii, purtarea poverilor lor, acceptarea sacrificiului pentru mintuirea altora. Petru ne indeamna sa „calcam pe urmele Lui”. Viata Domnului este ilustrarea modului in care trebuie sa ne purtam si noi cu ceilalti.

Domnul Isus vorbeste El insusi despre ce inseamna Legea Sa: „Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:34-35).

Biserica copiilor lui Dumnezeu este chemata sa poarte poverile altora si sa implineasca astfel legea dragostei: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc, binecuvintati pe cei ce va blastama, rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi” (Luca 6:27-38).

Aceasta pare o porunca prea grea, dar sa nu uitam ca nu suntem trimisi s-o implinim singuri. Noi suntem chemati sa ne injugam la jug impreuna cu Christos: „Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sunt blind si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara” (Mat. 11:28-30). Impreuna cu El, vom putea face nu numai aceste lucruri care par acum grele, dar chiar si altele care ni se par acum imposibile! Jugul este usor atunci cind impartim sarcina cu Christos si tot asa, povara se micsoareaza atunci cind o impartasim cu altii.

Exista un proverb care zice: „O bucurie spusa altora se dubleaza, iar un necaz impartasit cu altii se injumatateste”. In aceste timpuri de mari incercari sociale si economice, purtarea poverilor altora trebuie sa fie o indeletnicire a fiecaruia. Biserica trebuie sa stie ca, in vremuri de criza, ea trebuie sa devina locul in care se poate veni dupa mingiiere si dupa ajutor. Cine a citit epistolele lui Pavel stie ca apostolul era preocupat peste masura sa stringa ajutoare materiale pentru „sfintii din Ierusalim” peste care venisera vremuri de prigoana, de seceta si de lipsuri. Pavel a atras atentia fratilor de pretutindeni asupra responsabilitatii lor de a purta sarcinile celor aflati in lipsuri:

„Cit priveste stringerea de ajutoare pentru sfinti, sa faceti si voi cum am rinduit Bisericilor Galatiei. In ziua dintii a saptaminii, fiecare din voi sa puna deoparte acasa ce va putea, dupa cistigul lui, ca sa nu se stringa ajutoarele cind voi veni eu. Si cind voi veni, voi trimite cu epistole pe cei ce ii veti socoti vrednici ca sa duca darurile voastre la Ierusalim” (1 Cor. 16:1).

„Pentru ca, daca este bunavointa, darul este primit, avindu-se in vedere ce are cineva, nu ce n-are. Aici nu este vorba ca altii sa fie usurati, iar voi strimtorati; ci este vorba de o potrivire: in imprejurarea de acum, prisosul vostru sa acopere nevoile lor, pentru ca si prisosul lor sa acopere, la rindul lui, nevoile voastre, asa ca sa fie o potrivire; dupa cum este scris: „Cel ce strinsese mult, n-avea nimic de prisos, si cel ce strinsese putin, nu ducea lipsa” (2 Cor. 8:12-15).

Intr-o societate libera, diferenta dintre cei bogati si cei saraci tinde sa se mareasca dincolo de limitele rezonabilului, dind nastere la „conflicte de clasa”, la invidie si la dusmanie. Biserica nu trebuie sa uite ca este familia tuturor copiilor lui Dumnezeu si ca intr-o familie este normal ca sa avem grija unii de altii si sa ne purtam poverile unii altora. Bogatul caruia ii rodise peste masura de mult tarina nu a fost vinovat pentru succesul lui deosebit de mare, ci pentru ca si-a inchis inima fata de nevoile celor din jur, crezind nebuneste ca Dumnezeu i-a dat totul doar pentru el insusi si pentru mindria lui egoista (Luca 12:13-21). Ca si in pilda data de Domnul Isus, acumularea egoista de bogatii este vinovata inaintea lui Dumnezeu si, mai devreme sau mai tirziu, va fi pedepsita.

(Tin minte una dintre ilustratiile rabinice pe care le-am invatat. Se spune ca intr-un sat traiau doi frati, fiecare cu familia lui saraca. Unul dintre ei si-a luat lumea in cap si a plecat in cautarea unui loc in care sa trudeasca cu spor si sa se intoarca acasa cu o suma bunicica de bani. Dupa citiva ani de absenta, sotia celui plecat a aflat ca omul ei a murit pe meleaguri straine. Ea s-a asteptat ca macar banii agonisiti de el sa-i fie trimisi, dar spre surprinderea tuturor, banii au sosit pe adresa fratelui celui mort. Impreuna cu banii, a sosit si o scurta nota: „Dragul meu frate, da-i sotiei mele cit vrei tu, iar restul opreste-ti tie”. Omul acela era rau si zgircit si n-a dat vaduvei decit citiva banuti, oprindu-si aproape intreaga suma pentru el si familia lui. Fapta lui scandaloasa a revoltat toata comunitatea, dar … ce era scris era scris. Vaduva a simtit insa ca trebuie sa fie si o alta cale si a cerut ca problema lor sa fie rezolvata de rabinul cel batrin. Zis si facut, s-au dus cu totii la rabin. Batrinul i-a privit cu blindete si le-a zis: „Problema nu-i grea, dar trebuie mai intii sa-mi promiteti ca veti face intocmai cum va voi spune, altfel n-are rost sa-mi racesc gura degeaba.” Sigur de el, fratele hraparet s-a grabit sa promita inaintea tuturor ca vor asculta intocmai. Atunci rabinul le-a cerut sa aduca fiecare partea pe care si-au luat-o din mostenirea celui plecat. Cind banii au fost asezati iarasi in doua parti inaintea lui, rabinul a mai citit odata nota, adaugind si un comentariu: „Dragul meu, da-i sotiei mele cit vrei tu, iar restul opreste-ti tie”. Fratele dumitale stia ce fel de om zgircit si rau esti si a stiut si cum vei face imparteala. De aceea eu propun ca sa facem intocmai cum a spus el: ce-ai vrut tu, sa dam acum femeii, iar restul, adica ce-i dadusesi ei, sa-ti ramina tie”. Si rabinul a luat suma mare de bani, a dat-o vaduvei, iar pe cei citiva banuti i-a dat celui lacom.

Abia acum au inteles toti care fusese „tilcul” din scrisoarea celui disparut.)

Intr-o buna zi, vom vedea toti ca ce-am dat altora, va fi intr-adevar al nostru, iar ceea ce ne-am oprit in mod abuziv si egoist va fi luat de la noi. Cu ce ne vom alege atunci? Vom fi bogati sau saraci?

Poverile fratilor nostri nu sunt insa intotdeauna de natura materiala. Exista necazuri care impovareaza mai mult decit saracia. Fii gata sa te apropii de cel singuratic si sa stai de vorba cu cel nebagat in seama. Fii gata sa suferi rusinea celui care a cazut in pacat si apropie-te de el ca sa-l ridici iarasi la credinta. „Noi, care suntem tari, suntem datori sa rabdam slabiciunile celor slabi, si sa nu ne placem noua insine” (Rom. 14:1). Cea mai ne-biblica tendinta bisericeasca este pornirea unora de a iesi din mijlocul adunarii ca sa formeze un fel de „club elitist al sfintilor”. Imbatati cu propria lor „spiritualitate” astfel de oameni ajung culmea mindriei vinovate, mindria „spirituala”. Ei ii judeca si-i dispretuiesc pe toti ceilalti. Aerul lor superior nu aduce nimic nou pe scena lumii. Sunt urmasii de azi ai fariseilor din timpul Domnului Isus. Si acestia, ca si aceia, au nevoie sa li se spuna: „Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi. Duceti-va de invatati ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa!” Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi!” (Mat. 9:12-13). Locul luminii este acolo unde bezna este mai mare. Ce-ar fi facut acesti oameni daca s-ar fi aflat intr-o biserica ca aceea cirmuita de Diotref? Ce sfat i-ar fi dat ei lui Gaiu? Dar lui Dimitrie? Cine citeste cea de-a treia epistola a lui Ioan va intelege ca raul este trecator in viata Bisericii. Mai devreme sau mai tirziu, Dumnezeu va gasi o cale sa aduca aminte fiecaruia „de faptele pe care le face” (3 Ioan 10).

„Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos”.

Da ce trebuie sa purtam sarcinile altora? In primul rind pentru ca sa-l ajutam sa creasca in maturitate. Trebuie sa facem ca si apostolul Pavel: „… sfatuim pe orice om si invatam pe orice om in toata intelepciunea, ca sa infatisam pe orice om desavirsit in Christos Isus. Iata la ce lucrez eu si ma lupt dupa lucrarea puterii Lui, care lucreaza in mine” (Col. 1:28-29). Dumnezeu are nevoie de unelte prin care sa isi faca si astazi lucrarea. Cine poarta poverile altuia devine o parte integranta a vietii lui, un reprezentant si un instrument al lui Christos.

Intr-o seara ploioasa, cu fulgere, tunete si traznete, tatal s-a rugat impreuna cu pustiul si l-a trimis apoi la culcare. La primul bubuit mai tare, pustiul a sarit din pat si a dat buzna in camera parintilor. „Bine, bine”, a zis tatal, „dar nu ne-am rugat noi si ne-am incredintat in bratele Domnului Isus? De ce mai ti-este frica? Nu crezi ca Domnul Isus Te-a luat in brate?” „Ba da, tata,” a raspuns copilul printre suspine, „dar pe o vreme ca aceasta ai nevoie de cineva in carne si oase care sa te ia in brate”.

„Pe o vreme ca aceasta …” Nu uita ca cei ce trec prin „furtuni” au nevoie de bratele tale mingiietoare.

In al doilea rind, trebuie sa purtam poverile altora si pentru a-i invata cum sa iasa din incurcatura. Iata ce ne spune Biblia: „Si robul Domnului nu trebuie sa se certe; ci sa fie blind cu toti, in stare sa invete pe toti, plin de ingaduinta rabdatoare, si sa indrepte pe potrivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului; si, venindu-si in fire, sa se desprinda din cursa diavolului, de care au fost prinsi ca sa-i faca voia” (2 Tim. 2:24-26).

Purtarea poverilor altora nu trebuie sa fie o sursa de incurajare la lene. Fratele Viorel Clintoc are o vorba: „Nu arunca cu apa in ploaie”, adica ajuta cu intelepciune numai acolo unde ajutorul tau este necesar. Britanicii spun: „Cind ploua, nu tine umbrela deasupra ratelor”. Ajuta cu fapta, dar ajuta si cu mustrarea cind este cazul: „Va rugam, de asemenea, fratilor, sa mustrati pe cei ce traiesc in neorinduiala” (1 Tesal. 5:14; 2 Tesal. 3:11-13).

(Circula o „snoava cu tilc” despre o femeie batrina care se tot plingea de neputintele ei. Intr-o zi ea se afla in padure la adunat de vreascuri. Cind a vazut povara grea pe care urma sa o ia in spate, femeia a murmurat cirtind ca de obicei: „Hei, moarte, moarte, unde esti?” Ca din pamint, moartea a rasarit de indata inaintea ei, intrebind: „Aici sunt, babuto, ce-ti doreste inima?” Speriata, femeia a schimbat-o repede: „Iac-asa, te-am chemat ca sa ma ajuti sa ridic vreascurile aistea in spinare”.

Sa ne rugam Domnului ca sa putem deosebi intre cei care „nu pot” si cei care „nu vor sa poata”.)

Purtatorii de poveri sunt oameni care stiu sa de-a celorlalti un sentiment de optimism si de incredere. La urma urmei, suntem toti in bratele Domnului „care zilnic ne poarta povara” ( Psalm 68:19). „Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta intotdeauna cu carul Lui de biruinta in Christos, si care raspindeste prin noi in orice loc mireasma cunostintei Lui” (2 Cor. 2:14).

Cum vom face deci? Ne vom repezi la primul om care ne va iesi in drum si-l vom intreba: „Pot sa-ti port povara?” Nu. nicidecum! Vom continua sa mergem linistiti printre oameni, rugindu-ne mereu Domnului ca El sa ne descopere cui ii putem fi de ajutor. Nimeni, in afara lui Dumnezeu, nu poate si nu trebuie sa poarte poverile tuturor.

Despre Martin Luther se spune ca in serile cu multe „batai de cap”, obisnuia sa deschida fereastra si, privind spre cer, sa zica: „Doamne, Biserica aceasta este a mea sau a Ta? Lumea aceasta este a mea sau a Ta? Daca si Biserica si lumea sunt ale Tale, atunci eu le incredintez in miinile Tale si ma duc sa ma culc linistit.”

Priveam intr-o zi la o scena duioasa. Tatal se aplecase sa ia in brate copilul care se apucase sa care un lemn mult prea mare pentru puterile lui. Dintr-o data, si copilul si lemnul erau in bratele Tatalui. Cine cara de fapt lemnul? Era in miinile copilului! Sigur ca in realitate Tatal era cel ce facea lucrarea, dar copilul raminea si el cu satisfactia ca da o mina de ajutor.

Un tata intelept cultiva in copilul sau spiritul harniciei. Dumnezeu vrea sa faca la fel cu fiecare dintre copiii Sai.

„Purtati-va poverile unii altora”.

Grija de frati

de Simon Schrock

„Spuneti-va sanatate unii altora”

Tin minte o imprejurare in care m-am urcat intr-un avion impreuna cu un prieten de al meu spre a merge la o Conventie crestina. Pe cind ne faceam loc printre scaune, cineva ne-a observat si ne-a spus cu voiosie: „Pace fratilor!”

Nu va pot spune in cuvinte ce impresie placuta ne-a facut acest salut. Dintr-o data ne-am simtit ca acasa, „intre ai nostri”. Printre ceilalti pasageri se aflau intr-adevar un numar de frati crestini care se indreptau spre aceeasi Conventie. Tot restul drumului am stat de vorba si ne-am zidit sufleteste unii pe altii.

Biblia ne spune ca intreaga noastra viata este asemeni unei calatorii inspre „cetatea statatoare, care are temelii vesnice, Noul Ierusalim”. Autorul de cintare spune ca ne aflam in calatorie catre muntele Sion. In aceasta calitate, felul in care ne salutam si ne incurajam unii pe altii este de o deosebita importanta.

Salutarea crestina este mult mai mult decit o simpla formalitate sau conventie sociala. Apostolul Pavel isi incheie cea de a doua scrisoare catre credinciosii din Corint, cu un pasaj in care deosebim: un indemn, un salut si o binecuvintare. La inceput este indemnul: „Incolo, fratilor, fiti sanatosi, desavirsiti-va, fiti cu un cuget, traiti in pace, si Dumnezeul dragostei si al pacii va fi cu voi” (2 Cor. 13:11).

La sfirsit este asezata binecuvintarea: „Harul Domnului Isus Christos si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti! Amin” (2 Cor. 13:14).

Versetele 12 si 13 sint asezate ca intr-un sandvis intre indemn si binecuvintare, asigurind o trecere naturala intre ele. Continutul lor este asemanator apei racoroase de izvor: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Toti sfintii va trimet sanatate”. Este ca si cum Pavel ar vrea sa le spuna: „Tineti-va bine, fratilor. Sintem alaturi de voi, nadajduind ca si voi in harul si dragostea Dumnezeului nostru”. A-i saluta pe frati inseamna a-i incuraja, a-i imbarbata si a-i impinge inainte spre tinta finala a calatoriei.

Expresia „spuneti-va sanatate unii altora” apare de citeva ori in Biblie si este o dovada a influentei culturii romane in tarile imperiului. Asa se salutau cetatenii Romei. Crestinii din Biserica primara au adaptat aceasta formula de salut, adaugindu-i o componenta „orientala”: ” …, cu o sarutare sfinta” (1 Petru 5:14). Semetii cetateni ai Romei nu practicau sarutul ca semn de afectiune in locurile publice. Educatia lor militara ii transformase in adepti ai cultului vigorii si ai sanatatii.

Este interesant sa observam ca felul in care ne salutam unul pe celalalt este si el o marturie despre caracterul, temperamentul si educatia noastra. Iacov, fratele Domnului si presbiter al Bisericii din Ierusalim, a fost un om dirz si hotarit. Pentru el, formula romana s-a potrivit ca o manusa. Iata cum isi incepe el epistola: „Iacov, rob al lui Dumnezeu si al Domnului Isus Christos, catre cele douasprezece semintii care sint imprastiate: sanatate!” (Iacov 1:1).

Apostolul Pavel este „doctrinarul” Bisericii primare si ceva din educatia lui teologica se revarsa si in limbajul folosit cind isi formuleaza cuvintul de salut: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta” (Rom. 16:16; 1 Cor.16:20; 2 Cor. 13:12; 1 Tesal. 5:26).

Apostolul Petru, inmuiat de intreita intrebare a Domnului Isus: „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” si convins de necesitatea si superioritatea iubirii, isi formuleaza cuvintul de salut astfel: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare de dragoste” (1 Petru 5:14).

Felul in care ne salutam unii pe altii are o foarte mare importanta. El da pe fata sentimentele si atitudinile pe care le avem unii fata de ceilalti.

Pentru crestini, expresii consacrate ca: „Pace!”, „Pacea Domnului Isus!”, „Slavit sa fie Domnul!”, „Christos a inviat!”, „Maranata!”, au devenit un fel de veritabile „parole” prin care oameni, altfel necunoscuti, se identifica unii pe altii si se recunosc instantaneu ca membrii privilegiati in aceeasi sfinta familie a copiilor lui Dumnezeu. N-am sa uit niciodata impresia de uimire de pe fata unui insotitor „necredincios”, care a vazut cum gazda noastra pleaca la lucru si ne lasa toata casa pe mina: „Bine, dar nici nu va cunoasteti prea bine!” „Nu ne cunoastem in felul lumii, dar ne cunoastem in Domnul! Si asta este de ajuns!”

Felul in care ne salutam unii pe altii difera in functie de epoca in care traim, de practicile sociale din jur, de temperamentul fiecaruia si de gradul de maturizare spirituala. Exista „frati pupaciosi”, si frati „sobrii”. Ca sa occidentalizeze intr-o oarecare masura practica sarutului oriental, multe Biserici recomanda practicarea „sarutului uscat” si evitarea „sarutului umed”, pe care-l privesc drept un semn de senzualitate.

(In copilarie, parintii m-au invatat sa nu permit nimanui sa ma sarute pe buze, deoarece sarutul este un mijloc de a transmite microbi. Din cauza aceasta, toata vietuirea mea printre „pocaiti” a fost marcata de situatii in care educatia de acasa a intrat in conflict cu „elanul” duhovnicesc al unor frati si surori. In Suceava, conducind un grup de frati americani spre intrarea in adunare si vazind ce „pupaceala” ma asteapta din partea fratelui usier, am preferat sa fac stinga imprejur si sa caut usa pe care intra corul. In prezent, lucrez impreuna cu frati menoniti la o societate misionara, si, pentru dinsii, sarutarea sfinta este un act de cult, ca si cina Domnului sau botezul. Ei practica „sarutarea uscata”, asezata decent pe amindoi obrajii.

Probabil ca cea mai grea incercare la care a fost supusa „retinerea” mea in materie de sarutari, a fost vizita pe care am facut-o in Bisericile din Chisinau si Cernauti. Dupa serviciul divin a trebuit sa stau la usa si sa-i salut pe cei peste 1500 de membrii ai Bisericii. Si cind te pupa un rus, te pupa strasnic!)

Lasind gluma la o parte, toate lucrurile spuse mai sus nu trebuie in nici un fel sa minimalizeze importanta atentiei pe care trebuie sa ne-o acordam unii altora.

Fiecare om este un suflet scump pentru care a murit Christos si trebuie sa ne deprindem sa-i dam atentia care i se cuvine.

Nu astepta sa fi salutat de altul, ci saluta tu mai intii. Salutul este o punte intinsa intre doi oameni. Rostirea numelui cuiva este ca rasucirea cheii intr-o incuietoare a inimii. Cred ca ati observat multimea de oameni pe care-i pomeneste pe nume apostolul Pavel in Romani 16. In total sint 26 de nume, dintre care 9 sint nume de femei. Ar trebui sa li se arate aceasta lista celor care-l prezinta pe Pavel drept un „sexist” pornit impotriva femeilor. Pasajul din finalul epistolei catre Biserica din Roma ni-l prezinta pe Pavel ca pe unul care stie sa aprecieze lucrarea femeilor si importanta slujirii lor in Biserica.

In problema salutului, Domnul Isus ne da aceasta avertizare: „Paziti-va de carturari, carora le place sa se plimbe in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni prin piete; ei umbla dupa scaunele dintii in sinagogi, si dupa locurile dintii la ospete” (Luca 20:46). Acesti invatatori ai Legii umblau sa primeasca lauda, respect si slava din partea celorlalti. Dar Domnul Isus vrea ca cei ce-L urmeaza sa fie gata sa dea, nu sa primeasca. „Este mai ferice sa dai, decit sa primesti”.

In practicarea salutului, vei vedea ca oamenii se impart in citeva categorii distincte: cei entuziasti, cei retinuti, cei reci, si cei care se strecoara incercind sa dispara nebagati in seama de ceilalti.

Da mina cu toti, zimbeste, priveste drept in ochi si, pe cit posibil, cauta sa pronunti corect numele persoanei cu care ai de-a face.

Nu fi prea insistent si nu stringe prea tare mina interlocutorului tau, dar nu fi nici prea timid si nu intinde o mina rece si alunecoasa ca un peste.

Am spus deja ca este foarte important sa poti sa te adresezi fiecaruia pe nume. Sunetul numelui propriu este cea mai placuta melodie pentru fiecare dintre noi. Biblia ne spune ca si Dumnezeu isi arata pretuirea pentru fiecare dintre noi in acest fel: „El isi cheama oile pe nume …” (Ioan 10:3). Tineti minte ce reactie a avut Maria Magdalena la mormint? Cind Domnul i-a spus: „Femeie, de ce plingi?”, ea l-a confundat cu gradinarul si a continuat sa plinga. Cind El i-a zis insa: „Marie!” , inima ei L-a recunoscut (Ioan 20:15-16).

Ati observat vreodata care va este reactia cind cineva va uita numele, vi-l confunda sau vi-l pronunta gresit? In asemenea situatii, nimeni nu este placut impresionat.

La inceputul secolului, una dintre cele mai mari otelarii din Cleveland era de vinzare. Ea purta numele celui care o infiintase. Diferiti oameni au facut diferite oferte, dar fiecarui ofertant, proprietarul i-a pus si intrebarea aceasta: „Spune-mi cum ai de gind sa numesti Compania dupa ce o vei cumpara?” Unul singur a stiut cum sa raspunda: „Bine, dar nici nu mai trebuie sa intrebati! Numele dumneavoastra si-a cistigat deja o reputatie serioasa si eu nu vreau sa o pierd. Compania va purta in continuare acelasi nume”. Cred ca nu mai trebuie sa va spun ca autorul acestui raspuns a fost cumparatorul ales. Am spus ales si ar trebui sa adaug si „fericit”, caci el a obtinut Compania la 65 % din valoarea pe care o ofereau ceilalti. Diferenta de bani a fost valoarea numelui propriu de care acest cumparator a stiut sa se foloseasca.

Exasperat ca nu reuseste nicidecum sa incheie contracte cu o anumita companie din Ne[ }or\ un „salesman” (vinzator) american a hotarit sa-l cheme la telefon pe insusi proprietarul firmei. Din intimplare, acel om era de origine greaca si numele lui era foarte greu de pronuntat pentru un vorbitor de limba engleza. Omul nostru nu s-a dat insa batut, a chemat la telefon un profesor de limba greaca de la Universitatea locala, si-a notat cu litere mari pe un carton pronuntarea corecta, a repetat-o de citeva ori cu voce tare si a format apoi numarul de telefon: „Alo, domnul |ermopoulopulos ?” Spre surprinderea sa, omul de la capatul firului n-a raspuns imediat. Dupa o oarecare tacere, emotionat, patronul firmei i-a spus: „Domnule, sint de 15 ani in America si esti primul om care-mi pronunta corect numele. Cine esti dumneata domnule si cu ce te pot servi?” Rezultatul convorbirii a fost o invitatie la masa, o discutie placuta si … o sumedenie de contracte banoase!

Traim intr-o lume aglomerata cu oameni singurateci. Privirile noastre mingiie multimile, dar n-au timp sa se opreasca asupra fiecarei fete in parte. Toti simtim si resimtim lipsa de atentie si de contacte personale cu adevarat semnificative. Cineva spunea revoltat: „Auzi domnule”, l-am intrebat, „ce mai faci? si n-am mai putut sa scap de el o jumatate de ora!” Pina si intrebarile noastre au ajuns doar un fel de politete goala si lipsita de simtaminte. Se spune ca un francez distrat a intilnit o cunostinta indepartata si a intrebat-o automat: „Ce va mai face sotul?” Exact in timp ce vorbea, el si-a amintit ca sotul femeii murise cu citava vreme in urma, asa ca a incercat sa o „dreaga”, continuind distrat: „Tot mort, tot mort ?”

Felul in care salutam pe cineva da pe fata valoarea pe care i-o acordam in ierarhiile inimii noastre. Iata ce frumos stie sa se adreseze apostolul Pavel celor din Biserica din Corint: „Bisericile din Asia va trimit sanatate. Acuila si Priscila, impreuna cu Biserica din casa lor, va trimit multa sanatate in Domnul. Toti fratii va trimit sanatate. Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Urarile de sanatate sint scrise cu insasi mina mea: Pavel. Daca nu iubeste cineva pe Domnul nostru Isus Christos, sa fie anatema! „Maranata” (Domnul nostru vine!). Harul Domnului Isus Christos sa fie cu voi. Dragostea mea este cu voi cu toti in Christos Isus. Amin” (1 Cor. 16:19-24). Gestul lui Pavel este emotionant. In mod normal, din cauza bolii de ochi de care suferea, apostolul nu-si scria epistolele, ci doar le dicta altora („Va trimet sanatate in Domnul eu, Tertiu, care am scris epistola aceasta” – Rom. 16:22). Singura exceptie a fost atunci cind a scris, nu o doctrina importanta, ci o urare de bine catre fratii sai de departe.

Iata ce plin de caldura ii scrie lui Tit: „Toti cei ce sint cu mine iti trimit sanatate. Spune sanatate celor ce ne iubesc in credinta. Harul sa fie cu voi cu toti! Amin” (Tit 3:15).

Nu uita sa-i incurajezi pe cei din preajma ta cu un cuvint bun si cu o incurajare din inima.

„Spuneti-va sanatate unii altora”.

Grija de frati
„Nu va mintiti unii pe altii”

de Simon Schrock

Lumea de astazi este cuprinsa de o epidemie a minciunii. Virusul acestei boli i-a atins pe toti oamenii. „Minciuna sade cu regii la masa”, dar nu lipseste nici din casele celor saraci si lipsiti. Omul de afaceri minte ca sa cistige un ban in plus. Angajatul minte ca sa-si adauge citeva minute pe fisa de pontaj. Sotia isi minte sotul. Sotul isi minte sotia. Politicienii mint ca sa ne faca sa ne simtim mai bine, iar noi ii rasplatim dindu-le functii inalte si salarii pe masura. Copiii isi mint parintii si parintii ascund adevarul de copiii lor. Ne mint cartile de aventuri, ne mint filmele si ne minte presa. A ajuns chiar sa se spuna: „Minti ca o gazeta!” Si totusi oamenii se infrupta voluptos din „ciorba” revistelor de politica si scandal. Traim intr-o lume in care realitatea se reflecta in oglinzi strimbe care ne deformeaza grotesc si caraghios.

Imi amintesc din copilaria mea cum ma invata sotia unui preot sa asez ouale in cosulet in asa fel incit sa strecor printre ele si citeva mai mici, dar sa le pot vinde drept o duzina de oua mari. A fost o lectie despre cum pot sa aranjez o minciuna.

Dumnezeu este foarte sever in problema minciunii. Universul creat de El este moral si este asezat pe adevar. Diavolul este mincinos si Tatal minciunii. Actiunile lui sint veritabile atentate la sanatatea si integritatea creatiei divine. In Vechiul Testament, una dintre cele zece porunci se ocupa direct cu problema minciunii: „Sa nu marturisesti strimb impotriva aproapelui tau” (Exod 20:16). Dumnezeu S-a pronuntat foarte de timpuriu impotriva tendintei noastre de a deforma adevarul.

Noul Testament nu face altceva decit sa intareasca si mai mult porunca lui Dumnezeu impotriva minciunii: „Dar acum lasati-va de toate acestea: de minie, de vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbe rusinoase care v-ar putea iesi din gura. Nu va mintiti unii pe altii, intrucit v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Colos. 3:8,9).

Porunca lui Dumnezeu este foarte clara: „Nu va mintiti unii pe altii”. Nu acceptati minciuna in relatiile dintre voi.

Dar de ce trebuie sa abordam un astfel de subiect cind este vorba de crestini? Nu sint toti crestinii sinceri si cinstiti? Ba s-ar putea sa fie. Dar pentru ca Biblia trateaza si acest subiect, am socotit ca este de datoria noastra sa nu-l trecem cu vederea.

Un alt motiv pentru care trebuie sa vorbim despre minciuna mai este si faptul ca natura cu care ne-am nascut este foarte predispusa spre neadevar si inselaciune (Daca nu crezi, intreaba-ti mama). „Smecheria din natura umana se manifesta inca de la cea mai frageda virsta. Un al treilea motiv pentru care abordam acest subiect este faptul ca sintem obligati sa traim intr-o lume de mincinosi si avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca Biserica trebuie sa fie altfel decit lumea. Adunarea copiilor lui Dumnezeu este chemata sa fie o insula de cinste si integritate intr-o mare de neadevar si minciuna. Tema noastra scoate in evidenta unicitatea si specificul Bisericii tocmai prin accentuarea faptului ca noi nu sintem o adunatura de ipocriti mincinosi.

Se prea poate ca tu sa nu ai nevoie de indemnul din titlu. S-ar putea sa fii deja unul dintre acei putini „alesi” care-si traiesc viata in lumina si in adevar. Daca da, atunci ai privilegiul sa fii un giuvaer de pret intr-o lume care si-a pierdut simtul valorii.

Cine sta linga adevar, inoata impotriva curentului. Orice peste mort poate merge cu apa la vale, dar pentru a inota la deal trebuie sa fii viu si puternic.

Oamenii care nu mint sint o nobila minoritate a oamenilor de caracter. Ei sint o raza luminoasa intr-o mare de intunerec. Viata lor este ca lucrarea farului care calauzeste vapoarele spre siguranta linistita a portului.

Biblia scoate in evidenta gravitatea minciunii si nenorocirile pe care le atrage dupa sine acest pacat:

„De aceea lasati-va de minciuna: Fiecare dintre voi sa spuna aproapelui sau adevarul, pentru ca sintem madulare unii altora” (Efes. 4:25). „Ci, credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efes. 4:15). A te maturiza inseamna si a avea integritate in vorbire.

„Iata ce trebuie sa faceti: Fiecare sa spuna aproapelui sau adevarul; judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii; nici unul sa nu gindeasca in inima lui rau impotriva aproapelui sau, si nici sa nu iubiti juramintul strimb! Caci toate lucrurile acestea Eu le urasc, zice Domnul” (Zaharia 8:16, 17).

„Sa amuteasca buzele mincinoase. cari vorbesc cu indrazneala, cu trufie si dispret impotriva celui neprihanit!” (Psalm 31:18).

„Sase lucruri uraste Domnul, si chiar sapte Ii sint urite: ochii trufasi, limba mincinoasa, miinile cari varsa singe nevinovat, inima care urzeste planuri nelegiuite, picioarele care alearga repede la rau, martorul mincinos, care spune minciuni, si cel ce stirneste certuri intre frati” (Prov. 6:16-19).

„Buzele mincinoase sint urite Domnului, dar cei ce lucreaza cu adevar Ii sint placuti” (Prov. 12:22).

„Cel neprihanit uraste cuvintele mincinoase, dar cel rau se face urit si se acopera de rusine” (Prov. 13:5).

„Ceeace face farmecul unui om este bunatatea lui; dar hotarirea Domnului , aceea se implineste” (Prov. 19:22)

Concluzia: Biblia condamna foarte drastic minciuna. Este un pacat care seamana in jur moarte.

Cine a inventat minciuna?

De unde vine minciuna? Cine a fost cel ce a adus-o pe lume? Un lucru este sigur: nu Dumnezeu! Biblia spune: „Este cu neputinta ca Dumnezeu sa minta” (Evrei 6:18). Acest Dumnezeu S-a coborit intre noi in persoana Fiului Sau, Isus Christos, care a declarat: „Eu sint adevarul” (Ioan 14:6). Daca asa stau lucrurile, atunci minciuna trebuie sa fi venit din alta parte.

De fapt, Domnul Isus ne-a spus de la cine vine minciuna: de la diavolul. Iata ce gasim scris: „Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cite ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44).

Satan a fost primul care s-a apropiat de cei dintii oameni in gradina Edenului, cu o minciuna: „Oare a zis Dumnezeu? … Cu siguranta ca nu veti muri” (Gen. 3:4). Dar au murit! Si de atunci pina astazi oamenii continua sa moara. Daca nu credeti, intrati putin prin cimitire sau opriti-va putin ochii asupra rubricilor cu anunturi mortuare din paginile ziarelor.

Satan ne-a furnizat prima minciuna si continua sa ne stea la dispozitie cu minciuni proaspete. El il minte pe cel nemintuit, facindu-l sa creada ca are suficient timp in viitor sa se impace cu Dumnezeu. Omul amina crezind spusele diavolului si, daca nu se va trezi, nu se va impaca niciodata cu Dumnezeu. Cunosc un om care a stat odata intr-o Biserica in timpul unei seri de evanghelizare si s-a simtit impins de Duhul Sfint sa se ridice si sa se predea Domnului. Dar o voce perfida i-a soptit: „Nu acum, amina pe Duminica viitoare. O sa-ti fie mai usor „. El a asteptat inca o saptamina, si apoi inca una, si inca una. Nici astazi nu este mintuit. A acceptat minciuna diavolului si este total neputincios.

O alta minciuna a lui Satan este ca poti fi crestin chiar si atunci cind traiesti ca oamenii din lume. El te invata ca poti sa „crezi in Isus” ca intr-un fel de asigurare impotriva incendiilor si asta este suficient ca sa scapi de flacarile iadului. Pretentia lui este ca nu trebuie sa-ti schimbi de loc felul de trai. Doar Christos a murit pentru pacatele lumii! Nu se va impiedica El in citeva pacate ale tale. Aceasta este o minciuna! A fi crestin inseamna a iesi din lume si a te impotrivi si lumii si diavolului. Viata crestina este trairea existentei la un alt nivel, infinit superior stilului de viata al lumii.

Alteori Satan se apropie de crestini cu minciuni despre starea lor inaintea lui Dumnezeu. El vrea sa-i convinga ca pacatele lor nu au fost niciodata iertate. Scopul lui este ca sa-i cufunde intr-o paralizie a nesigurantei si fricii. „Impotriviti-va diavolului si el va fugi de la voi”.

Minciuna vine de la diavolul. El a adus-o pe lume si tot el o tine in existenta, multiplicind-o in fiecare zi. Diavolul este in cautare de slujitori care sa-i poarte minciunile in lume. Daca minti, esti un slujitor al Satanei.

Intr-o zi, am auzit un scrisnet de frine si derapajul rotilor unei masini pe asfaltul din strada. Cind am iesit afara, am vazut o masina care trecuse pe sensul opus celui de mers si se ciocnise cu una care mergea regulamentar. Apropiindu-ma am auzit cum soferul vinovat cauta sa-l convinga pe politai ca nu gresise cu nimic si ca mersese cu o viteza foarte mica. Vorbele lui se contraziceau categoric cu urmele de pe asfalt si cu masuratorile politiei, dar el turuia fara incetare, trimbitindu-si nevinovatia.

Am un prieten functionar care ocupa un post din esalonul de sus al ierarhiei din institutia la care lucreaza. El mi-a povestit cum obisnuia sa minta. Minciuna intrase intr-atit de mult in felul lui de vorbire incit o practica fara nici o rusine. Mai ales atunci cind vorbea la telefon. Astazi, omul acesta este un crestin si spune doar adevarul.

Barbatii isi mint nevestele. Ei pretind ca au stat mai tirziu la servici pentru ore suplimentare, cind de fapt au fost sa pacatuiasca cu secretara sau cu femeile usoare. Nevestele isi inseala si ele barbatii.

Soferul minte ca sa incaseze polita de asigurare. Adolescentul minte ca sa-si ascunda prima tigara. Secretara minte spunand: „Imi pare rau, dar seful n-a venit inca”. Vinzatorii inseala la pret. Constructorii mint despre calitatea si pretul materialelor folosite. Se minte si in piata, se minte in presa si se minte mai ales in politica. Daca-i atragi atentia unui politician ca minte, el cauta imediat citeva cuvinte alunecoase ca sa se justifice, mintind si mai mult si mai tare. Traim intr-o lume care se prabuseste atacata de putregaiul minciunii.

(Nu stiu daca este una din sclipirile ironice ale fratelui Simion Cure sau daca este doar una din vorbele de duh colectionate de el de la altii in timpul vietii, dar l-am auzit spunind: „Ei, hei! Daca ar fi facut Dumnezeu oamenilor o ferestruica pe frunte, ca sa ne putem vedea unii altora gindurile, cred ca mai toti ar umbla cu sapca trasa pina la sprincene!” Intre continutul gindurilor noastre si expresiile buzelor exista uneori o intreaga lume a diferentelor si contradictiilor. Folosim minciuna sau pentru a ascunde ceea ce sintem sau pentru a parea ceea ce am vrea sa fim).

Cum priveste Dumnezeu minciuna?

In tribunalul dreptatii lui Dumnezeu, minciuna este un pacat vrednic de moarte. Tineti minte bine ce ne este scris in Faptele Apostolilor 5:1-10 :

„Dar un om, numit Anania, a vindut o mosioara, cu nevasta-sa Safira si a oprit o parte din pret, cu stirea nevestei lui; apoi a adus partea cealalta si a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Anania, pentruce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfint, si sa ascunzi o parte din pretul mosioarei? Daca n-o vindeai, nu raminea ea a ta? Si, dupa ce ai vindut-o, nu puteai sa faci ce vrei cu pretul ei? Cum s-a putut naste un astfel de gind in inima ta? N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.

Anania, cind a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. O mare frica a apucat pe toti cei ce ascultau aceste lucruri. Flacaii s-au sculat, l-au invelit, l-au scos afara, si l-au ingropat. Cam dupa trei ceasuri, a intrat si nevasta-sa, fara sa stie ce se intimplase. Petru i-a zis: „Spune-mi cu atit ati vindut mosioara?” „Da”, a raspuns ea, „cu atita”.

Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-ati inteles intre voi sa ispititi pe Duhul Domnului? Iata picioarele celorce au ingropat pe barbatul tau, sint la usa si te vor lua si pe tine”.

Ea a cazut indata la picioarele lui si si-a dat sufletul. Cind au intrat flacaii, au gasit-o moarta; au scos-o afara si au ingropat-o linga barbatul ei”.

Dumnezeu pedepseste cu asprime minciuna.

Daca Dumnezeu ar fi la fel de sever cu toti oamenii cum a fost de sever cu Anania si Safira, toate Bisericile ar trebui sa aibe cite un cimitir imens in apropiere. Harul Lui a rinduit insa altfel. Totusi, intimplarea cu Anania si Safira trebuie sa lase si asupra noastra impresia pe care a lasat-o asupra credinciosilor si necredinciosilor din acea vreme: „O mare frica a cuprins toata adunarea si pe toti cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11).

Dumnezeu nu Si-a schimbat intre timp parerea despre minciuna. Mai devreme sau mai tirziu, toti mincinosii vor sta inaintea dreptatii divine si vor trebui sa dea socoteala ca si Anania si Safira.

Mincinosii vor crede minciuni

Sa nu va inchipuiti ca minciuna face rau numai celor ce sint mintiti. Ea ii distruge in primul rind pe cei ce o practica. Minciuna este pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier si mana pentru vita de vie. Cei ce spun altora minciuni ajung sa nu mai aibe nici pentru ei adevarul. Mincinosii ajung foarte curind sa-si creada propriile lor minciuni. Probabil ca acest lucru este cel mai jalnic de privit atunci cind stai fata in fata cu un mincinos de profesie.

Calea minciunii este o spirala inspre lumea tenebroasa a iluziilor si a inselarii de sine: ” De aceea Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile; caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvintat in veci! Amin” (Rom. 1:24-25).

„Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimete o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna: pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osinditi” (2 Tesal. 2:11,12).

Iata adevarata tragedie: Dumnezeu va ingadui ca mintea si constiinta mincinosului sa se perverteasca pina la autoinselare si autodistrugere. Minciuna este o alegere si un viciu. Pentru ca este un viciu, cel ce alege calea ei, va aluneca irezistibil la vale, mintind pe zi ce trece mai mult, ca sa-si sporeasca senzatia de placere si va ajunge sa se rupa tragic de realitate. Nu glumiti cu minciuna.

Nu toate minciunile se spun cu gura

Imi amintesc ca in copilarie am imprumutat bicicleta unui prieten ca sa fac si eu „o tura”. Tocmai plouase si am incercat sa trec printr-o balta, dar, ca un facut, mi s-a impotmolit roata din fata si am aterizat cu amindoua picioarele in noroi. Paguba nu era mare, dar acum ma gindeam cum am sa-i spun mamei. Mintea mea se muncea deja ca sa inventeze cuvinte care nici sa nu minta, dar nici sa nu spuna tot adevarul.

La fel fac toti politicienii de pretutindeni. Ei sint maestrii ai cuvintelor potrivite. Discursurile lor sint intotdeauna doar in parte adevarate.

(Fratele Mircu Cocar, pastor la Sibiu, imi povestea despre un frate care a venit sa-i reclame comportamentul ciudat al unuia din adunare. De cite ori dadea mina cu ceilalti, reclamatul spunea: „Pacea Domnului”, „Multa sanatate”, sau alte salutari asemanatoare. De cite ori dadea insa mina cu reclamantul, fratele poznas repeta aproximativ ironic: „Caldura, frate, multa caldura!” Simtind ca sub salut se ascunde ceva neplacut, reclamantul i-a cerut fratelui Mircu sa stea de vorba cu impricinatul. Zis si facut. Ce explicatie credeti ca a primit fratele Mircu. Omul nostru i-a zis pe sleau: „Noi, pocaitii n-avem voie sa injuram, frate. Ce este mai frumos sa spui: „Arza-te-ar focul!” sau „Caldura, mai multa caldura!” ?

In judetul Neamt am auzit o vorba de duh rostita impotriva celor ce „se prefaceau” ca sint altceva decit erau in realitate. Un om, altfel cinstit, intrase in cirdasie cu niste hoti ca sa se capatuiasca cu ceva benzina. Ca sa-l avertizeze, cineva i-a zis: „Nu te amesteca cu tarite, ca te maninca porcii”. Mai tirziu, colegul meu de Seminar, Mihet Titus, mi-a comunicat o varianta mai distilata a aceleiasi maxime: „Pina se afla ca nu toti urechiatii sint magari, si iepurii umbla potcoviti”.)

O jumatate de adevar este o minciuna intreaga, iar ca sa minti nu-ti trebuiesc intotdeauna cuvinte. Putem sa mintim cu ochii, cu gestul, cu expresia fetei sau cu … lipsa de expresie a fetei. Iata ce spune Biblia despre aceasta: „Omul de nimic, omul nelegiuit, umbla cu neadevarul in gura, clipeste din ochi, da din picior si face semne cu degetele. Rautatea este in inima lui, urzeste lucruri rele intr-una, si stirneste certuri” (Prov. 6:12-14).

Iuda l-a vindut pe Domnul Isus cu o sarutare. Aparent, gestul era un semn de dragoste, dar, in ascuns, sarutul era semnul tradarii. Un om cinstit este un om care spune adevarul cu cuvintul, cu gestul si cu fapta. Biblia ne indeamna sa fim astfel de oameni.

Nu pot sa nu spun ceva si despre expresii exagerate, ca: „Pe cuvintul meu de onoare” sau „Pe cinstea mea ca spun adevarul!”. Cei ce folosesc asemenea expresii se dau singuri de gol ca oameni ai neadevarului. Cine are din cind in cind un cuvint „de onoare” marturiseste despre sine ca de obicei se complace sa foloseasca cuvinte „de ne-onoare”. Crestinii n-au nici voie si nici nevoie sa se „jure”: „Felul vostru de vorbire sa fie: „Da, da: nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rau” (Mat. 5:37) „Mai presus de toate, fratii mei, sa nu va jurati nici pe cer, nici pe pamint, nici cu vreun altfel de juramint. Ci „da” al vostru sa fie „da”; si „nu” al vostru sa fie „nu”, ca sa nu cadeti sub judecata (Iacov 5:12).

Bine, bine, dar ce vom face cu „exagerarile” intentionate spuse in toiul discutiilor prietenesti cu scopul de a provoca risul celor din audienta. Sint si aceste „minciuni conventionale” la fel de interzise ca si celelalte? Parerea noastra este ca nu trebuie sa glumim cu minciuna, dupa cum nu este bine sa glumim cu focul sau cu otrava. Avind in vedere de unde vine minciuna, care ii sint efectele si ce aspra pedeapsa o asteapta, trebuie ca noi sa ne deprindem sa o alungam cu desavirsire din bagajul vietii noastre.

Crestinii sint oameni pasionati de adevar si frumos: „Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna, si orice lauda, aceea sa va insufleteasca” (Filip 4:8).

Minciuna este un pacat. Ea denatureaza realitatea, raspindeste confuzia si are ca si consecinta distrugerea caracterului. Cine tolereaza o minciuna in viata lui se aseamana cu neinteleptul care crede ca un singur mar stricat nu va influenta prea mult lada sa cu mere. Rasplata neghiobiei sale va fi putregaiul.

Soarta celor mincinosi

Orice minciuna va fi data pe fata si orice mincinos va fi pedepsit. Iata cum vede apostolul Ioan viitorul nefericit al celor ce se joaca cu minciuna: „Dar cit despre fricosi, necredinciosi, scirbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatori la idoli, si toti mincinosii, partea lor este in iazul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua. … Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna; ci numai cei scrisi in cartea vietii Mielului. … Ferice de cei ce isi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti in cetate! Afara sint ciinii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna!” (Apoc. 21:8, 27; 22:14-15). Viitorul mincinosilor este pierzarea vesnica.

Mincinosii se pot schimba

Daca pentru tine minciuna este un obicei – spune-i pe nume: pacat. Pocaieste-te de ea si cere-I iertare lui Dumnezeu. Cauta apoi sa restabilesti adevarul in relatiile cu cei pe care i-ai mintit. Deprinde-te sa vorbesti „adevarul in dragoste”. Ia hotarirea sa nu mai minti si, prin puterea Duhului Sfint, tine-te cu dintii de hotarirea ta. Striga impreuna cu imparatul David: „Doamne, scapa-mi sufletul de buza mincinoasa, de limba inselatoare!” (Ps. 120:2).

Grija de frati
„Nu va mincati unii pe altii”

de Simon Schrock

Am sa va povestesc acum una dintre cele mai triste amintiri ale mele. Aveam pina nu de mult un catelus frumos, jucaus si pestrit ca un pachet de zdrente. Ii placea sa zburde prin toata curtea, dar mai ales sa se inghesuiasca printre picioarele noastre cind ieseam la joaca. Seara, se lua la intrecere cu copiii care se plimbau cu bicicletele. Fugea asa de aproape de roti, ca era de mirare ca nu-l calcau. Nici macar atunci cind taiam iarba nu scapam de el. Dadea tircoale masinii de taiat iarba si latra, nevoie mare. Intr-o zi, s-a apropiat cam prea tare si masina i-a prins coada. Lama ascutita l-a tras imediat inauntru. Oricit am oprit de repede motorul, coada si o parte din oasele spatelui fusesera facute bucati. M-am uitat cu groaza, am evaluat cu parere de rau si am decis ca cel mai bun lucru este sa omorim cit mai repede catelul. Ceea ce am si facut.

Cu oamenii nu putem si nici nu avem voie sa ne purtam ca si cu animalele. Chiar si atunci cind sint intr-o conditie disperata, nu avem nici un drept sa ne gindim la distrugerea lor. Exemplul meu nu se poate aplica la viata Bisericii. Totusi, o anumita asemanare de atitudini exista. Citeodata si intre oameni exista situatii de criza si de hotariri dureroase. Multi dintre noi prefera sa scape de un „bagaj incomod” si rup repede legaturile cu cei cazuti intr-o stare de decadenta. De fapt, orice diferenta de opinie se poate transforma intr-o ocazie de infruntare distrugatoare. Trebuie sa invatam sa nu lasam conflictele de opinie sa se transforme in conflicte de persoane.

Iata un exemplu care ilustreaza cum nu se poate mai bine felul in care ne putem face rau unii altora.

„De citiva ani, Biserica planuia sa construiasca niste cladiri anexe care sa gazduiasca salile de Scoala Duminicala. O familie dorea sa aseze cladirile intr-un anumit loc, in timp ce o alta familie prefera o cu totul alta locatie. De fiecare data cind se bateau tarusii pentru saparea fundatiei, cineva ii schimba peste noapte dintr-o parte in cealalta.”

Pina la urma, partile aflate in conflict au ajuns la un compromis multumitor, dar a aparut de indata o alta problema: Unde sa asezam bucataria? Una dintre familii era de parere ca era mai bine s-o asezam in perimetrul noii cladiri, cealalta sustinea ca ar fi mai bine sa o atasam in exteriorul cladirii. Pina la urma, grupul care a preferat sa includa si bucataria a avut cistig de cauza si constructia a inceput. La inaugurare insa, au observat ca teava care ducea de la bucatarie la sistemul de canalizare al orasului fusese infundata. „Cineva” turnase ciment in ea.”

Intimplari de felul acesta arata cum se lupta si se macina fratii in Biserica. Biblia spune: „Fratilor, voi ati fost chemati la slobozenie. Numai, nu faceti din slobozenie o pricina ca sa traiti in firea paminteasca, ci slujiti-va unii altora in dragoste. Caci toata Legea se cuprinde intr-o singura porunca: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii. Zic dar, umblati cirmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamintesti” (Gal. 5:13-16).

Observati ca versetele 13 si 14 sint versete pozitive: „slujiti-va unii altora” si „sa iubesti pe aproapele tau”. Versetul 16 este si el unul pozitiv, indemnindu-ne sa umblam calauziti de Duhul. Dupa versetul 16 urmeaza un pasaj care enumera faptele firii pamintesti si roada Duhului. Intre toate acestea, ca intr-un sandvis, se afla versetul 15, care este o negatie: „Luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii”. Asezarea aceasta este semnificativa. Daca ne vom tine ocupati cu facerea a ceea ce este bine, nu vom avea timp pentru facerea raului. Daca iubesti (pozitiv) nu vei avea timp pentru ura (negativ). Daca-i zidesti pe cei din jur (pozitiv), nu vei putea sa fi partas la darimarea lor (negativ). O mai buna traducere a versetului 16 este: „Umblati cirmuiti de Duhul, si (atunci) nu veti implini poftele firii pamintesti”.

„Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii”.

Ce inseamna a fi nimicit? Dictionarul ne spune ca a nimici inseamna a distruge, a consuma.

Cei mai predispusi oameni pentru aceasta sint egoistii care incearca sa foloseasca totul doar spre folosul si propasirea lor personala. Ei tin mereu sa se catere cit mai sus, chiar daca fac asta calcind peste cadavre. O maxima ironica spune ca: „Prietenul adevarat, la nevoie se cunoaste. La nevoia … lui”. Astfel de oameni sint prieteni de vreme buna, care dispar de indata ce situatia nu-i mai avantajeaza.

Vremurile de persecutie au fost, in general, vremuri in care Biserica a trait in unitate. Cind a incetat persecutia, libertatea exterioara cuplata cu dorinta de afirmare a firii pamintesti au transformat prietenii si partasii sfinte in fragmentari si lupte fraticide. Citeodata, diavolul poate face mai mult rau in Biserica, nu prin dusmanii din afara, ci prin fratii neintelepti dinauntru. Dintre toate „decesele” bisericilor locale, „sinuciderea” este cea mai trista si cea mai tragica.

Cunosc o astfel de Biserica nu prea departe de casa mea. Cu citiva ani in urma era un izvor de viata si cunostea o crestere numerica extraordinara. Au survenit insa citeva neintelegeri. Citiva frati bolnavi de „personalita” n-au mai putut incapea laolalta. Astazi, usa acelei Biserici este inchisa. Au plecat fiecare in alta parte. Noi am fost chemati sa lucram alaturi de Domnul Isus la zidirea Bisericii Sale. Cine se cearta cu fratii nu-si da seama ca Il intristeaza in primul rind pe Domnul.

(Inainte de a pleca din tara spre limanuri de peste ocean, am avut o ultima discutie cu tatal meu, Brinzei Vasile. Facind aluzie la niste „neintelegeri” care existau intre fratii romkni din „diaspora”, el mi-a spus: „Orice vei face, sa nu te certi cu fratii. Mai bine sa vinzi cartofi la Aprozar, decit sa te certi sau sa te lupti cu fratii. Sa nu distrugi pe cei pentru care a murit Christos!” Nu stiu de ce vinzarea cartofilor la Aprozar reprezenta pentru tatal meu o limita inferioara a existentei, dar stiu precis ca daca a urit ceva, au fost luptele si neintelegerile cu fratii. Culmea nereusitei in slujirea crestina era reprezentata pentru el de acei predicatori mindri si firesti, care-si ridicau statui pentru ei insisi si-si zideau imperii „stapinind” peste cei ce „le cazusera la imparteala” (1 Petru 5:3). Vorbele tatalui meu mi-au rasunat mereu in memorie. Am vazut intr-adevar pastori care predica despre unitate si iubire, dar nu-si pot intinde miinile unii altora. Am vazut pastori care dau cina si-i viziteaza pe cei cazuti din adunarile lor, dar nu pot tolera nici cea mai mica slabiciune la un confrate in lucrare. Am vazut „muscaturi” si „mincatorii” care au dus Bisericile in pragul „nimicirii”. Cit pot, uitind ce este rau la altii, ma silesc mereu sa-mi vad umil de slujire, ca sa nu ajung … sa vind „cartofi la aprozar!”.)

A nimici ceva bun inseamna a risipi ceva pretios. Cind o casa scumpa este cuprinsa de imbratisarea nimicitoare a flacarilor, banii investiti in ea se fac scrum. Tot asa, cind ne nimicim unii pe altii, noi Il pagubim pe Dumnezeul nostru.

Cauzele luptelor fraticide

Egoismul: „Asa vreau eu!” Cind nu slujesc din iubire, slujesc din dorinta de a ma afirma pe mine. Egoismul si dragostea se exclud reciproc.

Cind nu te preocupa decit ceea ce se spune despre tine, esti egoist. Cind te crezi buricul pamintului si toate trebuie sa se invirteasca in jurul prea importantei tale persoane, esti egoist. Cind te superi ca altii sint laudati si tu esti trecut cu vederea si ca sa te razbuni esti gata sa raspindesti calomnii de genul: „Lasa ca va spun eu cine este cutare …”, esti egoist.

(Sa va spun cum se manifesta un egoist. Vine acasa intr-o duminica si sotia-l intreaba: „Cum a fost la Biserica?” El raspunde: „Ca deobicei. Cam plictisitor”. Altadata vine parca zburind. Sotia-l intreaba ca de obicei: „Cum a fost la Biserica?” El raspunde: „O revarsare de har! O trezire spirituala! Un mesaj extraordinar!” Ea intreaba curioasa: „Dar cine a predicat?” El raspunde cu falsa modestie: „Astazi m-au lasat pe mine sa predic”.

Fratele Cure obisnuia sa spuna ca sint in Biserici doua categorii de slujitori: priveghetori si „privighetori”. Unii se jertfesc pentru altii, ceilalti se urca pe o craca si nu le mai tace gura. Sint indragostiti de ei insisi si le place sa-si auda mereu glasul.)

Sint unii care sint gata sa inceapa o alta Biserica daca nu sint bagati in seama acolo unde sint. Altii nu trimit cu anii nici macar un singur articol la revistele altora. Sint insa gata sa munceasca pe brinci, daca este vorba sa scoata o revista care sa le poarte numele.

In unele locuri este un cosmar sa asisti la adunari generale ale Bisericilor. Fratii au ajuns chiar sa spuna ca este mai indicat ca cei proaspat convertiti si botezati sa nu participe la adunari generale in primii ani de credinta. Ce ironie! Cei incepatori in ale credintei sint opriti sa-i vada la lucru pe cei „mai crescuti in Domnul”! Exista frati si surori care asteapta consfatuirile fratesti ca pe ocazii de razbunare: „Am sa-i raspund cu aceeasi moneda! Sa vada si el cum este sa suferi”.

Egoismul este radacina tulburarilor in care ne nimicim unii pe altii.

Exista si alte cai prin care ne putem distruge reciproc. Am sa mentionez in continuare pe scurt sase dintre ele.

1) Curiozitatea bolnavicioasa. Exista citeva pasaje Biblice care trateaza acest subiect. Ele cauta sa ne vindece de aceasta boala din care se naste birfa. „Nimeni din voi sa nu sufere ca ucigas, sau ca hot, sau ca facator de rele, sau ca unul care se amesteca in treburile altuia” (1 Petru 4:15). Bagati de seama bine asociatia din text. Curiozitatea bolnavicioasa nu pare atit de vinovata cit timp nu vezi cu cine o asociaza Cuvintul Domnului. Ea este pusa in acelasi rind cu hotia, uciderea si raufacatoria. „Auzim ca unii dintre voi traiesc in neorinduiala, nu lucreaza nimic, ci se tin de nimicuri” (2 Tesal. 3:11).

Este clar ca astfel de oameni nu lucrau la zidirea trupului lui Christos, ci ruinau partasia frateasca. Pavel scrie si el despre unele persoane care „se deprind sa umble fara nici o treaba din casa in casa; si nu numai ca sint lenese, dar sint si limbute si iscoditoare, si vorbesc ce nu trebuie vorbit” (1 Tim. 5:13). Purtatorii de zvonuri si de calomnii aprind focuri distrugatoare in Biserica si duc la nimicirea sfintilor. „Cind nu mai sint lemne, focul se stinge; si cind nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleste” (Prov. 26:20).

2) Minte perversa. Perversitatea este atitudinea celui care stie ce este rau, dar continua sa-l faca pe ascuns. „Sfint o zi la Biserica si pacatos sase zile acasa”. Bisericile crestine sint bintuite de prefacatorie. Ipocrizia este moda zilei. Nevasta lui Ieroboam are si astazi frati care vor „sa se dea drept altul”(….). Anticipind toate acestea, apostolul Pavel a scris: „Stiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor viri intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30). Bunul simt al poporului a inventat zicala: „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa”. Oameni cu doua fete, predica apa si beau vin. Sfatul lui Pavel catre mai tinarul Timotei confruntat cu prezenta acestor oameni cu mintea pervertita este urmatorul: „Daca invata cineva pe oameni invatatura deosebita, si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Christos si de invatatura care duce la evlavie, este plin de mindrie, si nu stie nimic; ba mai are boala cercetarilor fara rost si a certurilor de cuvinte, din care se naste pizma, certurile, banuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricati la minte, lipsiti de adevar si care cred ca evlavia este un izvor de cistig. Fereste-te de astfel de oameni” (1 Tim. 6:3-5). Cei din Biserica sintem chemati sa fim „fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume” (Filip. 2:15). Credinciosii trebuie sa-i zideasca pe altii nu sa-i darime.

3) Ura amara. Lipsa dragostei face loc urii. Dusmania este distructiva. „Caci si noi eram altadata fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim uriti si urindu-ne unii pe altii” (Tit 3:3). Observati si aici cu ce fel de alte pacate este asociata ura. „Ura stirneste certuri, dar dragostea acopere toate greselile” (Prov. 10:12).

4) Mindria. „Pe buzele omului priceput se afla intelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fara minte.” „Mindria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii.” (Prov. 10:13; 16:18). Mindria noastra ii sorteste pe ceilalti nimicirii.

5) Ironia batjocoritoare. Unii se distreaza pe seama slabiciunilor altora: „Izgoneste pe batjocoritor si cearta se va sfirsi, neintelegerile si ocarile vor inceta.” (Prov. 22:10). Daca cineva trebuie indreptat, fa-o cu dragoste si gingasie. Nu da buzna cu bocancii in viata nimanui. Nu batjocori pe nimeni. Cauta intotdeauna sa-i zidesti pe altii.

6) Minia. „Un om iute la minie stirneste certuri, dar cine este incet la minie potoleste neintelegerile” (Prov. 15:18). Noul Testament vorbeste foarte clar despre acest subiect: „Cine dintre voi este intelept si priceput? Sa-si arate, prin purtarea lui buna faptele facute cu blindetea intelepciunii! Dar daca aveti in inima voastra pizma amara si un duh de cearta, sa nu va laudati si sa nu mintiti impotriva adevarului. Intelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este paminteasca, fireasca, draceasca. Caci acolo unde este pizma si duh de cearta, este tulburare si tot felul de fapte rele” (Iacov 3:13-16).

Fa urmatorul rationament: cearta duce la confuzie, confuzia duce la fapte rele, faptele rele duc la nimicirea altora. Vrei tu sa lupti impotriva lui Christos? El Isi zideste Biserica Sa. Vrei tu sa I-o darimi? „O casa dezbinata impotriva ei insasi nu poate sa dainuiasca” (Marcu 3:25). Care este contributia ta la viata Bisericii din care faci parte?

Nu lucra la demolare, construieste!

Nu va muscati unii pe altii, mingiiati-va. Nu va nimiciti unii pe altii, ci cautati lucrarile care duc la zidirea tuturor. Este o mare cinste sa fii partas la zidirea Bisericii lui Dumnezeu. Noi crestem pe masura ce ii ajutam pe altii sa progreseze. Cine nu ajuta pe altii nu se ajuta nici pe sine. „Cine scoate sabia va pieri el insusi de ea”.

Domnul Isus si-a indemnat ucenicii sa caute sa restaureze si sa refaca: „Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai cistigat pe fratele tau” (Mat. 18:15). Daca fratele tau ti-a gresit, tu trebuie sa fii cel dintii care sa incerci sa-l aduci la calea cea buna. Domnul Isus continua zicind: „Dar, daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori”(Mat. 18:16). Daca cel gresit nu se lasa ajutat mai ia cu tine inca pe un frate care sa te ajute. Daca nici impreuna nu reusiti „spune-l Bisericii”. Cind un madular al Bisericii a cazut intr-o greseala, nu trebuie sa ne grabim sa-l excludem. Mai intii trebuie sa facem tot ce putem ca sa-l aducem pe calea cea dreapta.

In cazul meu, silintele mele nu sint suficiente. Nu am in mine suficiente resurse pentru a trece peste greselile altora si pentru a incerca sa-i aduc pe calea buna. Am nevoie de cineva care sa ma ajute. Ce voi face?

Mai intii, ma voi apropia de Dumnezeu asa cum sint si-I voi spune cu toata sinceritatea: „Doamne, n-am dragoste deajuns. Nu-mi pasa de fratele sau sora mea. Da-mi Tu dragoste de la Tine. Nu ma lasa sa fac rau altuia fara sa-mi dau seama. Arata-mi Tu greseala ori de cite ori birfesc, vorbesc de rau, distrug reputatia cuiva, musc si lucrez spre nimicirea altuia. Ma deschid Duhului Tau ca El sa ma cerceteze”.

Cu mii de ani inainte de mine, David facea acelasi lucru inaintea Domnului, spunind: „Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma, si cunoaste-mi gindurile! Vezi daca sint pe o cale rea, si du-ma pe calea vesniciei!” (Psalm 139:23- 24).

In al doilea rind, trebuie sa ma privesc pe mine insumi atent in oglinda Cuvintului lui Dumnezeu. De cite ori deschid Biblia rostesc in gind o rugaciune: „Vorbeste Doamne, caci robul Tau asculta”. Si de foarte multe ori, Dumnezeu imi vorbeste prin ceea ce citesc chiar pentru problema care ma framinta. Fa si tu apel la „candela” Cuvintului care-ti poate lumina pasii.

In al treilea rind, sint atent la soapta Duhului si sint decis sa ma opresc din orice actiune, vorba sau gind care-mi este dat pe fata si dovedit ca nevrednic sau nefolositor. Mi se intimpla citeodata ca Duhul Sfint sa-mi vorbeasca chiar in mijlocul unei glume nesarate. Ma opresc atunci imediat si-mi pare rau de cele facute.

In al patrulea rind, cind sint vinovat, ma grabesc sa-mi marturisesc Domnului greseala. Nu vreau sa ma mai scuz sau sa ma justific. Strig repede: „Doamne, am gresit si-mi pare rau. Te rog spala-ma in singele Tau curatitor si da-mi iarasi nevinovatia iertarii Tale”. Experientele lui David, relatate in Psalmii 32 si 51, imi sint pilde de pocainta si curatire.

In sfirsit, daca este nevoie sa repar ceva dupa ce m-am pocait, trec la treaba si repar. Daca am jignit pe cineva, imi cer iertare, daca am gindit rau despre cineva, cer Domnului sa-mi puna in inima sentimente sfinte fata de acea persoana.

Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii. Zic dar, umblati cirmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamintesti”.

Relatiile noastre cu Dumnezeu si unii cu ceilalti sint in directa legatura. Cine-i „darima” pe altii, loveste in Creatorul lor. Cine-i zideste pe altii, Ii da o mina de ajutor lui Dumnezeu, in dorinta Lui de a-si vedea zidita Biserica.

Grija de frati
„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”

de Simon Schrock

Cunosc un american care a vizitat toata Europa intr-o vara si de cind s-a intors, nu vorbeste decit despre o fereastra dintr-un hotel londonez. Desi fusese un hotel de lux, fereastra era intepenita si asta i s-a parut lui, a fi un lucru scandalos. Despre alte frumuseti vazute pe parcurs nu vorbea aproape de loc. Nimic din Paris, Roma sau Londra nu-l miscase. Ramasese din toata excursia doar cu amintirea enervanta a unei ferestre care se incapatinase sa nu se deschida. Ma gindesc ca a cheltuit atitia bani pentru un geam intepenit! Ce pacat!

Multi oameni se aseamana cu eroul nostru si nu pot vedea in jur decit greselile sau defectele altora. Toata ziua sint intr-o cautare obsesiva dupa erorile altora. Acesti oameni pierd din vedere farmecul si fascinatia frumosului din lume. Ei biziie toata ziua si mormaie suparator.

Cineva spunea ca exista doua feluri de comportamente. Ele se pot asemana cu urmatoarea ilustratie. Daca dai drumul unei albine intr-o gradina, ea va cauta de indata florile si se va apuca grabita sa le culeaga polenul si sa le absoarba parfumul. Daca in aceeasi gradina, dai drumul unei muste, ea va ignora orbeste frumusetea si aroma florilor si va pleca intr-o cautare febrila dupa vreo mortaciune sau dupa vreo gramada de gunoi. Comportamentul este diferit pentru ca natura lor este diferita.

Cum trebuie sa se comporte crestinii? Vorbirea de rau este destructiva si poate sfisia partasia frateasca. Nu este de mirare ca Biblia o interzice: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii, fratilor! Cine vorbeste de rau pe un frate, sau judeca pe fratele sau, vorbeste de rau Legea sau judeca Legea. Si daca judeci Legea, nu esti implinitor al Legii, ci judecator” (Iacov 4:11). Mesajul este clar si limpede: cine se grabeste sa critice, nu pazeste Legea, ci se aseaza obraznic in scaunul Legiuitorului. El vrea sa rivalizeze cu Dumnezeu si sa-I ia locul.

(De ce trateaza Noul Testament acesta problema? Raspunsul este simplu: pentru ca si crestinii mai traiesc inca in trup si sint supusi acelorasi tentatii si inclinatii firesti care-i caracterizeaza pe oamenii din lume. Este suficient sa facem o proba simpla. Fratele Richard {urmbrand imi atragea atentia asupra inclinatiei spre rau din fiecare din noi. Dinsul zicea ca ziarele pline cu vesti bune nu s-ar vinde nicaieri in lume si companiile de publicistica ar da faliment. Ziarele sint pline de vesti rele pentru ca „asta se vinde”, asta are cautare pe piata. Ca sa-mi dea un exemplu si mai bun, fratele m-a rugat sa citesc textul din 2 Timotei 4:14: „Alexandru, caldararul, mi-a facut mult rau”. Fratele m-a intrebat: „Nu-i asa ca ai vrea ca Pavel sa fi dat amanunte? De sute de ani exista oameni care nu fac decit aceasta: se intreaba „ce rau i-o fi facut Alexandru, caldararul, lui Pavel”? Este in natura noastra dorinta de a ne interesa de ceea ce este rau”. A trebuit sa recunosc ca testul reusise. Niciodata nu vazusem textul acela asa, dar de atunci m-am framintat de multe ori sa aflu: chiar … ce-i facuse Alexandru …?

Altadata m-am dus la nenea Richard sa-i cer parerea despre o carte in care un „oarecare” cauta sa-l distruga pe „cineva” din miscarea crestina romkneasca. I-am cerut parerea dinsului despre carte. Mi-a spus-o repede:

„Este o carte proasta, scrisa de un om prost. Nu asa se distruge un om. Sa-ti spun eu cum se face. Mai intii cartea este scrisa intr-o engleza proasta si nici un american nu are rabdare sa citeasca o engleza care-l indispune. Apoi, cartea nu scrie decit lucruri rele despre cel pe care vrea sa-l distruga. Orice om care traieste in lume nu poate fi numai rau. Omul este un amestec de bun si rau laolalta. La unii e mai mult bun, la altii mai mult rau. Cine citeste aceasta carte isi va da imediat seama ca autorul este pornit impotriva acelei persoane si ca nu mai judeca cum trebuie. Pe un om care nu mai judeca cum trebuie, nu are rost sa-l asculti, asa ca arunci cartea la gunoi. ”

„Daca vrei sa distrugi pe cineva, trebuie sa scrii mai intii despre partile lui bune. Despre oricine poti scrie si lucruri bune. Hitler n-a fumat, Lenin i-a fost credincios sotiei lui, iar Stalin si-a iubit copiii. Nu-i greu sa spui si ceva bun despre un om rau. Daca vrei sa-ti cistigi credit in ochii cititorilor trebuie mai intii sa le dovedesti ca esti echilibrat si ca nu scrii cu patima.”

„Cartea asta pe care mi-ai adus-o este o carte fara valoare. N-o s-o citeasca nimeni. S-au cheltuit bani de pomana.

Eu am scris o carte despre Marx. Am aratat ca parerile lui au fost influentate de faptul ca a cazut sub influenta „satanistilor”.Cred ca Marx s-a bucurat de acolo unde este ca am scris-o. Cu siguranta ca el nu vrea acuma ca si altii sa ajunga unde este el. N-am scris cartea ca sa-l distrug pe |arl Marx, ci ca sa-i ajut pe altii sa nu calce pe urmele greselilor lui.”)

Diferenta dintre vorbirea de rau si vorbirea despre cineva care a facut rau este simpla. Ea este … parerea de rau. Acolo unde nu exista parere de rau si duh de rugaciune mijlocitoare, avem de a face cu vorbirea de rau.

A vorbi de rau inseamna a raspindi zvonuri sau chiar aspecte negative reale din placerea pacatoasa de a batjocori pe cineva. Vorbirea de rau este un atac la prestigiul, reputatia si caracterul cuiva. Biblia o interzice cu desavirsire.

„Cine ascunde ura, are buze mincinoase, si cine raspindeste birfelile este un nebun” (Prov. 10:18). Credinciosii adevarati nu se bucura de caderea fratilor lor. Suntem madulare unii altora in acelasi trup al lui Christos. Cind ne vorbim de rau unii pe altii este ca si cum ne-am sfisia putin cite putin un brat sau o ureche. Domnul Isus Si-a dat viata pentru oile Sale. Cine sintem noi sa le vorbim de rau si sa ne bucuram cind vine lupul sa le rapeasca?

Biblia ne vorbeste despre teribila suferinta provocata de vorbirea de rau. Iosif a fost bagat in inchisoare de invinuirea nedreapta a sotiei lui Potifar. Nabot a fost ucis de calomnia Izabelei. Ieremia a fost batjocorit de popor. Chiar si Domnul Isus a gustat din amarul celui ce este invinuit pe nedrept si batjocorit. Despre El s-a spus ba ca este beat, ba ca este stapinit de un duh rau, ba ca este nebun, ba ca rascoala poporul, ba ca vorbirea lui este plina de blasfemii la adresa lui Dumnezeu.

Pira si vorbirea de rau este caracteristica diavolului. De fapt asa se si traduce numele lui. „Diaboloi” inseamna „cel ce piraste”, „cel ce aduce invinuire de ocara”. Vorbirea de rau este modul lui de manifestare. Biblia ni-l arata vorbindu-l de rau pe Dumnezeu in fata primilor oameni: „Hotarit ca nu veti muri. Dar Dumnezeu stie ca, in ziua cind veti minca din el …” (Gen. 3:4-5). In cartea lui Iov il gasim pe Diavol pirindu-l pe vrednicul patriarh inaintea tronului ceresc, in auzul tuturor fiilor lui Dumnezeu (Iov 1:6; 2:1-6). Cartea proorocului Zaharia ni-l prezinta pe diavol pirindu-l pe Iosua inaintea Domnului (Zaharia 3:1-5). Cartea Apocalipsei ne spune ca nici noi nu scapam mai usor; diavolul ne piraste pe fiecare dintre noi: „Acum a venit mintuirea …pentru ca pirisul fratilor nostri, care zi si noapte ii pira inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apoc. 12:10). Diavolul te acuza pe tine si pe mine ori de cite ori are ocazia. Ar trebui sa ne dam seama ca ori de cite ori vorbimde rau, facem lucrarea diavolului. Nu-i de mirare ca Biblia spune: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

(Odata, fratele Simion Cure a fost chemat sa prezideze tinerea unei adunari generale intr-o Biserica renumita pentru certurile ei de partide si pentru luptele dintre frati. Nimeni nu mai dorea sa se duca la ei. L-au trimis intr-un tirziu pe „tata Cure” ca sa faca ordine. Dinsul a inceput-o „tare”: „Fratilor, vreau sa va intreb mai intii ceva. Vreau sa stabilim mai intii un lucru. Vreau sa va pun o intrebare: „Cine vrea sa fie in urmatoarea ora in slujba Satanei? Cine vrea sa distruga lucrarea lui Christos? Va rog sa fiti sinceri, sa va ginditi bine si sa ridicati mina sus ca sa stim cu cine avem de a face”. S-a facut o liniste mare si … dureroasa. Atunci „fratele Cure a continuat: „Dumnezeu vrea sa ne mintuiasca pe toti. El nu vrea sa se piarda vreunul. Cine-i de partea lui Dumnezeu sa vorbeasca cu dragoste si spre zidirea Bisericii. Cine-i cu Diavolul sa se certe si sa se minie. Dumnezeu vrea sa iertam, ca sa poata si El sa ne ierte. Cine nu vrea sa ierte, sa treaca de partea Diavolului. Dumnezeu vrea sa avem o buna marturie inaintea lumii din sat ca sa-i poata atrage la mintuire. Diavolul vrea sa ne facem de risul lumii si sa-i tina pe oameni departe de Evanghelie. Cine-i pentru Diavolul sa faca scandal”.

A fost, se spune, cea mai linistita adunare generala din istoria acelei Biserici. Unde esti acum, frate Cure? In cite Biserici am avea iarasi nevoie de dumneata!)

Iata citeva pasaje care ne avertizeaza impotriva vorbirii de rau. „Sa nu raspindesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau, ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el” (Exod 23:1). Nu-ti face prieteni dintre aceia care au limba prea lunga si prea iscoditoare.

Femeile sint vizate in mod special: ” Spune ca femeile in virsta trebuie sa aiba o purtare cuviincioasa, sa nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; sa invete pe altii ce este bine” (Tit 2:3).

„Adu-le aminte”, mai scrie Tit, „sa nu vorbeasca de rau pe nimeni” (Tit 3:1-2).

„Orice amaraciune, orice iutime, orice minie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rautate sa piara din mijlocul vostru. Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Christos” (Efes. 4:31-32). Vorbirea trebuie folosita spre bine, nu spre distrugere.

” Avind un cuget curat; pentru ca cei ce birfesc purtarea voastra buna in Christos, sa ramina de rusine tocmai in lucrurile in cari va vorbesc de rau”(1 Petru 3:16).

In pasajele citate mai sus exista citeva principii elementare. Mai intii, Biblia ne interzice sa vorbim de rau pe cineva, ca sa nu-l distrugem. In al doilea rind, trebuie sa lepadam vorbirea de rau ca sa ne facem bine noua insine. Cei ce practica vorbirea de rau se otravesc pe ei insisi. Nimeni nu poate sa arunce cu noroi in altii fara sa se murdareasca el insusi cu noroi pe miini. Un medic celebru a spus ca „Cinci minute de minie produc un consum de energie egal cu opt ore de lucru”. Cine practica vorbirea de rau se raneste pe sine si da dovada de o lipsa de maturitate spirituala, de lipsa de caracter si de lipsa unei intelegeri profunde a realitatii.

De ce sint asa cei care vorbesc de rau? Pentru ca ei se blocheaza in ei insisi, alegind sa se concentreze doar asupra aspectelor negative. S-ar putea ca ei sa aibe dreptate si observatiile lor sa fie corecte, dar atitudinea lor este gresita si nu foloseste nimanui. Este ca si diferenta dintre un termometru si un termostat. Termometrul „citeste” corect realitatea. Termostatul citeste si el realitatea, dar nu se opreste aici, ci porneste imediat aerul conditionat sau statia de termoficare pentru a aduce incinta la temperatura optima cresterii. Ce s-ar face o crescatorie de pui sau o sera de flori, daca termostatul ar functiona doar ca termometrul? Viata ar fi condamnata la moarte.

(De ce practica unii vorbirea de rau? La unii este o distractie a firii, iar la altii este o manifestare a complexului de inferioritate sau de vinovatie. Nicolae Iorga spunea: „Injosim intotdeauna maretia care insulta”. Prin vorbirea de rau, unii incearca sa-i coboare pe toti la nivelul lor de pitici spirituali.

Exista cazuri in care vorbitorul de rau face galagie doar pentru a incerca sa-si acopere doar propria lui vinovatie. Este ca si cu hotul, care, odata prins asupra faptului, a luat-o la fuga pe strada, strigind: „Prindeti hotul!” Toata lumea a fost inselata, crezind ca si el si vinzatorul fug de fapt dupa un altul.)

Consecintele vorbirii de rau

Ea satisface rautatea firii pamintesti: „Cuvintele birfitorului sint ca prajiturile: aluneca pina in fundul maruntaielor” (Prov. 18:8).

Ea desparte prieteni: „Omul neastimparat stirneste certuri, si piritorul dezbina pe cei mai buni prieteni” (Prov. 16:28). Vai, cite prietenii au fost ruinate de „soapte” si „destainuiri” insinuante!

Ea raneste: „Cine vorbeste in chip usuratic, raneste ca strapungerea unei sabii” (Prov. 12:18).

Ea duce la cearta: „Cind nu mai sint lemne, focul se stinge; si cind nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleste” (Prov. 26:20).

Ea poate ucide: „Moartea si viata sint in puterea limbii” (Prov. 18:21). Poti ucide cu sabia si poti ucide cu limba. Vorbirea de rau mai este numita si asasinarea caracterului cuiva.

Majoritatea oamenilor „civilizati” nu se razbuna dindu-se cu capul de pereti sau scrisnind din dinti. Nimeni din Biserica nu strecoara otrava in mincarea dusmanului sau si nu scoate pistolul. N-ar fi biblic! Si nici legal! Cea mai raspindita metoda de razbunare este calomnia si vorbirea de rau. Cind ne razbunam insa astfel pe altii nu scapam nici noi neafectati. Nervii supraexcitati produc o excretie excesiva a glandelor hipofiza, suprarenala si tiroida. Acest surplus de secretii cauzeaza la rindul lui afectiuni ale organelor si stari de boala. Dusmania este intr-devar … o boala grea!

Leacul vorbirii de rau

Linga fiecare interdictie din Biblie este si o recomandare. Dumnezeu nu se opreste niciodata la suprimarea raului, ci merge mai departe spre cresterea binelui. Celui care se intreaba: „Ce sa fac ca sa nu mai vorbesc de rau?” trebuie sa i se raspunda: „Incepe de astazi sa vorbesti de bine!”

„Nici un cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Observati ce se spune despre aspectul pozitiv al vorbirii in cartile Psalmilor si Proverbelor:

„Cine aduce multamiri, ca jertfa, acela Ma proslaveste, si celui ce vegheaza asupra caii lui, aceluia ii voi arata mintuirea lui Dumnezeu ” (Psalm 50:23).

„Gura celui neprihanit este un izvor de viata, dar gura celor rai ascunde silnicie.”

„Pe buzele omului priceput se afla intelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fara minte” (Prov. 10:11,13).

„Un raspuns blind potoleste minia, dar o vorba aspra atita minia. Limba inteleptilor da stiinta placuta, dar gura nesocotitilor improasca nebunie. Ochii Domnului sint in orice loc, ei vad pe cei rai si pe cei buni.

„Limba dulce este un pom de viata, dar limba stricata zdrobeste sufletul.”

„Omul are bucurie sa dea un raspuns cu gura lui, si ce buna este o vorba spusa la vreme potrivita!” (Prov. 15:1-4,23).

„Un cuvint spus la vremea potrivita, este ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint” (Prov. 25:11).

Din toate aceste texte putem distila citeva principii. Vorbeste ceva vrednic sau taci din gura.

(Fratele Richard {urmbrand ne-a spus ca in limba ebraica, acelasi termen, „davar”, se foloseste si pentru „cuvint” si pentru „margaritar”. Daca n-ai de dat un margaritar ori de cite ori deschizi gura, este mai bine sa pastrezi tacere.

Daca nu poti vorbi cu cineva fata in fata, nu vorbi despre el pe la spate. Nu amplifica raul, infectindu-i si pe altii.

Cauta aspectul pozitiv in fiecare conversatie. ” Vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4:6). Vorbirea noastra trebuie sa raspindeasca si sa intretina viata. Cauta sa incepi sa-i vezi pe ceilalti, nu cum sint, ci cum pot sa devina si trateaza-i dupa aceasta masura. Vorbele noastre au o extraordinara putere de modelare. Una dintre cele mai eficace maxime despre viata de familie spune: „Daca vrei sa fi tratat ca un rege, incepe sa-ti tratezi sotia ca pe o regina”. Nimic mai adevarat decit aceasta!

S-ar prea putea ca citirea acestor rinduri sa te deprime. S-ar putea sa-ti spui: „Ce sa fac? Eu nu pot sa ma schimb” si sa cazi in resemnare.

Nu fa aceasta greseala. Biblia nu este un ghid de „auto-imbunatatire”. Ea este o oferta a puterii lui Dumnezeu si o chemare la lucrarea Lui transformatoare. „Din prisosul inimii vorbeste limba”. Lasa-L pe Dumnezeu sa-ti schimbe inima si vorbirea ta se va schimba de la sine.

(Vorbeam la Arad cu fratele Florian Guler si el se plingea cam asa: „Ce sa ma fac? Eu sint un om cu o vorbire mai aspra. Am incercat sa fiu altfel, dar nu pot vorbi duios ca altii. Nu ma vad in stare de asa ceva.” Duhul Domnului mi-a sugerat o intrebare si i-am spus: „Florine, cum ti-ai cucerit tu sotia ta in perioada prieteniei voastre? Cum vorbeai cu ea?” „Asta este o alta poveste”, mi-a spus el. „Acolo era o alta situatie”. Dupa ce ne-am gindit insa bine, ne-am dat seama ca nu era de loc vorba de „o alta situatie”. Dragostea este cel mai bun dascal din lume. Ne-am despartit rizind si el mi-a spus: „Cred ca mai este o speranta si pentru mine”. Astazi, Florian este unul dintre cei mai indragiti frati din citi cunosc eu. Traieste la Detroit si este presbiter al Bisericii. Cum este vorbirea lui? Poate ca la fel de grabita uneori, dar … mai intotdeauna plina de iubire. Zimbetul lui si privirea ochilor vorbesc de multe ori mai deslusit decit … limba.)

Iata citeva remarci pe care le-am putea tine impreuna minte:

„Unii cu limba prea ascutita si-au taiat singuri craca de sub picioare”.

„Fii cu mare atentie asupra limbii; se afla intr-un loc alunecos”.

„Daca nu pacatuieste cineva in vorbire, este un om desavirsit” (Iacov 3:2).

„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

Grija de frati
„Ingrijire duhovniceasca”

de Simon Schrock

Cartea aceasta este o carte despre relatii normale in trupul duhovnicesc al familiei copiilor lui Dumnezeu. Aceste relatii simple si minunate nu pot fi intretinute insa decit de aceia care au „trecut pragul” si traiesc in lumea minunata a celor „nascuti din nou”, prin credinta mintuitoare in jertfa Domnului Isus. „Normalul” nu poate exista in sfera „anormalului”, si atita timp cit cineva se incapatineaza sa ramina in afara unei legaturi normale cu Dumnezeu, toate celelalte legaturi ale lui cu lumea din jur nu vor putea fi „normale”.

Relatia noastra cu Duhul Sfint este cheia tuturor celorlalte relatii ale noastre cu lumea inconjuratoare. In mijlocul epistolei catre Efeseni, exact inainte de sectiunea dedicata indemnurilor asupra felului nostru de relatii cu cei din jur, apostolul Pavel a scris punctul de plecare al tuturor lucrurilor: „Nu va imbatati de vin, aceasta este destrabalare. Dimpotriva, fiti plini de Duh” (Efes. 5:18). Cine este imbatatat de vin isi pierde controlul. Tot asa, cine este plin de Duhul Sfint cedeaza controlul tuturor actiunilor sale, subordonindu-se calauzirii Duhului Sfint al lui Dumnezeu.

Realitatile sint mult mai pretioase decit cuvintele, iar relatiile noastre trebuie sa faca parte din sfera realitatilor. Vorbim prea mult despre definitii. Ne certam si ne fragmentam pe tema „Botezului cu Duhul Sfint”. Unii il considera actul prin care cel credincios este altoit in trupul spiritual al Bisericii, altii il considera o a doua lucrare a Duhului, trimisa de Dumnezeu ca sa ne desavirseasca starea duhovniceasca. Cuvintele au ajuns sa aibe o mai mare importanta decit trairea. Singura intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este: „Care este relatia mea actuala cu Duhul Sfint?”

Si Duhul Sfint si eu sintem persoane, iar intre noi nu trebuie sa existe experiente, ci relatii permanente, de durata. Ca orice alta relatie, umblarea mea cu Duhul Sfint poate cunoaste vremuri de inalta intimitate sau de rece indiferenta. La fel se intimpla in relatiile mele cu sotia sau copiii mei. Leacul unor relatii defectuoase nu este redefinirea termenilor, ci reluarea intimitatii. Ce-ati zice despre mine daca m-as apropia de sotia mea dupa o cearta, ca sa discutam impreuna si sa stabilim ce inseamna de fapt „iubirea”? Ce intelege ea si ce inteleg eu despre acest subiect? Care sint caile care duc la iubire si cind trebuie sa iubim: la inceputul casniciei sau trebuie sa asteptam pentru a experimenta iubirea adevarata mult mai tirziu, ca o confirmare a casniciei noastre?

Desi discutiile sint bune intr-o oarecare masura, relatiile noastre sint mult mai mult: ele sint un rezultat al vointei. De aceea spune Biblia ca Dumnezeu va da „Duhul Sau celor ce I-l cer” (Luca 11:13). Botezul si umplerea cu Duhul Sfint nu sint decit „terminologii” omenesti. Realitatea relatiei cu Duhul Sfint este ceea ce ne trebuie. Care este relatia ta de acum cu Duhul Sfint? Nu-mi spune ce s-a intimplat la convertire si nici ce astepti sa ti se intimple „cindva”, in viitor! Ai tu inima deschisa pentru Duhul Sfint acum? Este El liber sa-ti umple viata? Sau L-ai inchis intr-o carte, intr-o zi a saptaminii sau intr-o camaruta mica a existentei tale?

In timpul unei vacante petrecute la tara a trebuit sa trecem cu bacul pe celalalt mal. Ne-am suit masina pe puntea inferioara, iar apoi am fost indemnati sa trecem pe puntea superioara. Drumul intr-acolo se catara pe o scara in spirala cu treptele foarte abrupte. La virsta noastra nu ne-a fost tocmai usor sa facem acest exercitiu, dar de indata ce am ajuns sus, ne-am dat seama ca osteneala a fost meritata. De pe puntea de sus ne-am putut bucura de o panorama minunanta. Intr-un colt era un mic restaurant, iar pe punte erau asezate scaune confortabile in care te puteai cuibari de minune. Sa fi in partasia celor de pe puntea de sus a fost mult mai bine decit sa fi ramas printre masini, pe puntea inferioara.

Crestinul este si el chemat sa urce spre „puntea superioara” a vietii. Exista un fel de existenta pe care o daruieste Dumnezeu tuturor celor ce-si dau osteneala sa paraseasca nivelul mediocru al lumii pacatoase. Apostolul Pavel vorbeste cu cei din Efes despre anumite locuri „ceresti” in care am intrat deja prin Christos: „Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, care ne-a binecuvintat cu tot felul de binecuvintari duhovnicesti, in locurile ceresti, in Christos. … Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, ..ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos Isus” (Efes. 1:3; 2:4-6).

Desi la prima impresie, aceste versete vorbesc despre ceea ce vom experimenta in viitor, cind vom ajunge in locul in care este deja Christos, eu cred ca textul ne vorbeste si despre anumite stari ceresti pe care credinciosii sint chemati sa le guste inca de aici de pe pamint. In sprijinul acestei pareri, citez textul din Evrei 6:4-5: ” … cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor – …”

Intre cei credinciosi trebuie sa se manifeste inca de pe acum ceva din nivelul inalt de partasie al cerului.

Pentru ca o Biserica sa ajunga la acest nivel, va trebui cu siguranta ca membrii ei sa se sileasca sa urce pe calea anevoioasa spre „puntea superioara”. Treptele sfintirii nu sint usoare. Va trebui sa ne punem la lucru muschii si sa ne indoim incheieturile anchilozate de artrita spirituala: „Intariti-va dar miinile obosite si genunchii slabanogiti” (Evrei 12:12).

Haideti sa urmarim impreuna acest drum in sus, parcurgind impreuna inca zece trepte aditionale in incursiunea noastra prin versetele care ne invata cum sa ne purtam unii cu altii.

Sa veghem unii asupra altora

Prima treapta: „Sa veghem unii asupra altora, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune. Sa nu ne parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:24-25).

Ce faci cind stai de veghe? Te straduiesti sa fii alert la ceea ce se petrece in jur si sa fii intotdeauna gata de actiune. Exact acesta este si sensul in care Scriptura ne indeamna sa veghem unii asupra altora. A face asa inseamna a fi atent, a privi cu atentie, a descoperi, a fi interesat si a fi mereu la dispozitia altora. A veghea asupra altora inseamna a cauta sa vezi ce se petrece in inimile lor si a-i ajuta sa urce mai sus pe scara credintei.

(In Ianuarie 1992 am inceput sa am tulburari de vedere la ochiul meu sting. Alergind de la un doctor la altul, am pus mina pe telefon si mi-am spus necazul si familiei {urmbrand. Dupa ce m-a ascultat atent si dupa ce s-a grabit sa ma recomande unui foarte mare specialist oftalmolog, fratele Richard a facut o pauza. Mi-am dat seama imediat ca trebuie sa urmeze ceva „de la inima la inima”. Ochii lui spirituali vazusera in inima mea o boala mult mai periculoasa decit boala de ochi: panica ingrijorarii. Ca de obicei, dinsul a inceput cu o ilustratie: „Vreau sa-ti spun ceva. Eu am umblat aproape peste tot in lumea asta. Cred ca am fost in mai mult de o suta cincizeci de tari si am vazut cu ochii cam tot ceea ce oamenii numesc locuri si lucruri frumoase. Totusi, cele mai frumoase realitati nu le-am descoperit cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. Cele mai frumoase realitati mi le-a descoperit Dumnezeu in mine insumi, cind stateam in singuratatea intunecata a inchisorii. Cauta sa faci si tu la fel si daca n-ai sa mai vezi cu ochii, roaga-te lui Dumnezeu sa-ti descopere lucrurile frumoase ale Imparatiei Sale din launtrul tau. Asta iti va fi de cel mai mare folos.”

Ceva mai tirziu aveam sa invat tot de la dinsul ca exista mai multe feluri de percepere: „Isus ne salveaza de un orizont ingradit. Asa cum exista unde sonore care nu pot fi percepute de oameni, asa sint si unde luminoase pe care noi nu le putem vedea. Cu ajutorul instrumentelor vedem mult mai mult decit cu ochiul liber. Dar pe linga acestea mai exista si viziunea a ceea ce-i departe (batrinii bisericilor sint numiti in Biblie in limba greaca „presbiteri”, de la care este derivat si termenul „presbitism” din optica), vederea celor launtrice, viziunea mistica si, deasupra tuturor, viziunea beatica sau extatica: sa-L vezi pe Dumnezeu fata in fata. Oricine nu are toate aceste feluri de viziuni este inca mai mult sau mai putin orb. Consideram ca ochiul este organul vederii, cind de fapt el ne impiedica uneori sa vedem realitatile finale. Adevarata bogatie a omului este viziunea launtrica”.

Unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-am primit din partea celor care incercau sa ma pregateasca pentru slujirea in Biserica a fost acesta: „Cind stai de vorba cu oamenii, cauta sa auzi nu numai ceea ce spun ei, ci si ceea ce ar vrea ei sa spuna sau, mai ales, ceea ce ei nu vor sa-ti spuna, caci acolo se afla de cele mai multe ori adevaratele lor probleme.”

Cu perspicacitatea si patrunderea lui proverbiala, fratele Richard „vazuse” in mine o problema care se cerea neaparat tratata.)

Sigur ca uneori nu este usor sa fii sub obiectivul altora. Textul din Evrei 10:24 ne spune ca, in astfel de cazuri, unii au obicei sa „paraseasca adunarea”. Este mai usor sa pleci decit sa accepti sa fii indemnat „la dragoste si la fapte bune”. Nu toti reusesc sa urce dintr-o data la nivelul partasiei de pe „puntea superioara”. Cei care nu sint suficient de crescuti duhovniceste procedeaza ca si copiii: „Imi iau jucariile si plec!”.

Tu sa nu fii asa! Accepta slujirea vegherii reciproce. Scriptura ne indeamna sa traim impreuna, sa ne pretuim unii pe altii si sa ne indemnam mereu spre mai bine. Urca cea dintii treapta spre ingrijirea duhovniceasca, practicind vegherea unii asupra altora.

Primiti-va unii pe altii

Treapta a doua: „Asa dar, primiti-va unii pe altii, cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Iata o porunca simpla si clara: „Primiti-va unii pe altii, dupa pilda lui Christos”.

Biserica este „trupul lui Christos” in care toate madularele au nevoie unul de celalalt. Diferentele dintre noi, departe de a ne indreptati izolarea, accentueaza si mai mult cit de multa nevoie avem unul de altul.

Acceptarea crestina este un mod de proslavire a lui Dumnezeu. A primi inseamna a accepta, a ingadui, a intinde o mina prieteneasca si a deschide o usa ospitaliera. In termeni practici, a primi inseamna a gazdui pe cineva in casa si inima ta.

„A primi” este opusul lui „a respinge”. Iti poti inchipui un lucru mai groaznic decit acela de a fi respins de toti. A fi „dispretuit si parasit de oameni” inseamna a gusta din arsura iadului.

Respingerea inseamna o condamnare la singuratate.

Respingerea doare si raneste adinc.

Respingerea inseamna a forta divizarea sociala.

Respingerea inseamna a fi impins spre descurajare.

Respingerea deformeaza personalitatea copiilor.

Respingerea ii alunga pe oameni afara din Biserica.

Respingerea ruineaza familii.

Respingerea este saminta sinuciderii.

Respingerea este un pacat.

Domnul Isus Christos este modelul nostru in felul in care trebuie sa ne primim unii pe altii. Ca sa ajungi la Domnul Isus nu a trebuit niciodata sa treci peste bariere sociale, sa ai un anumit cont in banca sau sa fi imbracat intr-o anumita uniforma. El S-a coborit atit de jos incit oricine Ii poate deveni prieten. Desi a fost Imparat, nu S-a nascut in palat, ci in ieslea oilor, ca sa poata fi accesibil pastorilor. Desi era evreu, a trebuit sa fuga in Egipt si Si-a trait copilaria in Nazaret, printre galileienii cu singe amestecat. Desi a fost neprihanit, a umblat in tovarasia vamesilor si a pacatosilor.

In intreaga Sa experienta umana, Domnul Isus a trait si respingerea si primirea: „A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit”. Aceasta este respingere! „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu”. Acesta este fructul dumnezeiesc al primirii.

Crestinii sint si ei oameni ai calatoriilor. Uneori ei se muta dintr-un loc in altul pentru ca asa au fost calauziti de Dumnezeu. Alteori, mutarea lor este motivata doar de faptul ca nu s-au simtit primiti si acceptati intr-o anumita comunitate sau Biserica si-si cauta acum un loc in alta parte.

Este important sa invatam sa ne primim bine unii pe altii. Aceasta nu inseamna in nici un fel ca noi ne facem partasi pacatelor altora. S-ar putea sa primesti cu simpatie pe un om beat, pentru ca este si el om, dar asta nu inseamna ca te faci partas betiei lui sau ca incurajezi betia.

(Fratele Marcu Nichifor povestea cum a gasit intr-o seara ploioasa un om beat pe strada si cum l-a dus in casa lui. „L-am dus in casa. L-am asezat pe un scaun si am inceput sa-i predic Evanghelia. El a inceput sa plinga si dadea mereu din cap incuvintindu-ma. Stii, oamenii beti au calitatea asta ca nu ti se impotrivesc. Poti sa torni in ei ce vrei ca intr-un butoi, ca intr-o galeata. Ce mai, l-am pus sa se roage dupa mine si i-am facut cadou si o Biblie. Omul acela s-a dus acasa la nevasta lui si astazi este un copil mintuit al lui Dumnezeu. Christos traieste acum si in inima lui. Seara aceea i-a schimbat mersul vietii”.)

„Primiti-va unii pe altii cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu”.

Urca si a doua treapta si invata sa urasti pacatul, dar sa-l iubesti intotdeauna pe cel pacatos. Priveste-l prin lumina harului si fa-i loc in inima ta.

Ingaduiti-va unii pe altii

Treapta a treia: „Va sfatuiesc dar eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea, pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blindetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii”(Efes.4:1-3).

Bagati de seama in ce context sintem sfatuiti sa ne ingaduim unii pe altii. In aceeasi respiratie, apostolul Pavel ne indeamna sa fim smeriti si rabdatori. Ni se cere sa ne dam toata silinta pentru a pastra unitatea si pentru a trai in pace. A fi ingaduitor inseamna a avea puterea pentru a trece peste neplacutul de azi sperind in mai binele de miine. A fi ingaduitor inseamna a accepta sa suferi putin din dragoste pentru celalalt. Cit ai suferit pentru ceilalti in ultima vreme? Cind spui altuia sa taca si sa se indrepte, s-ar putea ca tocmai tu sa fii acela care ar trebui sa taca si sa se aplece.

Exista o „regula a aratarii cu degetul”: cind il tinem intins catre altul, palma se grupeaza in asa fel incit alte trei degete arata spre noi insine. Sau cum spune proverbul romknesc: „Noi ridem de unul, doi si patru zeci rid de noi”.

Invata sa fii ingaduitor si mai ridica-te o treapta inspre nivelul superior al vietii.

Simtiti unii cu altii

Treapta a patra: Intr-o zi, cind ma gindeam la subiectul acesta, am auzit in baie o conversatie intre sotia mea si cei doi copii ai nostri. Mititelul nostru in virsta de numai doi anisori abia pune citeva cuvinte unele dupa altele si de multe ori frazele lui ne fac sa pufnim in ris. De data aceasta, privind cu mila la fratiorul sau mai mare, care era spalat pe dinti de mama lui, prislea a spus: „Ai mila de dintii lui Edi”.

Era clar ca micutul se identificase cu durerea fratelui sau. Biblia ne cere sa „simtim unii cu altii” (1 Petru 3:8). Acesta este un alt fel de a spune ca trebuie sa fim buni, plini de simpatie pentru ceilalti si sa staruim intr-o continua ajutorare frateasca.

Credinciosii nu trebuie sa se razbune pentru un rau care li s-a facut, ci sa se straduiasca sa biruiasca raul prin bine: „Nu intoarceti rau pentru rau, nici ocara pentru ocara: dimpotriva, binecuvintati, caci la aceasta ati fost chemati: sa mosteniti binecuvintarea” (1 Petru 3:9).

Cine are o inima simtitoare este gata intotdeauna sa sufere alaturi de cel ce sufera si sa se bucure impreuna cu cel ce se bucura.

Domnul Isus este un exemplu perfect de compasiune. El a privit multimile flaminde, risipite si necajite si I s-a facut mila de ele. El le-a comparat cu niste oi care n-au pastor. Cautind sa le transmita si ucenicilor aceeasi simpatie pentru cei pierduti, Domnul Isus le-a spus: „Mare este secerisul, dar putini sint lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Lui” (Mat. 9:35-38).

Fata Irodiadei l-a impresionat pe dregatorului Irod cu dansul ei si a obtinut in schimb decapitarea lui Ioan Botezatorul. Cind a auzit Domnul Isus de moartea lui Ioan, a plecat cu corabia sa stea singur intr-un loc pustiu. Noroadele L-au urmat insa si acolo. Necazul Sau nu L-a impiedicat pe Isus sa vada suferintele lor. Cu mila, El le-a vindecat bolnavii si apoi i-a hranit pe toti in chip miraculos (Mat. 14:6-21). Sigur ca Domnul S-ar fi putut supara pe multimea siciitoare, dar cele cinci mii de oameni au trezit in El, nu minia, ci o imensa mila si o sincera simpatie.

Intr-o alta circumstanta asemanatoare, Domnul Isus a spus: „Mi-este mila de gloata aceasta; caci iata ca de trei zile asteapta linga Mine, si n-au ce minca. Nu vreau sa le dau drumul flaminzi, ca nu cumva sa lesine de foame pe drum” (Mat. 15:32).

Altadata, pe cind trecea prin Ierihon, a dat peste doi orbi care cerseau la marginea drumului. I s-a facut mila de ei si i-a vindecat (Mat. 20:30-34).

(Imi amintesc un exemplu de solidaritate in suferinta petrecut prin 1977-1978 intre pastorii din Romknia. Tatal meu fusese arestat impreuna cu un grup de pastori: Iosif Ton, Talos Vasile, Iosif Sarac, pentru „vina” de a fi elaborat si raspindit spre semnare un „memoriu” adresat autoritatilor comuniste. In acel document, baptistii cereau autoritatilor de stat sa le redea demnitatea garantata de lege sau, cel putin, sa fie sincere si sa-i scoata in afara legii. Fratele Geabou Pascu locuia atunci la Alexandria si nu fusese ridicat impreuna cu ceilalti. Indata ce a aflat vestea, s-a grabit insa sa strabata cei 100 de \ilometri care-l desparteau de Bucuresti, pentru a se prezenta la sediul Securitatii. „N-am putut sa stau acasa linistit si voi sa suferiti aici pentru Domnul. Daca este sa platim pentru ceea ce am facut, vreau sa fiu si eu alaturi de voi”. As putea spune ca fratele Pascu a fost unul dintre putinii oameni din lume care s-au grabit sa fuga spre inchisoare. Il chema acolo solidaritatea cu fratii sai aflati in suferinta.)

Urmasii Domnului Isus trebuie sa se simta legati unii de altii cu fire nevazute de dragoste si compasiune: „Daca sufera un madular, toate madularele sufar impreuna cu el; daca este pretuit un madular, toate madularele se bucura impreuna cu el” (1 Cor. 12:26).

Unul dintre cele mai detestabile lucruri din lume este spiritul de izolare si de individualism egoist. Mindria si impietrirea inimii i-au facut pe oameni sa nu se mai poata bucura de progresul si bunastarea celorlalti. In locul simpatiei s-a furisat vicleana, invidia. Fratele Aurel Popescu imi spunea cindva un proverb trist: „Nu spune prietenilor tai bucuriile tale, ca nu cumva sa se intristeze”(!). Este si acesta un comentariu amar al starii de lucruri care domneste in lume.

Biserica lui Christos trebuie sa traiasca o altfel de viata. Umpleti inima cu simpatia oferita de Christos si alearga la fratii tai gata sa simti impreuna cu ei la bine si la rau. Urca inca o treapta spre partasia si ingrijirea duhovniceasca!

Ingrijiti-va unii pe altii

Treapta a cincea: „Dumnezeu a intocmit trupul in asa fel ca … sa nu fie nici o dezbinare in trup: ci madularele sa ingrijeasca deopotriva unele de altele” (1 Cor. 12:21-26).

Urmarea fireasca a faptului ca „simtim unii cu altii” este ca nimeni nu va fi neglijat si nu va fi exclus din preocuparile celorlalti. In trupul lui Christos n-ar trebui sa existe certuri, lupte de partide si ruperi dureroase.

Imi amintesc ca in copilarie mergeam pe jos sa facem vizite vecinilor din apropiere. Tata, mama si fratii mei care erau mai mari mergeau mai repede decit mine, iar eu ramineam mereu in urma, staruind de ei, din timp in timp, ca sa ma astepte. Acum sint eu insumi tata si patesc acelasi lucru cu fiul meu mai mic. Numai ca el nu striga dupa noi sa-l asteptam, ci se agata de mine zicind: „Tata, ia-ma-n brate !”.

O Biserica simtitoare va sti intotdeauna sa „astepte” dupa cei cu pasi mai mici si chiar sa-i „ia in brate” pe cei ce au nevoie de cineva care sa-i ajute. Preocuparea noastra trebuie sa fie ca intreaga familie a credinciosilor sa mearga impreuna in calatoria lor catre locasul din ceruri.

(Imi aduc aminte de vacantele petrecute in calatorie cu trenul. Au fost ocazii cind trenurile nu erau incalzite iarna si „faceam turturi” impreuna cu grupul de tineri crestini cu care plecaseram in excursie. Nu aveam nici un fel in care sa ne imbunatatim in vreun fel situatia. Intotdeauna insa, risul, veselia, buna dispozitie si bucuria de a fi impreuna transformau „calvarul” intr-o petrecere presarata cu glume si ghionturi.

Biserica de astazi trece si ea prin tinuturi neospitaliere fiind tratata cu raceala si dispret. Fratele Petru Popovici avea o vorba: „Cu cit este mai mare gerul afara cu atit se inteteste focul mai mult in vatra. Cosul trage mai bine cind este vint, decit atunci cind este cald si linistit afara”. De multe ori, perioadele de „acceptare” a Bisericii de catre lume au dus la racirea relatiilor dintre frati. Dimpotriva, vremurile de prigoana i-au apropiat pe frati si i-au invatat pe credinciosi sa se ingrijeasca unii pe altii intr-un spirit de jertfa.

Nu astepta vremurile de prigoana si nu-i invidia pe aceia care trec prin vremuri de prigoana. Uita-te in jur si vezi cine are nevoie de tine. Fii gata sa dai o mina de ajutor. Ridica nivelul spiritual din adunarea in care te afli aratindu-le tuturor cum trebuie sa ingrijim unii de ceilalti.)

Grija de frati
Urcind mereu spre culmile partasiei ceresti

de Simon Schrock

Trebuie sa urci din greu ca sa ajungi pe virful muntelui. Catararea nu este lipsita de pericole si picioarele calca adesea prin locuri periculoase. La fel este si drumul spre nivelul superior al partasiei duhovnicesti. Se cere efort si preocupare sustinuta. Se cer sacrificii personale si un mare spirit de intr-ajutorare crestina. Alpinistii sint insiruiti unul dupa altul, legati intre ei cu funii trainice si animati in permanenta de un exemplar spirit de echipa.

Haideti sa ne continuam si noi urcusul nostru inspre nivelul superior al partasiei duhovnicesti in familia copiilor lui Dumnezeu.

Slujiti-va unii pe altii

Treapta a sasea: „Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10).

Cei credinciosi stiu, din exemplul dat de Domnul Isus, ca drumul spre inaltare trece pe strada smereniei. Christos a venit ca sa ne serveasca tuturor si sa se faca urzitorul unei mintuiri vesnice. Caci Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi.”(Marcu 10:45) . Fiecare urmas al lui Christos trebuie sa se considere un om chemat la slujire. A fi slujitorul altora nu este un lucru placut firii pamintesti. Diferenta dintre Biserica Domnului Isus si lumea celor necredinciosi sta tocmai in disponibilitatea credinciosilor in a se sluji unii pe altii.

(Cineva cauta sa lamureasca acest lucru printr-o ilustratie despre iad si despre rai. Dus in iad, el a vazut ca toti erau asezati de o parte si de cealalta a unei mese imense pe care se aflau toate bunatatile imaginabile. Fiecare mesean avea la dispozitie o lingura cu care putea lua din cele de pe masa, dar … vai! Lingura era mult prea lunga si era legata in asa fel de bratul fiecaruia incit nimeni nu o putea duce la gura. Toata masa era cuprinsa de harmalaie si fiecare ii dadea celuilalt cu lingura in cap ca sa nu manince nimeni nimic. Mirat de cele vazute, omul nostru a plecat clatinind din cap si s-a dus in rai. Si aici oamenii erau asezati la fel de-a lungul mesei. Si aici aveau fiecare legata de mina cite o lingura prea lunga pentru a se putea hrani singuri. Dar aici era liniste si pace, caci fiecare il hranea cu lingura pe cel din fata lui. Handicapul fusese depasit de acceptarea sujirii unii catre altii.

Diferenta dintre iad si rai era determinata de diferenta dintre egoism si duhul de slujire.)

Exista o infinitate de cai prin care ne putem manifesta duhul de slujire. Nu este greu sa afli cum ii poti sluji pe ceilalti. Singurul lucru greu, este sa ai o inima suficient de smerita pentru a apuca pe calea slujirii.

Pentru unii, calea slujirii este calea normala a vietii. Pentru altii, slujirea este doar ceva ocazional si cere eforturi speciale. Este vremea ca sa urcam mai sus spre nivelul de viata al cerului, cautind sa le fim de folos tuturor celor ce ne inconjoara.

Cei ce practica slujirea sint oameni fericiti. Aceasta activitate aduce sanatate sufletului si umple viata de sens. Sint cunoscute o sumedenie de cazuri cind oameni s-au insanatosit atunci cind, uitind de propriile lor suferinte, s-au apucat sa-i slujeasca cu rivna pe cei mai nenorociti decit ei.

Oamenii preocupati doar de ei insisi, sint mai tot timpul nemultumiti, cirtitori, imbufnati si lipsiti de bucuria vietii.

Traiti in armonie

Treapta a saptea: „Aveti aceleasi simtaminte unii fata de altii. Nu umblati dupa lucrurile inalte, ci ramineti la cele smerite. Sa nu va socotiti singuri intelepti” (Rom. 12:16). „Deci, daca este vreo indemnare in Christos, daca este vreo mingiiere in dragoste, daca este vreo milostivire si vreo indurare, faceti-mi bucuria deplina si aveti o simtire, o dragoste, un suflet si un gind” (Filip.2:1).

Care este mai importanta uniformitatea sau unitatea? Trebuie oare sa gindim toti la fel? Orice neintelegere trebuie privita neaparat drept un atentat la bunastarea bisericii?

Armonia partasiei spirituale nu inseamna o zdrobire a personalitatii si parerilor fiecarui credincios in parte.Ea se poate asemana cu lucrarea unei orchestre in care, desi fiecare instrument sau grupa de instrumente isi cinta propia partitura, toti participantii se subordoneaza aceluiasi dirijor si cinta aceeasi simfonie.

Unitatea bisericii, se manifesta prin faptul ca toti credinciosii asculta de acelasi Domn, au acelasi scop si sint partasi aceleiasi lucrari de mintuire a lumii.

Christos este intotdeauna de acord cu El Insusi si toti cei care il au pe Christos in inima, traiesc minunea partasiei duhovnicesti. Intre oamenii maturi din punct de vedere spiritual, hotaririle n-ar trebui luate niciodata pe principiul majoritatii, cei calauziti de Duhul lui Dumnezeu trebuie sa rivneasca intotdeauna spre unitatea pe care o aduce smerenia si ascultarea fata de Domnul.

(Poate ca ar trebui sa povestesc aici despre o biserica cu mii de membrii si pastorita de patruzeci si trei de presbiteri. Practica celor care conduc aceasta biserica este sa ia numai hotariri in unanimitate. Oridecite ori exista diferenta de opinii, ei privesc aceasta ca pe o indrumare din partea Duhului lui Dumnezeu ca luarea unei hotariri, trebuie aminata. Pina atunci, ei staruiesc in post si in rugaciune. Cei ce au o astfel de practica, dau fiecarui participant un sentiment de importanta si responsabilitate propie.

Fireste ca o asemenea situatie nu se poate intilni decit acolo unde cei ajunsi in conducerea bisericii au trecut cu succes prin scoala smereniei si a lepadarii de sine.)

Dati-va intiietate unii altora

Treapta a opta: „Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intiietate unii altora” (Rom.12:10). Alesii lui Dumnezeu trebuie sa devina si alesii nostri. Iubitii lui Dumnezeu trebuie sa devina si iubitii nostri. Luca isi adreseaza Evanghelia unui frate pe care-l numeste: „Prea alesule Teofile” (Luca 1:3), iar Pavel si Ioan isi numesc adesea destinatarii epistolelor: „prea iubitii mei frati” (Filip. 4:1; 1 Ioan 4:1). O asemenea atitudine este o- pusa egoismului si mindriei. Ea nu lasa nici un loc laudaroseniei.

A da intiietate altuia in cinste, nu inseamna ca oridecite ori sint alegeri la adunare, tu trebuie sa refuzi orice numire, lasind pe altii sa se ocupe de treburile Bisericii.

A da intiietate altuia nu inseamna a fugi de raspundere si nici a avea o falsa modestie. A da intiietate inseamna a fi gata sa-l scoti pe altul in evidenta, a elogia meritele si realizarile lui, uitind pentru o vreme de propriile tale infaptuiri.

(Probabil ca cel mai bun exemplu in aceasta privinta este apostolul Ioan si felul in care si-a scris el Evanghelia. Un observator atent va vedea ca Ioan prefera sa nu-si pomeneasca numele in descrierea actiunilor. Din lipsa de spatiu ne vom rezuma sa citam doar etxtul din Ioan 20:2: „A alergat la Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Isus”, Ioan 21:7: „Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru …” si pasajul din finalul Evangheliei: „Ucenicul acesta este cel ce adevereste aceste lucruri, si care le-a scris. Si stim ca marturia lui este adevarata” (Ioan 21:24). Chiar si intimplarea cu reabilitarea lui Petru este redata doar in Evanghelia lui Ioan. De ce? Pentru ca intre Ioan si Petru existase tot timpul o rivalitate pentru intiietate. Faptul ca Ioan il „scoate in evidenta” pe Petru in Evanghelia sa subliniaza o data mai mult ca intre timp acest apostol trecuse prin scoala lepadarii de sine.

A da intiietate altuia inseamna a fi cel dintii la slujire si ultimul la acceptarea laudelor, a fi constient ca si atunci cind indeplinim tot ce ni se cere nu sintem nimic mai mult decit niste robi netrebnici care si-au indeplinit doar datoria.

In lucrurile mici si cotidiene, a da intiietate in cinste se manifesta prin politete, prin respect, prin acceptarea parerilor altuia si printr-o sincera bucurie in fata succeselor altora. Oamenii mici au rivali si traiesc intr-un continuu spirit de concurenta. Oamenii duhovnicesti locuiesc deja „in locurile ceresti in Christos” si-i pot privi pe toti ceilalti cu simpatie si cu incurajare.

Inainte de a descrie intimplarea in care Domnul Isus le-a spalat picioarele ucenicilor, Ioan face un comentariu interesant: „Inainte de praznicul Pastelor, Isus, ca Cel ce stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si fiindca ii iubea pe ai Sai, care erau din lume, i-a iubit pina la capat. … Isus, fiindca stia ca Tatal ii daduse toate lucrurile in miini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, s-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si s-a incins cu el” (Ioan 13:1,3). Domnului Isus nu i-a fost greu sa se umileasca perntru ca stia foarte clar cine este, de unde vine si unde se duce. Tinind cont de acest comentariu, spalarea picioarelor devine o ilustratie a principiului enuntat in acest subcapitol: „In cinste, dati-va intiietate unii altora”.

Exista doua feluri de „cinstiri”: cinstea pe care ne-o putem da unii altora si cinstea pe care ne-o va da Domnul. Cine umbla dupa prima, o pierde pe a doua; cine o daruieste cu darnicie altora pe prima, va avea parte din belsug de la Dumnezeu de a doua: „Cum puteti crede voi, care umblati dupa slava pe care v-o dati unii altora si nu cautati slava care vine de la singurul Dumnezeu” (Ioan 5:44).

Cine este bogat in Dumnezeu este darnic cu cei din jurul lui. Imi aduc aminte de un comentariu ironic auzit intre doi frati care nu erau de aceeasi parere. Primul a zis: „Nu-ti dau dreptate”, iar celalalt i-a replicat: „Nici n-ai de unde, pentru ca nu ai dreptate!” La fel se poate spune si despre „cinste”: Cine se simte acceptat de catre Dumnezeu in locurile ceresti este plin de bunavointa si amabilitate fata de toti acei ce-l inconjoara.)

A da intiietate in cinste altora inseamna a practica politetea la nivelul duhovnicesc al cerului.

Marturisiti-va unii altora pacatele

Treapta a noua: „”Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati” (Iacov 5:16). In viata Bisericii exista citeva stari duhovnicesti in care trebuie sa intram si sa „raminem”. Exista credinta cea mare de la convertire, dar exista si credinta de fiecare zi, in care trebuie „sa crestem”. Exista „mintuirea desavirsita” pe care am primit-o in dar, dar exista si „mintuirea de obste” pe care trebuie sa o ducem pina la capat „cu frica si cutremur”, „caci mintuirea este mai apropae de noi acum decit atunci cind am crezut”. Exista o „unire cu Christos” prin botezul cu Duhul Sfint” , la altoirea noastra in trupul Bisericii, dar exista si o unire cu Christos prin practicarea periodica a „Cinei Domnului”. Tot asa exista si „pocainta” initiala cu care ne-am intors la Dumnezeu „din felul nostru desert de vietuire”, dar mai exista si „pocainta noastra progresiva, de fiecare zi”, ca un fel de spalare continua a sufletului in singele curatitor al iertarii de la Calvar.

A marturisi inseamna a recunoaste o stare reala de fapt, a consimti. Marturisirea pacatelor este asemanatoare cu higiena zilnica. Se spune ca „gradul de civilizatie al unui popor se masoara in cantitatea de sapun pe care o foloseste”. Parafrazind acest proverb, putem spune ca „gradul de sfintenie al celor credinciosi se masoara in gradul de sensibilitate al lor fata de pacat si in graba cu care alearga ei la curatirea prin singele ispasitor al Mielului.

A-ti marturisi pacatele inseamna in primul rind a le recunoaste. Apostolul Ioan ne spune ca: „Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri si adevarul nu este in noi. … Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos si Cuvintul Lui nu este in noi” (1 Ioan 1:8,10). Fie ca este vorba de greseli neintentionate, de alunecari sau neglijente, fie ca este vorba de calcari de lege bine intentionate si premeditate, singele lui Christos ne este singura cale spre refacerea sanatatii duhovnicesti si spre reluarea partasiei sfinte cu ceilalti.

Exista pacate pe care este suficient sa le marturisim doar lui Dumnezeu si chiar ar fi daunator sa le mai marturisim si altora. Textul nostru ne vorbeste insa de un alt gen de pacate, care au ranit nu numai legatura noastra cu Dumnezeu, ci si capacitatea noastra de a avea partasie unii cu altii. Cine isi ascunde pacatele nu propaseste. Lipsa de pocainta este cauza multor tragedii care se intimpla in Biserica. Familii se destrama, prietenii se dezleaga si multe boli sufletesti si trupesti duc Biserica intr-o stare de neputinta.

Multi parinti ne-au spus ca cele mai grele cuvinte pe care le invata copiii lor nu sint cele greu de pronuntat, ci cele greu de „acceptat”: „Am gresit” si „Iarta-ma, te rog”. Unii pastreaza greutati in pronuntarea acestor cuvinte toata viata. Ca sa nu spuna: „Am gresit” si „Iarta-ma, te rog”, unii prefera sa plece in alta parte si sa inceapa o alta Biserica. Ni s-a umplut tara de astfel de Biserici, dar, intrebam noi, poate Dumnezeu binecuvinta Biserici formate astfel?

Cui sa ne marturisim pacatele? Iacov ne spune ca trebuie sa ne „marturisim unii altora pacatele”. Aceasta este o aluzie la faptul ca sintem toti: „o semintie aleasa, o preotie imparateasca” (1 Petru 2:9). In Biserica lui Christos, cei credinciosi sint frati si surori si nimeni nu are monopolul „spovedaniei”. A spune aceasta este foarte adevarat, dar trebuie sa adaugam si o nota de avertizare. Pacatele nu sint lucruri care trebuiesc popularizate si nici impartasite altora pe care singura lor auditie poate sa-i darime. Nu este intelept ca „marturisirea pacatelor” sa se faca in Biserica, in cadrul serviciilor divine sau in cadrul trecerii prin fata adunarii in vederea botezului. Si la fel de neintelept este sa-ti deschizi inima in fata unora care abia asteapta o ocazie de birfa. Marturisirea reciproca a pacatelor este o practica rezervata celor duhovnicesti. Cauta un frate, daca esti barbat, sau o sora, daca esti femeie, in care sa ai incredere. Cum sa stii daca poti avea incredere? Sfatul meu este sa te rogi o buna bucata de vreme cu acea persoana. La urma urmei Iacov spune: „Marturisiti-va pacatele si rugati-va unii pentru altii”.

Un anunt asezat pe avizierul unei Biserici spunea: „Dumnezeu prefera oameni cu un caracter atit de inalt, incit trebuie sa se aseze in genunchi pentru a fi la nivelul cerului”. Cauta si tu sa te imprietenesti numai cu astfel de oameni.

Madulare unii altora

Treapta a zecea: „De aceea, lasati-va de minciuna: „Fiecare sa spuna apropelui sau adevarul”, pentru ca noi sintem madulare unii altora” (Efes. 4:25).

A fi un membru al Bisericii inseamna a fi de fapt un madular al trupului lui Christos. Poate ca esti o mina sau poate ca esti un picior sau un deget. Orice ai fi, tu ai nevoie de trup si trupul are nevoie de tine. Textul citat mai sus ne spune ca intre madularele trupului nu trebuie sa existe comunicari false. Minciuna intrerupe si falsifica relatiile dintre oameni. Nici un crestin n-ar trebui sa cauzeze un astfel de rau in trupul spiritual al Bisericii.

Imi aduc aminte de momentul in care mi-am taiat virful unui deget cu ferastraul rotativ. Au fost clipe de mare soc si de o imensa durere. Pina si noaptea in somn ma urmarea imaginea bucatii de deget cazuta jos in rumegusul de sub masa de lucru. Ma chinuia mai ales gindul ca nu-mi voi mai putea folosi niciodata mina la fel ca mai inainte.

Altadata mi-am fracturat mina dreapta cazind de pe cal. Luni de zile am purtat-o legata de git si prinsa intr-o teaca de ghips. Chiar si dupa ce mi-a scos doctorul ghipsul, am continuat multa vreme sa-mi protejez cu atentie bratul drept si m-am surprins de multe ori tinindu-mi mina la piept exact in aceeasi pozitie in care o purtasem in covalescenta.

Cu crestinii se intimpla la fel. Toti sintem impreuna madulare in trupul Bisericii si traim intr-un fel de interdependenta organica. Intre noi trebuie sa se stabileasca comunicatii sincere si deschise. Atentia cea mai mare trebuie aratata acelor „madulare” care sint bolnave sau au fost ranite in lupta cu pacatul.

Din pacate, in multe locuri se aplica exact contrariul, confirmind remarca trista facuta de un observator atent care a observat ca: „Biserica este singura armata din lume care-si omoara ranitii”. Disciplina bisericeasca n-a avut niciodata ca scop distrugerea celui gresit. Scopul disciplinarii trebuie sa fie intotdeauna „reabilitarea” prin pocainta si reintegrare. Sa nu uitam ca singurul evanghelist care a scris sentinta : „Sa fie pentru voi ca un vames”, fusese el insusi vames si avusese parte de atentia rascumparatoare a minunatului Mintuitor de oameni (Mat. 18:17).

Intreaga suita de trepte care duc la nivelul superior al partasiei duhovnicesti se incununeaza cu intelegerea faptului ca sintem fiecare madulare unii altora si ca de bunastarea unuia depinde binele general al tuturor. Ca si in garzile de muschetari ai regelui Frantei, putem spune si noi: „Unul pentru toti si toti pentru unul!”.

Cine a urcat toate cele zece trepte ale maturizarii spirituale in slujire ajunge la posibilitatea de a experimenta ceea ce scrie Ioan in epistola sa: „Daca umblam in lumina, dupa cum El insusi este in lumina, avem partasie unii cu altii; si singele lui Isus Christos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7). Aceasta este partasia sfintilor sau „|oinonia”. Aceasta este vietuirea in unitatea daruita de Duhul Sfint. Aceasta este umblarea in lumina partasiei cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfint.

O astfel de stare este in contrast evident cu starea de lucruri dintre oamenii lumii. Tocmai de aceea Biserica poate fi lumina si sarea pamintului. Daca relatiile dintre membrii unei Bisericii nu sint superioare relatiilor dintre oamenii lumii, este indoielnic ca Biserica aceea face lucrarea Domnului.

In lume sint la moda mindria, orgoliul, egoismul si „procesomania”. Daca unul a gresit altuia, celalalt ii spune imediat: „Iti arat eu tie! Te dau in judecata!”. Tribunalele sint pline de procese intre vecini, intre fosti prieteni, intre soti si sotii, intre patroni si angajati si intre cetateni si Stat. Nu exista mila si nu exista toleranta. Fiecare vrea sa se catere mai sus decit celalalt, chiar daca va trebui sa i se urce in circa sau sa calce pe cadavre. Biserica si lumea nu se aseamana.

Cind te apasa greutatile – lumea te striveste. In Biserica ne purtam poverile unii altora.

Cind simti ca te prabusesti – lumea trece cu tavalugul peste tine. Cei din Biserica te iau in brate si te aduc inaintea Domnului in rugaciune.

Cind gresesti – lumea ride de tine si te da la o parte. Biserica iarta si nadajduieste in mai bine.

Cind te simti singur – lumea nu te baga in seama. Cei din Biserica iti deschid casele lor si te trateaza ca pe un frate.

Cind nu poti sa tii pasul si ramii in urma – lumea te paraseste. Biserica se apleaca cu intelegere si te ia de mina.

Cind iti pierzi calmul si te biruiesc nervii – lumea iti raspunde cu aceiasi moneda. Cei din Biserica iubesc cu intelegere si asteapta cu rabdare.

Cind ti se deschide calea spre succes – lumea te trage inapoi de picioare, invidioasa. Biserica te incurajeaza si „iti face galerie”.

Cind esti handicapat – lumea te claseaza ca incompetent si te izoleaza. Biserica te inconjoara cu dragoste si te considera un copil al Domnului.

Cind ai patit-o si te-ai ars pe propria-ti piele – lumea spune ca asa-ti trebuie si te pune inapoi in banca ta. Biserica manifesta mila si se repede sa-ti vindece ranile.

Cind esti in lipsa – lumea te dispretuieste. Biserica imparte cu tine tot ce are.

Cind te napadesc problemele – lumea iti da o sumedenie de sfaturi. Biserica te ia de mina si merge alaturi de tine.

Cind ti se ofera o sansa si ajungi intr-o pozitie importanta – lumea te lauda pe fata, dar te dispretuieste pe ascuns. Cei din Biserica se bucura si stiu sa dea intiietate unii altora.

Biserica este comunitatea celor „chemati afara” din sistemul corupt al lumii pentru a forma societatea aleasa a celor ce traiesc inca de pe acum avanpremiera Imparatiei care va sa vina. Desi mai sintem „in lume”, noi nu mai sintem „din lume” si nici „ai lumii”. Noi sintem „fii ai zilei” si vestim tuturor zorii unei existente care va veni odata cu intoarcerea Domnului Isus pe pamint.

(Fratele Simion Cure imi povestea despre unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-a primit de la Petru Belicov sau fratele Dirla, cind acestia ii erau profesori la Seminarul Teologic din Bucuresti: „Fratilor predicatori, niciodata sa nu va urcati la amvon, ci sa coboriti la el! Cine n-a stat mai intii in partasie cu Domnul pe munte, ca Moise, nu are ce mesaj sa le aduca celor din vale. Nu va mirati ca nu va straluceste fata, daca n-ati stat mai intii pe munte in partasie intima cu Dumnezeul cel Atotputernic. Oamenii care va vor asculta Duminica nu vor sti ce ati facut voi toata saptamina, dar vor simti cu siguranta daca „ati umblat cu Domnul” sau daca ati umblat prin vaile Sodomei”. Acelasi lucru se poate spune si despre viata si impactul social al Bisericii in lume. Biserica nu este o organizatie si n-ar trebui niciodata sa se multumeasca doar cu o viata de organizatie omeneasca. Ea are privilegiul de a fi pe pamint o extensie a cerului, un trup spiritual al carui Cap este asezat pe tronul Universului, un organism spiritual in care pulseaza inca de pe acum „puterile veacului viitor”.)

Intre teologia Bisericii si ucenicia crestina este uneori o prapastie imensa si acuzatoare. Este scris ca oamenii din Bisericile formaliste ale sfirsitului de veac vor avea „doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).

A venit vremea sa ne dezbracam de formalism si de ipocrizie si sa ne intoarcem la izvorul curat al unei vietii care sa-L imite si sa-L ilustreze pe Domnul. A venit vremea sa ne intoarcem la un stil de viata simplu si practic … la bune relatii cu ceilalti … la omenie si la intr-ajutorare frateasca!