Categorie: Istoria crestinismului

Vremea Reformei Protestante

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie” aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999.

Cosideratii preliminare
Fenomenul monahic (calugaria)

Nici Domnul Isus (idealul de om dupa inima lui Dumnezeu), nici apostolii (intemeietorii Bisericii primare) nu au fost calugari si nici nu au instaurat ordine calugaresti. Ideia ca trupul (ca element material) este depravat si rau si ca sufletul nu poate fi eliberat de sub tirania carnii decat prin exercitii ascetice provine din filosofia greaca. Ea s-a strecurat in crestinism prin influenta gnostica. “Ma port aspru cu trupul meu”, expresie a apostolului Pavel a fost astfel scoasa din contextul crestin si transformata intr-o justificare a “calugariei.”

Este important sa spunem ca in timpul vietii Domnului Isus a existat o grupare cu caracter monahic numita “secta eseneilor” (in pesterile carora s-au descoperit manuscrisele de la Moarea Moarta). Noul Testament nu pomeneste insa nimic despre aceasta “partida.” Oare nu ar fi facut-o daca ea ar fi reprezentat o miscare validata de intentiile divine? Oare Domnul Isus si apostolii nu ar fi recomandat-o daca ea ar fi fost o miscare spirituala “pozitiva”?

Monasticismul a inceput intr-o Sambata dimineata, in anul 270 sau 271, intr-un sat din Egipt. Pasajul din Evanghelie care s-a citit atunci in Biserica a fost: “Daca vrei sa fi desavarsit, du-te de vinde ce ai, da la saraci si vei avea o comoara in cer. Apoi vino si urmeaza-Ma” (Mat. 19:21). Cand a auzit aceste cuvinte, un tinerel numit Antoniu s-a hotarat nu numai sa renunte la tot ce are, dar sa si duca o viata de totala izolare de ceilalti.

Stirea ca Antoniu a plecat sa locuiasca in desert n-a fost bagata in seama nici de cei din sat si nici de cei din impejurimi, dar cand acest Antoniu a murit, la varsta de 106 ani, el ajunsese intr-atat de cunoscut incat biograful si prietenul sau Atanasius din Alexandria (m. 373) a putut spune: “era cunoscut in tot tinutul.” “Toata pustia”, scrie el, “devenise un singur oras”, adica mii de oameni de pretutindeni isi facusera drum spre locuinta lui Antoniu, ca sa-l asculte.

Ca urmare a initiativei lui Antoniu, in Egipt s-au dezvoltat trei tipuri de calugarie:

1. Pustnicii, care au aparut in Egiptul de jos si care, dupa exemplul lui Antoniu, au trait in singuratate si intr-o viata de totala austeritate.

2. Comunarzii, care au luat fiinta in Egiptul de sus, unde Pachomius (m.346) a format un grup de calugari care se rugau impreuna si traiau o viata de stransa comunitate.

3. Cei din calea de mijloc, in Nitria si Scetis, la vest de gura Nilului. Acestia au inceput cu Ammon (m. 350) si au format un lant de mici comunitati (familii) interdependente, in care doi pana la sase calugari se aflau sub conducerea unui calugar matur, numit “abba” (parinte spiritual). Este evident ca aceste “comune” primitive urmareau sa emuleze modelul scolilor “fiilor profetilor” din Vechiul Testament (2 Regi 6:1-7).

Treptat, centrul monasticismului s-a mutat in anii 300 din Egipt in Asia Mica; in anii 400 din Asia Mica in Palestina; in anii 500 din Palestina in Sinai; iar in anii 900 la muntele Atos din Grecia, unde se afla si astazi. Cele mai multe manastiri au fost infiintate in locuri pustii, indepartate si izolate de lumea civilizata. Singuratatea si izolarea predispuneau la o viata de meditatie si de rugaciune. Printre cele mai celebre sunt: manastirea Sfanta Saba din Israel, manastirea Sfanta Ecaterina de pe nuntele Sinai, republica monastica de pe muntele Athos si cea situata pe piscurile stancoase de la Meteora, in centrul Greciei.

Scopul vietii de calugarie a fost “unirea cu Dumnezeu printr-o totala curatire de poftele si pornirile firii pamantesti.” Un alt termen folosit in teologia monahica este “mortificarea trupului”, justificata prin deformarea unei alte expresii din textul Noului Testament:

“De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima rea si lacomia, care este o inchinare la idoli” (Col. 3:5).

Mai ales in Evul Mediu, dar cu inceputuri in chiar primele secole ale erei crestine, oamenii au inceput sa se retraga in munti sau sa se izoleze in locuri pustii pentru a iesi din societate si a lupta din rasputeri cu raul din launtrul lor. Ei practicau celibatul, postul indelungat, rugaciunea dusa pana la extaz (“isihia”) si chiar “autoflagelarea,” chinuirea si chiar mutilarea trupului prin pozitii incomode (intr-un picior, catarati pe un stalp) si chiar prin batai cu biciul sau funia uda.

Cand numarul calugarilor s-a inmultit, au fost infiintate ordine monastice cu un sistem foarte strict de juraminte si de disciplina. Doua dintre aceste ordine monastice au devenit cu timpul foarte influente in Biserica Romano Catolica; “Franciscanii” un ordin fondat de Francis din Assisi (1216) si “Dominicanii”, fondat de Dominic (1216). Ordinul dominicanilor a fost esential in activitatea Inchizitiei. Supusi direct papei, ei au dezlantuit un climat de teroare eclesiastica. Facand un joc de cuvinte, lumea de atunci i-a numit “Domini canes”, (Cainii lui Dumnezeu), paznicii insarcinati cu supravegherea “turmei catolice.”

Unele din ordinele monahice au aparut ca protest fata de decaderea totala care exista in lumea “crestina” si ca o incercare de a iesi din sistemul eclesiastic corupt. “Juramantul saraciei” trebuie vazut ca un protest fata de “materialismul” vinovat ce imbogatise Biserica din punct de vedere financiar, dar care o saracise aproape total in ceea ce priveste spiritualitatea.

De ce se faceau acesti “protestatari” calugari si nu “preoti”? Pentru ca preotii nu mai reprezentau pilde de virtute duhovniceasca. Identificati in textul Apocalipsei sub numele de “Nicolaiti”, membrii castei eclesiastice se grabisera sa alcatuiasca o structura in care ierarhia preoteasca stapanea peste masa amorfa a “laicilor.” O astfel de organizare n-a produs niciodata un climat puternic de “spiritualitate.”

“Laicii” nu aveau nici un fel de “voce” in treburile bisericii, ci trebuiau doar sa asculte orbeste de vocea clericilor “specialisti.” Preotii au alunecat treptat spre o existenta dusa intr-un turn de fildes, care i-a separat din ce in ce mai mult de ceilalti oameni.

Oricare slujitor al bisericii care pierde contactul nemijlocit cu oamenii inceteaza de a mai fi un instrument eficient in mana lui Dumnezeu.

Calugarii au aparut deci ca o incercare gresita de a „spiritualiza” viata crestina prin iesirea din lume, si, mai tarziu, ca o forma de protest impotriva vietii decadente si materialiste a preotilor apatici si profitori.

In Apus, multe manastiri au devenit locasuri de studiu si meditatie. Au fost adunate carti in biblioteci imense. Aceste locasuri au devenit focare de cultura din care au pornit apoi multe din ideile “progresiste” ale vremii.

INCHIZITIA

Dupa ce Roman-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, ereticii, adica orice cetateni care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca “inamici ai societatii.” Din dorinta de a apara unitatea ideologica a “crestinatatii”, biserica romano catolica, prin papa Grigore al IX-lea, a instituit in anul 1231 “Inchizitia.” Numele acestei institutii deriva de la verbul inauiro, (a cerceta cu deamaruntul, a constata), ceea ce spune ca Inchizitia nu astepta plangerile cetatenilor, ci lua initiativa depistarii si pedepsirii celor “vinovati” fata de Biserica.
Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul Europei, in special in Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchizitia spaniola in 1478, si a folosit-o drept instrument de lupta impotriva evreilor si musulmanilor din Sevilia, Aragon si Calalonia. Aproximativ 2.000 de persoane au fost arse pe rug.
O alta forma a Inchizitiei a fost Inchizitia Romana, infiintata in anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea protestantismului.

Oricat ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decat in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pana azi (1997), Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala. Wi cum ar putea sa o faca atata vreme cat Inchizitia a beneficiat de binecuvantarea unor papi socotiti pana astazi ca fiind “infailibili”?

Cum a fost posibil ca Biserica sa terorizeze si sa chinuiasca ?
Bineinteles ca autoritatile au cautat un suport in textul Bibliei si s-au facut ca l-au gasit intr-un pasaj din scrierile apostolului Pavel. Indignat de apatia bisericii din Corint in probleme legate de morala (in acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric si solemn:

“Cat despre mine, macar ca n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de fata cu duhul, am si judecat, ca si cand as fi fost de fata, pe cel ce a facut o astfel de fapta. In Numele Domnului Isus, voi si duhul meu, fiind adunati laolalta, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotarat ca un astfel de om sa fie dat pe mana Satanei, pentru nimicirea carnii, ca duhul lui sa fie mantuit in ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3-5).

Textul vorbeste despre gravitatea faptei comise si despre grozavia pedepsei pe care o va aplica providenta divina asupra unui astfel de om, dar nu spune in nici un fel ca un astfel de pacatos trebuie dat “pe mana bisericii sau Statului pentru nimicirea trupului”. Ar fi tare interesant sa aflam cu care dintre cele doua institutii sociale a fost identificat, in interpretarea gresita de atunci, … Satan, executorul pedepsei divine.

Cum a functionat Inchizitia?
Din cauza valurilor de opozitie ridicate in fata abuzurilor Bisericii din secolul XIII, “crestinatatea” a instituit “tribunale” unde persoanele invinuite sau banuite de “erezie” erau cercetate si pedepsite.
La sosirea intr-un anumit district, judecatorii, ajutati sau doar asistati de episcopi si de autoritatile de stat locale, anuntau imediat o perioada de 30 de zile de gratie in care toti ereticii puteau veni de buna voie sa-si marturiseasca singuri greselile. La sfarsitul acestor 30 de zile, incepea judecata celor vinovati care n-au vrut sa recunoasca de buna voie. Numele denuntatorilor era tinut secret, dar invinuitului i se permitea sa puna la dispozitia tribunalului o lista cu numele celor pe care si-i stia dusmani. Denuntul acestora nu era, de regula, luat in seama. Dupa practicile vremii, judecatorii aveau dreptul sa foloseasca tortura pentru a obtine “marturisire” din partea acuzatului. Cat de “crestina” a fost aceasta institutie se vede si din faptul ca oricine avea acasa o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu moartea.

In cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numita “sermo generalis” sau “auto-da-fe”, lumea adunata afla numele celor gasiti vinovati si acestia erau pedepsiti, cu pedepse variind de la amenzi si excomunicare pana la inchisoare pe viata, confiscarea tuturor averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru ca invatatura bisericii le interzicea clericilor sa participe la varsarea de sange, cele mai severe pedepse erau aplicate de reprezentantii puterii politice locale. (Tot asa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mana romanilor).

Daca in celelalte provincii Inchizitia era deasupra tuturor autoritatior laice si nu dadea socoteala decat papei, in Spania, ea a fost subordonata direct regelui Ferdinant si reginei Izabela. Cruzimea pedepselor aplicate in Spania l-a facut sa se revolte chiar si pe papa de la Roma.
Bineinteles ca Inchizitia a fost folosita adesea doar ca paravan pentru luptele politice si pentru “aranjarea unor razbunari personale.” Chiar si cei mai sinceri inchizitori au fost dusi uneori in eroare de zelul exaltat al turnatorilor vigilenti si de exagerarile fanatice ale multimii insetate de senzatii tari. Enciclopedia Compton spune ca:

“Luata ca un tot, Inchizitia a fost un produs natural si logic al vremii. In acele zile, Biserica si Statul erau unite pana la identificare, iar ereziile erau considerate delicte indreptate impotriva amandorura, demne sa fie puse la stalpul infamiei alaturi de tradare si de anarhie.”

Giordano Bruno si Galileo Galileii (nume cu ecoul Galileii Nou Testamentale) sunt doar doua din personalitatile mai cunoscute care s-au gasit in sirul celor care au avut mult de suferit de pe urma Inchizitiei.

REFORMA PROTESTANTA

Lucrarea de fata nu are ca scop parcurgerea unei istorii “in date si cifre”, ci doar sa umeze linia in care s-au succedat ideile in “crestinismul istoric” (cei interesati de date statistice pot consulta anexa “Crestinisul de-a lungul secolelor – o panorama istorica” de la sfarsitul acestei carti). O facem din dorinta de a identifica deformarea invataturilor de baza ale Noului Testament, cu formele ei aberante de convingeri si manifestare care au facut necesara venirea providentialei Reforme.

Ce este Reforma?
Analizata atent, Reforma este una dintre cele mai mari revolutii din istoria lumii. Ea s-a desfasurat in secolul XVI si a avut pe alocuri un aspect furtunos, chiar violent si brutal. La incheierea ei, crestinatatea Europei de vest s-a impartit in Protestanti si Catolici. Asa de adanci au fost efectele acestei separari, incat Reforma poate fi considerata unul din punctele majore de cotitura ale istoriei.
Reforma a prefatat intrarea in epoca moderna. De indata ce “unitatea constransa” a populatiei si a societatii a incetat, oamenii au inceput sa gandeasca pentru ei insisi si sa-si croiasca propria lor soarta. Gruparile nationale au inceput sa actioneze in functie de interesele lor teritoriale particulare. Aceasta diversitate pluralista a dus la un salt de civilizatie in care stiintele politice, sociale si economice au evoluat rapid spre ceea ce consideram astazi civilizatia europeana occidentala.

Circumstantele Reformei
La debutul secolului XVI, Europa occidentala avea o singura religie, Roman-Catolicismul. Biserica Romei era puternica, bogata si foarte … depravata. Abuzuri de toate felurile scandalizau nu numai opinia publica, dar si unele personalitati din lumea clerului.

In ciuda chemarilor la un proces de reforma venita dinauntru pe care Conciliilor (Sinoadelor) Generale convocate de urgenta le trambitau peste tot, situtia parea fara iesire. Certurile si abaterile grosolane de la morala Nou Testamentala paralizasera viata spirituala a bisericii.

Oamenii de rand si chiar unii dintre teologii sinceri incepusera sa se indoiasca de valabilitatea unora din invataturile si practicile declarate sus si tare drept “crestine.” De exemplu, biserica staruia cu incapatanare in parerea ca numai ea singura are priceperea si dreptul de a interpreta sensul textelor Bibliei. De o buna bucata de vreme insa, in Anglia, John {]cliffe, preot si profesor la Universitatea Oxford, spusese raspicat ca Dumnezeu a dat fiecarui om inteligenta si dreptul de a citi si de a intelege Scripturile sfinte.

Trecand peste protestele vehemente ale Bisericii, discipolii lui {]cliffe au tradus Biblia din limba latina in limba engleza (1382) si au inceput sa o raspandeasca in tara. Ideile lui {]cliffe s-au raspandit apoi in Boemia, unde Jan Hus le-a facut publice prin predici rasunatoare. Un teolog catolic foarte apreciat in acea vreme, Erasmus de Rotherdam, umanist si filosof, s-a ridicat si el public impotriva abuzurilor si deformarilor de crez in care se balacea biserica Romei.

Condamnand cultul relicvelor si practicile superstitioase care tineau poporul intr-un climat de teama, Erasmus a propovaduit intoarcerea la idealurile bisericii din Noul Testament si la o viata traita in imitarea lui Christos, supremul si dumnezeiescul nostru Invatator.

Erasmus de Rotterdam
Elogiul nebuniei

Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a ramas pana la moarte in randurile catolicismului, a criticat “dinauntru” abuzurile si “falsurile” din Biserica Romei. Iata ce scria el in lucrarea “Elogiul nebuniei” (1511):

“Si ce sa spun despre cei care se inseala mangaietor pe ei insisi cu iluzorii absolviri de pacate si care masoara timpul din purgatoriu cu “clepsidra”, dramuindu-l cu precizia unui tabel matematic in ani, luni, zile si ore de “necesara ispasire?” Sunt si altii destui care, bazandu-se pe mici, dar magice certificate si rugaciuni – inventate in timpul liber de catre vreun impostor pios, ca distractie sau ca sursa de umplere a propriului buzunar – cred ca pot dobandi bogatii, onoare, un viitor fericit, sanatate, eterna prosperitate, viata lunga si o nabadaioasa batranete, incununate toate la sfarsit de rezervarea unui loc “la dreapta lui Christos” in slava. In ce priveste aceasta cinste de la urma, ei ar vrea sa o amane pe cat se poate de mai tarziu, socotind ca bucuriile cerului merita sa fie gustate numai atunci cand vor fi ispravit sa guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se tin strans legati cu amandoua mainile!

Negustorul, soldatul si judecatorul deopotriva cred ca pot curata dintr-o singura miscare toata murdaria adunata o viata intreaga in grajdul Augean al propriei vieti, platind cu un singur banut din averea lor adunata necinstit. Se magulesc singuri crezand ca tot felul de minciuni, betii, certuri, omoruri, inselatorii, perfidii si dezmaturi imorale pot fi achitate financiar si ca odata platind pentru trecut se pot intoarce sa se balaceasca intr-o noua portie de pacate.

Cat de prosteste este pentru rangurile bisericesti sa-si aleaga fiecare cate un sfant “patron”! Ce caragios sa vezi cum fiecare asemenea sfant primeste cate un anumit sector de activitate si pretinde sa i se faca rugaciuni doar intr-un anume fel: unul este specializat in alinarea durerilor de dinti, altul in usurarea nasterilor, un altul in restituirea lucrurilor furate, in salvarea celor naufragiati, in protejarea animalelor si in multe alte “indeletniciri” sfinte, prea multe sa le pot enumera.

Exista chiar si sfinti cu specializari multiple, in special Maica Domnului, pe care omul de rand a ajuns sa o cinsteasca parca mai mult decat pe Fiul ei, Christos.

Si pentru ce, la urma urmei, se roaga acesti oameni prostuti sfintilor? Ce le cer? Bineinteles ca cer si primesc lucruri prostesti. Priviti frescele cu “izbaviri” care au inceput sa acopere peretii bisericilor, catarandu-se pana si pe bolta tavanelor. Veti vedea oare oameni multumind pentru ca au fost ajutati sa se scape de prostie sau pentru ca au ajuns cu o iota mai intelepti in viata? Niciodata!

Veti vedea in schimb, scene infatisand izbaviri de care te apuca rasul: unul care a fost scapat de la inec, altul care a scapat cu viata din bataia pe care i-a tras-o un dusman, un altul care a fugit cu banii in timp ce tovarasii sai de furt se macelareau unul pe celalalt, iar un altul pentru ca a fost scapat de la spanzuratoare de un astfel de “sfant patron al hotilor”, care l-a trimis apoi sa-i usureze de banii pe alti cativa considerati prea impovarati cu avere …

Cat despre teologi si teologie, cu cat vom spune mai putin, cu atat va fi mai bine, caci aceasta cetoasa si periculoasa tagma este intesata de oameni dintr-o categorie cat se poate de iritabila si agresiva, in stare sa sara imediat la beregata ta, deplin convinsi ca esti vinovat de cel putin sase sute de convingeri “eretice”, de care trebuie sa te pocaiesti. Daca refuzi, se grabesc sa te declare “ratacit” – tactica lor fiind sa-i terorizeze cu tunete si traznete pe toti aceia care nu le sunt pe plac …

Sfantul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credinta, dar a fost complet gresit cand a proclamat aceasta credinta doar drept “o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” S-ar putea ca Pavel sa fi fost un specialist in ce priveste dragostea, dar el, spun ei, a esuat in incercarea de a o defini si a o delimita cu precizie dialectica in 1 Corinteni 13. In conceptia lor, ucenicii din vechime or fi dat luat ei evlaviosi Cina Domnului, dar nici unul din ei n-a stiut ce inseamna “Terminus a quo” si “Terminus ad quem” in transubstantiere; si nici n-au priceput cum poate fi trupul lui Christos in doua locuri concomitent; sau despre diferentele care exista intre trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apa sfintita; si nici despre momentul precis cand are loc transubstantierea, in care parte a rugaciunii rostita pentru aceasta, ca “Quantitas Discreta” sau intr-o “stare de flux.” Ei sunt siguri ca, intrebati despre astfel de lucruri, apostolii n-ar fi stiut sa raspunda cu exactitatea si subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus.“

Lucrarile lui Wycliffe, Hus si, mai tarziu, Erasmus l-au influentat foarte mult pe un calugar saxon cu numele de … Martin Luther.

Despre erezie – Jan Hus

In anul 1415, Sinodul de la Constanta l-a condamnat pe John Hus pentru erezie la ardere pe rug. Acest Hus avea insa o alta definitie a „ereziei”:

„Exista trei feluri de erezii si anume: apostazia, blasfemia si „simonia” … Sa stiti ca acestea nu sunt de loc straine una de cealalta, ci se incurajeaza una pe alta. In ceea ce se deosebesc, putem spune ca apostazia este o lepadare a Legii lui Dumnezeu, blasfemia este o defaimare a credintei divine, iar „simonia” este incercarea de a rasturna ordinea divina. Prin aceste trei erezii este atacata intreaga Sfanta Treime.

Apostazia este indreptata impotriva lui Dumnezeu Tatal, care domneste prin legea Sa curata si desavarsita, si care este temelia Bisericii, adunarea celor alesi, Mireasa pregatita pentru Christos.

Blasfemia Il ataca pe Dumnezeu Fiul, Isus Christos, antelepciunea lui Dumnezeu.

„Simonia” se ridica impotriva ordinii stabilite de Dumnezeu Duhul Sfant, care in suprema lui bunatate guverneaza „casa lui Dumnezeu”, care este Biserica.

„Simonia”, cautand sa rastoarne aceasta ordine divina duhovniceasca din Biserica, tulbura pacea ei … este un fel de „lepra spirituala”, imposibil de scos din suflet fara o minune speciala din partea lui Dumnezeu … Simonia, asa cum o arata si termenul, este „comertul cu lucrurile sfinte.” Cel ce vinde ca si cel ce cumparq sunt „negustori”, asa ca amandoi sunt vinovati de „simonie.” (Aluzie clara la obiceiuri catolice)

Luther aprinde scanteia revoltei in Germania
Luther a devenit liderul Reformei in Germania. Timp de cativa ani, el protestase in van condamnand faptul ca unii preoti colindau tara si vindeau “indulgente” (certificate de iertare a anumitor pacate) pentru bani care se varsau apoi in visteriile nesatule ale papalitatii. Luther intuise foarte bine ca o astfel de “iertare” impietrea de fapt inima oamenilor si permanentiza starea lor de pacat.
Posibilitatea cumpararii “indulgentelor” inchidea oamenilor calea spre adevarata pocainta si iertare. Picatura care a facut ca paharul rabdarii lui Luther sa dea pe afara a fost in special activitatea scandaloasa a unui calugar numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cat il tinea gura: “Am indulgente pentru orice pacat. Chiar si daca ati fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot sa va vand iertare. Veniti si cumparati!”

Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afisat public pe usa bisericii din {ittemberg cele noua zeci si cinci de teze din care s-a nascut Reforma. Conflictul sau cu Roma fusese declansat.
Atacand problema coruptiei in doctrinele si practica bisericii catolice, Luther a ales sa mearga direct la radacina “problemei”: invatatura despre mantuire si despre harul divin.

Luther a refuzat sa ia in consideratie “traditia” istorica a teologilor drept cadru de referinta si s-a ancorat neclintit doar in textul Bibliei inspirate de Dumnezeu prin Duhul Sfant. “Sola Scriptura!” (“Doar Biblia!”) a devenit deviza tuturor interpretarilor, iar “Sola fide!” (“Doar prin credinta!”) a fost proclamat principiul fundamental care duce la adevarata mantuire.

(Se cade sa remarcam contradictiile ireconciliabile dintre traditia apostolica consemnata in Noul Testament si traditia bisericeasca aflata in continua formare. Recent, papa Pius al VI-lea a declarat ca va propune bisericii invatatura ca Maria este “impreuna mantuitoare cu Fiul ei, Isus Christos”. ortodoxia insasi avea si ea in liturghie formula: “Prea sfanta nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi.”)

Prin tezele sale, Luther s-a ridicat categoric impotriva unor institutii sacrosante ale Roman-catolicismului. El a negat faptul ca preotii ar avea privilegii si inzestrari superioare oamenilor de rand. A declarat ca toate juramintele depuse de calugari si calugarite sunt nebiblice si, prin urmare, fara valoare. Dupa parerea lui, ar fi fost mai bine sa fie desfintate toate schiturile si manastirile. A condamnat celibatul fortat impus preotilor, iar din totalul de sapte sacramente sustinute de biserica a declarat ca numai doua, Cina si Botezul, au valabilitate biblica si trebuie practicate. Luther insusi s-a casatorit si a dus o viata normala.

Flacara Reformei se lateste
Luther a intentionat initial o reformare a bisericii din interiorul ei, dar ideile lui au fost mult prea radicale pentru a nu declansa un conflict deschis cu “ierarhia” bisericii. In 1521, Luther a fost judecat inaintea Dietei Imperiale la Worms si excomunicat. Ce incepuse doar ca o miscare de reforma s-a transformat intr-o fractura care se latea cu trecerea fiecarei zi. Luther a luat bula de excomunicare trimisa de Papa Leo al X-lea si a ars-o pe treptele bisericii din Wittemberg impreuna cu o copie a legii canonice catolice. Indemnat de regele Carol al V-lea sa se dezica de ceea ce spusese, Luther a raspuns ca n-o va face decat atunci cand va fi convins de “marturia Scripturilor.”
Alti eruditi ai vremii au inceput sa i se alature lui Luther si sa lupte impotriva pretentiilor Bisericii Romano-Catolice. Filip Melanchthon, coleg cu Luther la Universitatea din Wittenberg a devenit ideologul miscarii reformate din Germania. Johanes Reuchlin din Heidelberg a amplificat capacitatea de exegeza a originalelor Noului Testament prin alcatuirea unor manuale de invatare a limbilor greaca si ebraica. Cunoasterea acestor limbi a ingaduit multor oameni din elita Europei sa citeasca Biblia in forma ei originala.

De la Johanes Tauler din Strasbourg s-a raspandit ideia unei “religii personale a inimii”, care a fost prelucrata de Luther in luminoasa lui doctrina despre “justificarea celui pacatos prin credinta mantuitoare”, nu prin faptele Legii sau prin faptele bune prescrise de biserica. Dorind sa se faca inteles mai usor de populatia Germaniei, Luther s-a apucat serios de lucru si a tradus Biblia in limba germana.

Reformatorii din alte tari si-au adus si ei contributia. Erasmus din Rotterdam a publicat Noul Testament in limba greaca si a raspandit multe din scrierile “parintilor bisericii” din primele trei secole ale erei crestine. Lefevre d’Etaples in Franta si Huldrych Zwingli in Elvetia au raspandit si ei in jur convingeri asemanatoare cu cele raspandite de Luther in Germania.

In Anglia, John Colet a initiat o lucrare de reforma din interiorul bisericii, facand ca biserica Angliei sa se indeparteze din ce in ce mai mult de biserica Romei.

John Calvin a facut Geneva primul oras din lume administrat de reformati, prototip al colectivitatilor Reformate si Presbiteriene de mai tarziu. Luther a deschis calea nu doar o serie de controverse teologice, ci si o cavalcada de miscari reformatoare care au zguduit intreaga Europa. “Reforma” a luat trei directii principale: “lutheranismul”, in Germania, Scandinavia si Europa centrala; “calvinismul”, in Elvetia, Franta, Olanda si Scotia; “anglicalismul”, in Anglia.

Intoarcerea la textul Bibliei si la invataturile Noului Testament despre “libertatea de constiinta” si despre “responsa-bilitatea individuala in fata justitiei divine” a dat frau liber fortelor sociale tinute pana atunci in robie de autoritatile eclesiastice.

In paralel cu lucrarile de innoire din crestinism s-a produs si “Renasterea”. Reinvatand propria lor valoare in ochii lui Dumnezeu, cetatenii Europei au inceput sa se emancipeze treptat si sa ceara mai multe drepturi si libertati din partea conducatorilor vremii.

“Este imposibil sa tii in robie un popor care cunoaste Biblia”, scria un filosof al secolului XIX si evolutia de dupa traducerea Bibliei in limbile vorbite de popoarele Europei adevereste cum nu se poate mai bine acest principiu.

Cum au ajuns reformatorii “protestanti”?
Numele de “protestanti” se trage dintr-o intamplare petrecuta in Dieta de la Spe]er. Ierarhii bisericii au hotarat atunci ca miscarea reformata pornita de Luther in Germania trebuie sa fie oprita si ca toti cetatenii tarii trebuie sa se intoarca sub autoritatea bisericii Romei. Minoritatea “lutherana” din Dieta a alcatuit si semnat un protest formal impotriva acelui edict. Lor li s-a dat pentru prima data in istorie numele de “protestanti.”

Chinurile nasterii au tinut pentru reformatori pana dupa razboiul de 30 de ani prin care Carol al V-lea a incercat sa mentina integritatea Imperiului Romano-Catolic si sa infranga opozitia care se ridicase din partea printilor din Germania si Franta. Prin tratatul de pace semnat la Augsburg in anul 1555, Carol al V-lea a fost obligat sa lase fiecarui “land” (stat) german libertatea de a alege intre Catolicism si Lutheranism. Religia statului era inca impusa de preferintele domnitorului local, dar tratatul a dat libertate populatiei de a se muta pe teritoriile in care functionau principiile crestine dictate de propria lor constiinta.

La inceput, autoritatile catolice nu si-au dat seama de intensitatea Reformei si au crezut-o doar inca una din miscarile sporadice de independenta. Foarte curand insa, Roma s-a vazut neputincioasa. Reforma se raspandea ca un foc de miriste de la o tara la alta. Biserica Catolica a incercat sa o contrabalanseze cu o miscare de reformare din interior. Intre 1545 si 1563, Conciliul de la Trent a lansat cateva edicte prin care se incerca corectarea abuzurilor si revenirea la stravechile doctrine evanghelice. Era insa prea putin si prea tarziu. Impinsa inainte de forte politice si culturale providentiale, Reforma a mers inainte.

Cea mai importanta incercare de contrareforma a fost “Societatea lui Isus”, cunoscuta in istorie sub numele de miscarea “iezuita.” Ea a debutat in 1534 cu Ignatiu de Lo]ola, un nobil spaniol care, dupa o cariera de soldat, a devenit calugar. Ordinul iezuitilor a fost recunoscut de Papa in anul 1540. O succesiune de papi foarte abili in diplomatie a inlaturat o mare parte din abuzurile care au cauzat declansarea Reformei si i-au micsorat efectul in tarile din sudul Europei.

Astazi, miscarea crestina din Europa de vest se afla in divizarea pe care a produs-o inghetarea tulburarilor de la sfarsitul secolului XVI.

Bisericile “fratilor”
Reforma a produs o intoarcere la textul si realitatile Noului Testament. Plini de entuziasm, credinciosii din bisericile reformate au abandonat “conventiile sociale anacronice si pagane” care-i imparteau in clerici si laici, in oameni de vita nobila si oameni din popor. In cautarea unei noi terminologii, au ales iarasi recomandarile facute de Domnul Isus in Matei 23:1-12:

“Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai, a zis: “Carturarii si Fariseii sed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac. Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat, si le pun pe umerii oamenilor. Astfel, isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi (vezi si Marcu 12:38 – “carora le place sa umble in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni in piete”); umbla dupa locurile dintai la ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi; le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: “Rabi! Rabi! Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti FRATI.” Si “Tata” (“parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti “Dascali”; caci unul singur este Dascalul vostru: Christosul. Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Oricine se va inalta, va fi smerit; si oricine se smereste, va fi inaltat.”

Persecutati si ucisi in masa de biserica catolica majoritara, acesti “frati elvetieni”, “frati moravieni”, etc., n-au putut fi infranti. Venise providential vremea anuntata profetic de Dumnezeu in cartea Apocalipsei 3:7-12; vremea renuntarii la ierarhiile eclesiastice, vremea marilor calatorii misionare, vremea triumfului evanghelic in tarile din nordul Europei si in Lumea Noua a continentului American.
“Ingerul bisericii din Filadelfia (tradus “Iubirea de frati” – filos=iubire, adelfos=frati) scrie-i: “Iata ce zice Cel Sfant, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:

“Stiu faptele tale: iata ca ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, caci ai putina putere si ai pazit Cuvantul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca iti dau din cei ce sunt in sinagoga Satanei, cari zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci mint; iata ca ii voi face sa vina sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. Fiindca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul incercarii, care are sa vina peste lumea intreaga, ca sa incerce pe locuitorii pamantului. Eu vin curand. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in templul Dumnezeului Meu, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou. Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul”. Apoc. 3:7-13

EVALUARE
Privita retrospectiv, perioada Evului Mediu a demonstrat ca unirea dintre Stat si Biserica s-a dovedit dezastruasa pentru ambele parti. Biserica si clericii au capatat statut preferential si subsidii generoase din partea Statului, dar odata cu ele au aparut si pretentiile Statului ca Biserica sa binecuvinteze toate “aventurile” politice. Statul s-a angajat sa nu promoveze in functii oficiale decat membrii ai Bisericii, dar aceasta a facut ca Biserica sa fie obligata sa accepte in sanul ei oameni cu abilitati politice, dar fara nici un fel de calitati spirituale. Mai mult, Statul si-a asumat sarcina de a extirpa orice invatatura sau miscare decretata de biserica drept pagana sau incorecta. Orice deviatie de la doctrinele oficiale au fost pedepsite cu o cruzime inimaginabila. Dezidentii au fost lichidati fara mila si categorisiti drept “impotrivitori fata de Christos, dusmani ai adevarului si ai vietii, aliati ai diavolului si partizani ai distrugerii.” (vezi anexa: “Marturii din vremea Reformei”)
“Reforma”, care a fost pe langa o miscare religioasa si una cu caracter economic si politic, a declansat procesul de separare dintre Stat si Biserica. Procesul s-a intins insa pe durata “razboiului de treizeci de ani”, iar in acele lupte au pierit nu mai putin de 15 milioane de oameni. Germaniei i-au trebuit apoi 200 de ani ca sa-si refaca numarul populatiei decimate in luptele fraticide.
Contrareforma declansata de Biserica Romano-Catolica nu a fost atat o lupta a ideilor, cat o campanie de represalii sangeroase. Ostile supuse scaunului papal au masacrat milioane de oameni in sudul Frantei si in alte teritorii plecate pe drumul Reformei. Rusinea acestor masacre a fost recunoscuta prin cererea publica de iertare rostita de Papa Paul in anul 1995. Cum ramane insa cu “infailibilitatea” papilor care au initiat si binecuvantat aceste crime?

Iata ce a spus Harnack, unul din istoricii Bisericii crestine contemporane, despre fiecare din cele trei mari ramuri ale Bisericii crestine:

“Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental.
Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman.
Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paganism.”

Capitolul 3

OARE EXPERIENŢA
NE ?NVAŢĂ CEVA CU ADEVĂRAT?

?Istoria ne ?nvaţă că omul nu ?nvaţă nimic de la istorie?

Hegel

Omul nu ?nvaţă niciodată din greşelile trecutului, mai ales c?nd este vorba de cele mai mari catastrofe. Ex: primul război mondial, al doilea, şi iată că se profilează şi al treilea.

Subiectul central al profeţiilor iudaice era că Mesia va veni să ?mplinească făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov. După aceste profeţii, Israel era poporul care trebuia să conducă lumea sub domnia lui Mesia, care va aduce pacea universală, prosperitatea şi armonia ?ntre neamurile de pe păm?nt. Lucru ciudat, paradoxal este că ?ntr-adevăr a venit un iudeu care a declarat că El este Mesia. El a ?mplinit un mare număr de profeţii care au fost făcute despre El. Dar a fost lepădat chiar de aceia care ar fi trebuit să-L recunoască. Profeţiile Vechiului Testament au făcut două portrete diferite ale lui Mesia care trebuia să vină:

Unul din portrete ?l arată ca Rob smerit care suferă pentru ceilalţi şi este lepădat de compatrioţii Săi (Isaia 53).

Al doilea portret ?l arată pe Mesia ca un ?mpărat biruitor şi ?mbrăcat cu o putere fără limită care vine deodată pe păm?nt ?n culmea unui război mondial şi-i salvează pe oameni de la autodistrugere.

1) Mesia suferind ? Isaia 53

2) Mesia domnind ? Zaharia 14 şi Isaia 9:6,7

Marii rabini nu au ?nţeles că este vorba de una şi aceeaşi persoană şi au luat numai al doilea portret.

?ntrebarea cea mare

De ce au lepădat evreii pe Mesia, cu toate profeţiile care s-au făcut şi care erau cunoscute rabinilor?

Isus la venirea Lui ? ?n predica de pe munte ? a redat adevărul cu privire la poruncile lui Dumnezeu, pe care rabinii le ?nlocuiseră cu porunci omeneşti şi datini bătr?neşti. El a arătat că Dumnezeu priveşte la atitudinea de inimă, nu la ?nfăţişarea exterioară a faptelor.

Ei nu L-au vrut pe Mesia suferind, nu L-au ?nţeles şi atunci L-au lepădat.

Cele 10 porunci nu au avut drept scop să ne facă să ne apropiem de Dumnezeu prin propriile noastre eforturi, ci ca să ne arate c?t de perfecţi ar trebui să fim noi ca să fim primiţi de Dumnezeu prin faptele noastre bune.

Legea a fost dată ca sufletele să-L poată primi pe Mesia suferind, să vadă nevoia acută de El.

Al doilea motiv de lepădare a fost indiferenţa lor cu privire la nevoile lor spirituale, mai ales că Isus era un dulgher de jos, sărac, umil şi ei erau din păturile ?nalte ? cărturari, farisei, saduchei şi preoţi ? păturile conducătoare la vremea aceea.

Semnele profetice care arătau venirea Lui erau tot at?t de clare ca şi semnele cerului ? semne pe care ei le ştiau.

Deci Dumnezeu ?i descoperă lui Iacov că Mesia va fi din seminţia lui Iuda. Apoi din familia lui David ? cum a zis profetul Natan din partea lui Dumnezeu (1 Cronici 17:11-13). ?mpăratul David primeşte două făgăduinţe:

1) Unul din urmaşii lui va domni veşnic (2 Samuel 7:12-16);

2) Această Persoană va fi singurul Fiu al lui Dumnezeu.

Tradiţiile rabinice ştiau că această prezicere era mesianică, de aceea I-au şi spus mulţi ?Fiul lui David?.

Locul naşterii ?l aflăm de la profetul Mica 5:2, reluat ?n Matei 2:5.

Data naşterii

Daniel a profeţit că vor trece 483 de ani (69 x 7 săptăm?ni de ani) p?nă la venirea Unsului (Mesia), şi că Mesia va fi st?rpit şi cetatea va fi dăr?mată de un ?mpărat (Titus, ?n anul 70 d.H.).

Profesiunea lui Mesia

Isaia profeţeşte (cap. 35:4-6) că cei şchiopi şi orbi vor fi vindecaţi, iar ?n pustiu vor izvor? ape ? exact ceea ce i-a spus Isus lui Ioan Botezătorul, c?nd acesta a trimis să ?ntrebe dacă este El sau trebuie să aştepte un altul (Matei 11:3).

Suferinţele

Isaia 42 şi 52:13,14 şi 53 ?l arată pe Isus ? Mesia suferind. Isaia a trăit cu 700 de ani ?nainte de Isus şi a profeţit lepădarea Lui (cap. 53:1-3) ? profeţia fiind la timpul trecut, dădea mai multă greutate spuselor lui. Isaia L-a văzut pe cruce cu 700 de ani ?nainte.

V?nzarea pe 30 de arginţi

Zaharia 11:12,13 ? această profeţie o găsim ?mplinită ?n Evanghelia după Matei (cap. 27:6-10).

Răstignirea

?n Psalmul 22 ? scris cu 1000 de ani ?nainte de Isus de către David călăuzit de Duhul Sf?nt ? cuv?ntul ?c?ine? era folosit ?n jargon de către evrei pentru cei dintre naţiuni. Deci a fost răstignit de romani.

Isus a prezis distrugerea Ierusalimului (Luca 19:43,44), care a avut loc ?n anul 70.

Vom fi noi indiferenţi faţă de at?tea profeţii care anunţă venirea din nou a lui Mesia ? Isus ca mare ?mpărat?

Aceste profeţii se vor ?mplini literal, aşa cum s-au ?mplinit şi celelalte despre El.

Capitolul 1

VIITORUL

?Noi credem ceea ce vrem să credem?

Demostene ? 348 ?.H.

De mii de ani pe oameni i-a interesat viitorul. Unii au folosit spiritismul (cei ce cheamă spiritele ? lucru interzis de Dumnezeu), alţii astrologia, care s-a născut ?n vechea Caldee, ?n nordul Golfului Persic.

Faraonii Egiptului au importat astrologia şi magia din Babilon. Acest lucru l-a practicat şi Imperiul Roman şi din păcate se practică şi ?n zilele noastre ? mai ales spiritismul. ?n Occident acest lucru aduce un mare venit celor interesaţi.

Capitolul 2

C?ND ESTE UN PROFET CU ADEVĂRAT UN PROFET?

?Curiozitatea omului scrutează trecutul şi viitorul?.

T.S. Elliot

Adevăraţii profeţi sunt cei din Biblie ? ai lui Israel ? care au vorbit m?naţi de Duhul Sf?nt.

Cum au trecut ei ?ncercarea ?

Cum să ştim dacă un profet vorbeşte din partea lui sau din partea lui Dumnezeu ? ?ntreabă Moise (Deuteronom 18:21).

C?nd ce va spune un profet se va ?mplini (Deuteronom 18:22), acela este un profet adevărat.

Dacă nu era adevărat ceea ce profeţea, adică nu se ?nt?mpla, era condamnat la moarte prin lapidare (Deuteronom 13:1-11).

Unele profeţii din Biblie se văd ?mplinindu-se sub ochii noştri.

Cucerirea Israelului de către Nebucadneţar este dovedită astăzi prin săpăturile arheologice din zona respectivă.

Unul din profeţii care au profeţit cu preţul vieţii a fost Mica, pe vremea c?nd Ahab l-a invitat pe Iosafat la război ?mpotriva sirienilor (1 ?mpăraţi 22:28). Ştim ce s-a ?nt?mplat ?n final. O săgeată trasă ?la ?nt?mplare? l-a lovit pe Ahab şi el a murit, aşa cum a profeţit Mica.

Isaia a profeţit pe o perioadă de 60 de ani (740-680 ?.H), timp ?n care s-au succedat patru ?mpăraţi. El a profeţit că Sanherib se va ?ntoarce ?n ţara lui fără să atace Ierusalimul (Isaia 37: 36-38). El a mai profeţit cu sute de ani ?nainte invazia Iudeii şi cu 150 de ani ?nainte nimicirea Babilonului şi faptul că nu va mai fi reclădit (Isaia 13:17-22). Babilonul era o cetate greu de cucerit, cu ziduri de 45m ?nălţime şi late c?t cinci care merg?nd alături, şi totuşi mezii şi perşii au cucerit-o fără război ? săp?nd un şanţ şi deviind cursul Eufratului. Ei au intrat ?n cetate ?n timp ce ?mpăratul Belşaţar dădea un ospăţ desfr?naţilor (Isaia 21:1-10).

Cu 200 de ani ?nainte Isaia a profeţit că un ?mpărat pe nume Cirus va porunci reclădirea Ierusalimului şi a Templului (Ezra 1:1-11).

Cat de crestin este Mormonismul?
O comparatie a Mormonismului cu Crestinismul istoric

Este Mormonismul de origine crestina? Aceasta ar putea fi o intrebare dificila atat pentru multi mormoni cat si pentru unii crestini. Mormonii vor pretinde ca ei includ Biblia printre cele patru carti pe care ei le considera Scripturile mormone, si sustin ca crezul in Isus Cristos este central credintei lor dupa cum indica chiar denumirea lor oficiala de, „Biserica a lui Isus Cristos a Sfintilor din Ultimele Zile” (engl. – „The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints”).

De asemenea, multi crestini au avut ocazia sa auda Corul Tabernacolului Mormon cantand imnuri crestine sau sa fie impresionati de sustinerea de catre mormoni a unor inalte standarde morale si a respectului fata de familie.

Nu inseamna aceasta ca mormonii sunt crestini si ca Mormonismul este crestin?
Pentru a gasi raspunsul corect la aceasta intrebare este necesar sa comparam cu atentie doctrinele fundamentale ale religiei mormone cu doctrinele fundamentale ale Crestinismului biblic si istoric. Pentru a reprezenta pozitia mormona am apelat la urmatoarele binecunoscute lucrari doctrinare mormone, dintre care primele trei sunt publicate de catre Biserica Sfintilor Ultimelor Zile, si anume, Principii Evanghelice (Gospel Principles) (1992), Dobandirea unei casatorii celeste (Achieving a Celestial Marriage) (1976) si Un studiu al articolelor credintei (A Study of The Articles of Faith) (1979), lucrare ce-l are drept autor pe apostolul mormon James E. Talmage, cat si Doctrinele Mantuirii (3 volume), de catre cel de-al zecelea presedinte si profet Joseph Fielding Smith, apoi, Doctrina mormona (a 2-a editie, din 1979) scrisa de catre apostolul mormon Bruce R. McConkie, si Invataturile Profetului Joseph Smith.

1. Exista mai multi Dumnezei sau un singur Dumnezeu adevarat?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca exista doar un singur Dumnezeu Viu si Adevarat si ca in afara de El nu mai exista altul (Deut. 6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34).
In contrast, Biserica Mormona sustine ca exista mai multi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3…), si ca noi, la randul nostru, putem deveni dumnezei si dumnezeite, intr-o imparatie celesta (Dobandirea unei casatorii celeste, pag. 130, Doctrina Mormona, pag. 321).
De asemenea, mormonii mai invata si ca, cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali care li se vor ruga si inchina acestora asa cum ne rugam si ne inchinam noi lui Dumnezeu Tatal (Principii Evanghelice, pag. 302).

2. A fost Dumnezeu un om ca noi?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Dumnezeu este un Duh (vezi, Ioan 4:24; 1 Tim. 6:15,16), ca El nu este un om (Numeri 23:19; Osea 11:9; Rom.1:22,23) si ca a existat din totdeauna (din vesnicii) ca Dumnezeu – omnipotent, omniprezent si omniscient (Psalmul 90:2: 139:7-10; Apoc. 19:6; Maleahi 3:6).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Dumnezeu Tatal a fost odata un om ca si noi care a progresat ajungand Dumnezeu, avand acum un trup de carne si oase (Doctrina si Legamintele 130:22; „Dumnezeu insusi a fost odata asa cum suntem noi acum si este un om inaltat, ce sade pe tronul din indepartatele ceruri!”, din Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 345-347; Principii Evanghelice, pag. 9; Articolele Credintei, pag. 430; Doctrina Mormona, pag. 321).
Intr-adevar, Biserica Mormona invata ca Insusi Dumnezeu are un Tata si un strabunic, si tot asa pana la infinit (Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 373; Doctrina Mormona, pag. 577).

3. Sunt Isus si Satana frati de spirit?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Isus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, ca a existat din totdeauna ca si Dumnezeu si ca este etern ca si Tatal si egal cu Acesta (vezi, Ioan 1:1,14; 10:30; Col. 2:9). Desi nu era cu nimic mai prejos decat Dumnezeu, la un moment dat El a lasat deoparte gloria pe care o impartea cu Tatal (vezi, Ioan 17:4,5 si Filipeni 2:6-11) si s-a facut trup pentru mantuirea noastra. Intruparea Lui a avut loc prin conceperea Sa supranaturala de catre Duhul Sfant si nasterea dintr-o fecioara (vezi, Mat.1:18-23; Luca 1:34,25).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Isus Cristos este fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire dupa ce a fost mai intai procreat ca si copil spiritual de catre Tatal Ceresc si o mama cereasca apoi, conceput fizic (deci, trupeste) de catre Tatal Ceresc si o mama pamanteasca (Dobandirea unei casatorii celeste, pag.129; Doctrina Mormona, pag. 546-547; 742). Doctrina mormona afirma ca Isus si Lucifer sunt frati (Principii Evanghelice, pag. 17-18; Doctrina Mormona, pag. 192).

4. Este Dumnezeirea o Trinitate?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu sunt niste dumnezei diferiti, separati, sau niste fiinte separate, despartite, ci doar Persoane distincte ce se afla in Dumnezeirea Triunitara. In tot Noul Testament Fiul, Duhul Sfant cat si Tatal sunt identificati separati ca si Dumnezeu si fiecare in parte este aratat actionand ca si Dumnezeu (Fiul : Marcu 2:5-12; Ioan 20:28; Filip.2:10,11; Duhul Sfant : Fapte 5:3,4; 2 Cor.3:17,18; 13:14), si totusi Biblia ne invata ca acestia trei sunt in acelasi timp un singur Dumnezeu (vezi, punctul 1).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt trei dumnezei diferiti (Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 370; Doctrina Mormona, pag. 576-577), Fiul si Sfantul Duh fiind odrasla literara a Tatalui Ceresc si a unei sotii celeste (Encyclopedia of Mormonism de Joseph Fielding McConkie, vol. 2, pag. 649).

5. A fost pacatul Evei si al lui Adam un mare rau sau o mare binecuvantare?Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, omul a cazut in pacat si ca aceasta cadere a fost un mare rau prin care pacatul a patruns in lume aducand condamnare si moarte tuturor oamenilor. Astfel noi ne nastem acum avand o natura pacatoasa si vom fi judecati pentru pacatele pe care le comitem ca si indivizi (Ezechiel 18:1-20; Rom. 5:12-21).
In contrast, Biserica Mormona invata ca pacatul lui Adam a fost „un pas necesar in planul vietii si o mare binecuvantare pentru noi toti” (Principii Evanghelice, pag. 33, Cartea lui Mormon – 2 Nephi 2:25; Doctrinele Mantuirii, vol.1, pag. 114-115).

6. Putem noi sa ne facem singuri vrednici inaintea lui Dumnezeu?
Biblia invata iar crestinii ortodocsi din toate veacurile au crezut ca fara credinta in lucrarea de ispasire a lui Isus Cristos pe cruce oamenii sunt „morti in pacatele si nelegiuirile lor” (Efeseni 2:1,5) si ca sunt incapabili sa se mantuiasca singuri. Doar prin har, si nu prin faptele facute in neprihanirea de sine, Dumnezeu ne iarta pacatele si ne face vrednici sa traim in prezenta Lui (Efeseni 2:8-9; Tit 3:5-6). Tot ce ne ramane noua de facut este sa ne incredem din inima in Cristos (desi este limpede ca fara dovada unei vieti schimbate declaratia de credinta a omului in Cristos trebuie pusa la indoiala. Mantuirea prin har si prin credinta nu inseamna ca cineva poate sa traiasca cum vrea! Romani 6:1-4)
In contrast, Biserica Mormona invata ca viata vesnica in prezenta lui Dumnezeu (pe care aceasta o denumeste „inaltarea in imparatia celesta”) trebuie dobandita/castigata prin respectarea diferitelor legi si reguli ale Bisericii Sfintilor din Ultimele Zile, inclusiv a ritualurilor neobisnuite din Templul Mormon. Faptele bune sunt o conditie a mantuirii (asigura intrarea in „imparatia celesta” – Principii Evanghelice, pag.303-304; Perla de Mare Pret, Cel de-al Treilea Articol al Credintei, Doctrina Mormona, pag. 339, 671; Cartea lui Mormon – 2 Nephi 25:23).

7. Le este de folos moartea de ispasire a lui Cristos si acelora care Il resping?
Biblia invata iar crestinii ortodocsi din toate veacurile au crezut ca scopul lucrarii de ispasire a lui Cristos de pe cruce a fost de a oferi solutia perfecta pentru problema pacatului omenirii. Cu toate acestea, cei ce in aceasta viata resping harul lui Dumnezeu nu vor avea parte de aceasta mantuire, ci raman pe veci sub judecata lui Dumnezeu (Ioan 3:36; Evrei 9:27; 1 Ioan 5:11-12).
In contrast, Biserica Mormona invata ca scopul ispasirii a fost de a obtine, pentru toti oamenii, invierea si nemurirea (imortalitatea), indiferent daca-l primesc prin credinta pe Cristos, sau nu. Ispasirea lui Cristos reprezinta doar o baza partiala pentru neprihanire si viata vesnica pe langa care se adauga si ascultarea fata de toate poruncile bisericii Mormone, inclusiv a neobisnuitelor ritualuri din Templul Mormon (Principii Evanghelice, pag. 74-75; Doctrina Mormona, pag. 669).

8. Reprezinta Biblia unicul si ultimul Cuvant al lui Dumnezeu?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Biblia este unicul, finalul si infailibilul Cuvant al lui Dumnezeu (vezi, 2 Tim.3:16; Evrei 1:1,2; 2 Petru 1:21) si ca Acesta va ramanea pentru totdeauna (este vesnic) (1 Petru 1:23-25). Conservarea providentiala de catre Dumnezeu a textului Bibliei a fost confirmata in mod minunat de descoperirea Sulurilor de la Marea Moarta (pentru documentare si informatii suplimentare contactati Institutul la adresa de la incheiere).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Biblia a fost corupta, ca ii lipsesc multe din „partile limpezi si valoroase” si ca nu contine plinatatea Evangheliei (Cartea lui Mormon – 1 Nephi 13:26-29; Doctrinele Mantuirii, vol. 3, pag. 190-191).

9. A cazut intr-adevar intreaga Biserica intr-o apostazie (lepadare de credinta) totala?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, adevarata Biserica a fost intemeiata divin de catre Domnul Isus si ca niciodata nu a disparut si nu va disparea de pe Pamant (Mat.16:18; Ioan 17:11; 1 Cor. 3:11). Crestinii recunosc ca au existat vremuri de abatere si apostazie in Biserica, dar mai cred de asemenea ca intotdeauna a existat o ramasita care a pastrat cu strictete esentele biblice.
In contrast, Biserica Mormona invata ca a existat o apostazie totala si completa a Bisericii de la modelul intemeiat de Isus; aceasta stare de apostazie „inca predomina dar cu exceptia acelora care au ajuns la cunostinta evangheliei restaurate” a Bisericii Mormone (Doctrina Mormona, pag. 44; Principii Evanghelice, pag. 105-106).

Concluzie: Afirmatiile de mai sus, evidentiate prin italice, constituie binecunoscuta evanghelie crezuta de catre toti crestinii ortodocsi, din toate secolele, indiferent de denumirea bisericilor lor de apartenenta organizationala. De partea cealalta, unele religii noi, cum ar fi Mormonismul, pretind sa fie crestine, insa accepta drept Scripturi si alte scrieri in afara Bibliei, invata doctrine care o contrazic si sustin crezuri complet straine invataturilor lui Isus. Multe din aceste religii au aparut in ultimii 200 de ani (cum ar mai fi, Stiinta Crestina, Martorii lui Iehova, Mormonismul, etc.), si reprezinta cu adevarat apostazia, deci lepadarea de credinta crestina traditionala inspirata de Biblie.Mormonii sustin alaturi de crestinii ortodocsi multe din preceptele morale importante ale Bibliei. Cu toate acestea, punctele descrise mai sus sunt exemple ale diferentelor fundamentale si ireconciliabile dintre Crestinismul biblic si istoric, si Mormonism. Desi aceste diferente nu ne impiedica sa ne purtam prieteneste cu mormonii, totusi nu-i putem considera frati si surori de credinta in Cristos. Biblia ne avertizeaza cu tarie privitor la profetii falsi care vor predica „o alta evanghelie”, vor vesti „un alt Isus” si vor fi insotiti de „un alt duh” (vezi, 2 Cor.11:4,13-15; Gal.1:6-9).

Bazati pe dovezile infatisate mai sus noi sustinem ca Mormonismul reprezinta exact o astfel de evanghelie falsificata. Biserica Mormona, dupa titulatura ei oficiala, „Biserica lui Isus Cristos a Sfintilor din Ultimele Zile” (LDS – Latter Day-Saints) declara documentul ei fondator, „Cartea lui Mormon”, ca fiind „Un alt testament al lui Isus Cristos”, sau „O noua revelatie a lui Isus Cristos” (n.tr.). Noi credem ca in realitate este vorba de, „Un testament al unui Alt Isus” si ca prin urmare Mormonismul nu poate fi crestin de origine.S-a evidentiat ca cineva nu poate spune ca este mormon si sa nege toate doctrinele fundamentale ale Mormonismului, si anume sa nege ca Joseph Smith a fost un profet al lui Dumnezeu, ca, „Cartea lui Mormon” este inspirata divin si este adevarata, ca Dumnezeu a fost odata un om care a progresat dobandind dumnezeirea prin respectarea tuturor legilor si preceptelor Bisericii Mormone, si ca aceasta a fost intemeiata de Dumnezeu. Cel ce neaga toate aceste crezuri nu poate fi numit membru de drept al Bisericii Sfintilor din Ultimele Zile, deci in speta, un mormon. Nimeni nu se poate numi sincer „mormon”, daca nu sustine toate doctrinele fundamentale ale Mormonismului. In acelasi fel, daca mormonii nu cred nici macar doctrinele fundamentale sustinute si crezute de toti crestinii, cum se pot astepta ca fie primiti de crestini ca frati in credinta crestina, sau tovarasi de credinta ai acestora?
Mormonii cred ca crestinii urmeaza doctrine apostate. De ce totusi doresc atunci sa fie considerati parte integranta a comunitatii crestine?

Exista trei posibilitati:
-Pentru a le oferi confort si legitimitate. A le justifica personal optiunea de credinta.
-O asemenea pretentie le este de folos in eforturile lor de recrutare de membrii, oferindu-le justificarea de a se angaja in prozelitism.
-Ei se cred ca sunt singurii crestini adevarati.

Daca mormonii cred ca ei sunt singurii crestini, atunci nu ar trebui sa incerce sa treaca drept parte a Bisericii Crestine. In loc, ar trebui sa spuna deschis lumii ca cei ce pretind ca sunt crestini ortodocsi, nici nu sunt in realitate crestini, si ca ei, mormonii sunt adevaratii crestini. Ei invata de fapt acest lucru, dar in particular, nu in public.

http://www.cantececrestine.3x.ro

Intre Vechiul si Noul Testament exista o perioada de aproximativ 400 de ani de tacere. De la Maleahi si pana la vremea Evangheliilor, in istoria neconsemnata in Biblie, Israelul a continuat lupta lui pentru existenta si refacere nationala. Ezra si Neemia au lasat in urma lor o forma stabila de guvernamant, condus de un grup de „batrani” si de preoti. Aceasta curte eclesiastica interpreta Legea si asigura stricta ei implementare in viata sociala si personala. Numele ei a fost „Sinagoga cea Mare”. Era compusa din 120 de membrii si a calauzit Israelul un timp de 150 de ani, pana pe vremea lui Simon cel Drept, adica pana la 292 i.Ch.

Premiza guvernarii era ca Legea divina fusese transmisa in doua editii: Legea scrisa, constand in precizari scurte si categorice, si Legea orala, transmisa de Moise lui Iosua si batranilor care i-au urmat. Ea a fost completata cu revelatiile primite de profeti, si a fost asezata intr-un canon definitiv de Ieremia si Ezra. Acest Ezra a incredintat-o spre pastrare celor de la Sinagoga cea Mare (2 Macabei 2:13 – ne spune ca Neemia a daruit acestei Sinagogi o intreaga colectie de scrieri sfinte).

Intreaga invatatura practica a Sinagogii celei Mari a fost sintetizata in 613 porunci. Ele au format samburele din care s-a dezvoltat apoi Talmudul, o culegere de comentarii rabinice la textele sacre. La aceste porunci se refera Domnul Isus cand ii acuza pe cei din vremea Lui, spunand: „Ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu in folosul datinei voastre. … Fatarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, cand a zis: „… Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti” (Mat. 15:1-9). Urmand exemplul Invatatorului lor, apostolii numesc Talmudul: „datini stramosesti” (Gal. 1:14), „datina oamenilor” (Col. 2:8) si „felul desert de vietuire pe care l-ati mostenit de la parintii vostri” (1 Petru 1:18).

Ezra si Neemia au infiintat sinagogi in multe orase. Ele erau centre de inchinaciune, invatatura si functionau si ca tribunale locale in care oamenii erau judecati pentru delicte impotriva statului sau societatii. Pe langa fiecare sinagoga functiona un corp de demnitari – magistrati civili si religiosi. In toata aceasta perioada, tara lui Israel a fost sub stapanire persana, fiind atasata satrapului care stapanea peste Siria.

In 331 i.Ch., dupa ce Grecia, prin Alexandru Macedon, a repurtat o serie de victorii asupra Persiei, Siria, si odata cu ea si tara evreilor, a trecut sub stapanirea Greciei. Alexandru Macedon le-a ingaduit evreilor sa pastreze o forma de auto-guvernare si de practicare libera a religiei. Fascinat de credinta lor, Alexandru Macedon i-a invitat sa vina sa locuiasca si in Alexandria, noul oras construit de el in Egipt, la gurile Nilului. Evreii stramutati acolo au dat nastere „Septuagintei”, celebra traducere a Vechiului Testament in limba greaca. Lucrarea s-a facut intre anii 294 – 289 i.Ch.

La moartea lui Alexandru Macedon, imperiul greciei s-a impartit intre cei patru generali ai sai. Cassan a luat Grecia si Macedonia, Lisimah a luat Asia Mica, Seleucus a luat Siria, Babilon, Mezia si Persia si alte regiuni din rasarit, iar Ptolomeu a luat Egiptul. Aproape tot secolul trei dinainte de Christos a fost macinat de lupte intre acesti generali, deveniti imparati rivali. In aceste circumstante s-a implinit profetia din Daniel 11:1-34. Domnia ultimului imparat grec asupra evreilor a fost si cea mai devastatoare. Antioh Epifaniu, care a cucerit Ierusalimul in anul 170 i.Ch., a spurcat Templul si i-a silit pe evrei sa se inchine idolilor. El a asezat o statuie a lui Jupiter in locul altarului, a jertfit porci in Templu, a ars cartile sfinte si a interzis orice forma de inchinare fata de Iehova.

„Niste osti trimise de el, vor veni si vor spurca sfantul Locas, cetatuia, vor face sa inceteze jertfa necurmata, si vor aseza uraciunea pustiitorului. Va ademeni prin viclesug pe cei ce vor parasi legamantul sfant. Dar aceia din popor, care vor cunoaste pe Dumnezeul lor, vor ramanea tari, si vor face mari ispravi” (Dan. 11:31-32).

Nu este greu sa deslusesti in aceasta profetie cu dubla implinire si o avanpremiera a evenimentelor din vremea Antichristului. („De aceea, cand veti vedea „uraciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „asezata in locul sfant” – cine citeste sa inteleaga! – atunci, cei ce vor fi in Iudeia, sa fuga la munti, etc.” (Mat. 24:15-16).

Sub aceasta teroare a „uraciunii pustiirii”, evreii s-au rasculat sub conducerea Macabeilor, una dintre familiile Asmoneilor, preoti din Israel. Ierusalimul a fost eliberat si in Decembrie 165 i.Ch. a fost reinstaurata inchinaciunea cea adevarata.

Din perioada aceea ne-a ramas sarbatoarea Hanuca, sau Praznicul Inoirii Templului (Ioan 10:22). Ea comemoreaza victoria lui Iuda Macabeul asupra fortelor seleucude. Hanuca se bazeaza pe o intamplare din vremea refacerii inchinaciunii, cand o candela mica a continuat sa arda miraculos timp de opt zile, pana ce preotii au putut face rost de untdelemn sfintit. Din aceasta cauza, Hanuca se mai numeste si „Sarbatoarea Luminii”.

Cam pe atunci, la orizontul istoriei, dincolo de Marea Mediterana, a inceput sa se ridice Roma si dupa o serie de lupte cu grecii, romanii au cucerit Grecia si Macedonia (168 i.Ch.). Familia Macabeilor a fost silita sa accepte protectia Romei. In anul 47 i.Ch., Iulius Cezar i-a daruit lui Hircanus si urmasilor sai dreptul sa functioneze ca Mare Preot in Israel. Prin el, evreii au primit si dreptul sa apeleze direct la Cezar in caz de abuz sau nedreptate si tot prin el, evreii au fost scutiti in fiecare al saptelea an de impozite imperiale. Dupa Lege, in acest an, evreii nu semanau si nu secerau. Intr-un tratat ratificat de Senatul roman in anul 44 i.Ch., evreilor li s-a garantat dreptul de a se intalni conform traditiilor lor si au fost scutiti de serviciul in armata imperiala. Pentru mentinerea ordinii generale, peste Siria si imprejurimi a fost instalat un guvernator roman.

In anul 37 i.Ch., cu ajutorul legiunilor imperiale, idumeanul Irod cel Mare l-a inlaturat pe ultimul urmas asmoneu, Aristobulus II, si s-a autoproclamat stapan al iudeilor, vasal absolut al Romei. Domnia lui Irod a fost nefasta pentru evrei. El a cultivat obiceiurile pagane si imoralitatea, a ucis toata floarea nobila a tarii, a corupt preotia si a instaurat un climat de asasinate si teroare. Intr-o incercare vicleana de a recastiga simpatia supusilor, Irod s-a apucat sa le rezideasca si sa le mareasca Templul.

In aceasta atmosfera de decadenta si compromis, poporul a inceput sa se refugieze intr-un fel de mandrie orgolioasa pentru trecut si intr-o impotrivire tacita, plina de ura fata de stapanirea Romei. In popor, fariseii si carturarii erau mai iubiti decat preotii si levitii compromisi. Esenienii, o secta de aderenti inversunati ai Legii si randuielilor stravechi, s-au retras in locuri pustii si intretineau speranta intr-o viitoare vreme mesianica. Patrunsi de influenta lor, multi oameni simpli din popor, ca batranul Simeon sau ca batrana Ana asteptau „mangaierea lui Israel” si „mantuirea Ierusalimului”, slujind lui Dumnezeu „cu post si cu rugaciune” (Luca 2:25,37-38; 24:21). Chiar si Iosif din Arimateia, un sfetnic cu vaza al soborului, „astepta si el Imparatia lui Dumnezeu” (Marcu 15:43).

Istoria doumentara a „Oastei Domnului”, conflictul dramatic dintre Pr. Iosif Trifa si Mitr. Nicolae Balan – 1923-1947 – de Nicolae Marini.

Istoria jertfei in marturisirile Pr. Iosif Trifa

CUVANT INAINTE
Era in toamna anului 1992. Ma aflam in orasul Brasov, la o mare adunare a „Oastei Domnului”, in piata din centrul orasului. In mijlocul unui sobor de preoti, se afla si P.S.Ep. Vicar Serafim Fagarasanul, de la Mitropolia din Sibiu. Dupa obisnuita slujba de vecernie, in cuvantul sau catre publicul care umplea piata, P.S.Ep. Vicar, in predica sa de sfatuire si indemnuri adresate ascultatorilor, intre altele a facut si urmatoarea declaratie: Miscarea „Oastea Domnului” este opera Mitropolitului Nicolae Balan, din Sibiu, ajutat de un preot. Numele preotului nu l-a mai pronuntat. Cand am auzit o asemenea afirmatie, de substituire la adresa martirului „Oastei Domnului”, in favoarea celui ce l-a prigonit, parea ca am fost lovit in cap, si aveam senzatia ca in acel moment parintele Iosif Trifa s-a rasucit in mormant.

Intentionam sa intervin ulterior pentru a pune lucrurile la punct, prin a arata adevarul, cu privire la cele declarate de P.S. Vicarul din Sibiu, dar nu mi s-a permis accesul la cuvant, de catre cei ce au condus programul, fiindca ei inghitisera in tacere minciuna, si se faceau ca nici n-au auzit nimic.

In preajma mea unii ascultatori comentau, spunand: „Ati auzit ce se afirma?

In cartile ostasilor, preotul Trifa spune ca a actionat de unul singur, fara sprijin si binecuvantare de la nimeni. Atunci care este adevarul?” Aflandu-ma langa acel grup, si ca unul care l-am cunoscut personal pe parintele Iosif Trifa, am intervenit spunand: „Declaratia par. Vicar eludeaza adevarul despre „Oastea Domnului” si membrii ei si mai ales despre cei care au suferit in puscariile comuniste. Adevarul cu privire la originea „Oastei Domnului”, la infiintarea acestei miscari religioase din Biserica noastra, este asa cum l-ati citit in cartile scrise de preotul Iosif Trifa”, demonstrandu-le si tragedia prin care a trecut si ca tot ce se spune altceva, in afara de ce declara el, in cartile sale, cu privire la aceasta problema, sunt simple nascociri. Dar cineva care spiona prin zona, a avut grija sa ma „toarne” celor din suita oficialitatii.

Incercarea de a mi se aduce invinuiri pentru acea interventie a esuat. Nu veau argumente prin care sa sustina contrariul. Adevarul cu care am demonstrat realitatea in fata acelor ascultatori neinformati, nu putea fi contestat. De temeinicia lui, cititorul va lua cunostinta in paginile cartii.

* * *

Nefiind, pentru unii, o publicatie comoda, la aparitia acestei carti, ce cuprinde un grupaj de documente cu caracter istoric pentru „Oastea Domnului”, s-ar putea ivi orice fel de reactii. Dar aceasta lucrare nu jigneste pe nimeni. O istorie nu poate fi jignitoare, nici nu este avocatul nimanui si nici o moara de tocat personalitati! Ea exprima autoritatea dovezilor zdrobitoare, pentru a demonstra adevarul in toata plinatatea lui. Istoria nu se confunda cu exaltarile trepadusilor de tot felul, a impostorilor si traficantilor de false idealuri, a Iudelor care si-au vandut constiinta.

Istoria trebuie sa fie cunoscuta asa cum a fost, mai ales, de catre generatiile carora zeci de ani le-a fost ascunsa si mistificata de „ambasadorii lui Anticrist”, ce pazeau pe la usile Bisericilor. Cei ce mai incearca si astazi sa mistifice adevarul din trecutul „Oastei Domnului”, o fac, fie din anumite interese, fie din simpatii pentru unele persoane implicate in aceste evenimente, ca opusi ai adevarului. Dar adevarul e unul singur si nu poate fi mistificat.

Parintele Iosif Trifa, – pe plan spiritual – era o mare personalitate a timpului sau, asa cum dealtfel a ajuns sa fie cunoscut in tara, si chiar si peste hotare. Acest fapt a starnit invidia unor preoti si ierarhi, si mai ales a ierarhului de la Sibiu, care l-a si pus la zidul infamiei. El mai considera ca preotul trebuie sa fie unit cu poporul in aspiratiile lui sufletesti, in caz contrar misiunea se indeplineste defectuos si cu caracter de provizorat. Mai presus de toate, parintele Iosif iubea adevarul si era impotriva minciunii sub toate aspectele ei. Fapt pentru care a stiut sa lupte si sa se impuna – cand era cazul – de fiecare data cand minciuna era ridicata la rang de adevar. Pentru acest fapt plin de curaj, el si-a riscat existenta, sanatatea si chiar viata. Dar nu putea altfel, fiindca si-a construit viata si caracterul pe invatatura Bibliei de la care nu s-a abatut niciodata. Era criticat ca a suparat pe mai marii bisericii. Dar cand vrei sa castigi o lupta – mai spunea el, – este normal sa superi pe cineva, ca sa nu superi pe nimeni, inseamna sa nu faci nimic.

Nimic durabil si tare se poate obtine fara sacrificii. Marimea gloriei, este direct proportionala cu marimea riscurilor asumate, cu dimensiunea curajului, pentru un destin maret.

* * *

Ca unul care cunosc pe viu intreaga istorie a „Oastei Domnului” inca de la inceputurile ei, si fiind inspirat in primul rand din activitatea in domeniu a fratelui meu Ioan Marini, ma simt dator a o face cunoscuta celor interesati si in primul rand fratilor Ostasi.

Astfel, de data aceasta, cititorii sunt pusi in fata unei carti cu un cuprins autobiografic al parintelui Iosif Trifa, precum si privind relatiile sale cu conducatorii Bisericii Ortodoxe si o parte din preotime.

Faptele din cuprinsul cartii au la baza documente greu de pus la indoiala, in care se reflecta o realitate istorica. Aceste documente, ingalbenite de vreme, descopera adevarul pana la capat, mai ales despre momentul crucial din istoria „Oastei Domnului”. (Autorul)

1. Lamuriri pentru ostasii domnului, pentru abonatii foii „Isus Biruitorul” si pentru toti cititorii si cunoscutii mei din intreaga tara
Asa s-a pomenit de cand e lumea. Cand cineva te acuza, ai dreptul sa te aperi. Numai aici, la Sibiu, s-a stricat aceasta veche oranduiala. Cu ajutorul fortei publice, Mitropolia din Sibiu mi-a oprit foaia „Isus Biruitorul”. M-a oprit cu puterea sa mai graiesc. Iar in vremea asta, toata „Lumina Satelor” s-a napustit asupra mea cu fel de fel de acuze si invinuiri.

Adica cu o mana il acuzi pe cineva, iar cu cealalta ii astupi gura sa nu poata grai si sa nu se poata apara! Sunt tinut cu calusul in gura. Ce lucru rusinos! Mai ales ca asa ceva se petrece in biserica.
Silit de aceasta ilegalitate, a trebuit sa-mi caut un refugiu la Bucuresti, sa ma apar de aici.

In cele ce urmeaza, voi arata pe scurt framantarile prin care am trecut cu miscarea „Oastea Domnului”, in timp de 12 ani. Voi largi apoi aceste insemnari, le voi scoate intr-o carte intreaga cu titlul „ISTORIA UNEI JERTFE”. Ele vor avea o covarsitoare insemnatate pentru istoria „Oastei DomnuluiI.

2. IN CAUTAREA UNUI POST
In situatia grea, de preot vaduv la tara, imi cautam prin anii 1920-21 un post la oras. Era sa ma duc la Cluj intr-un post pe care mi-l recomanda par. Profesor Universitar, I. Lupas. Dar venind la Sibiu, cu prilejul unui congres preotesc si intelegand I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae ca vreau sa plec de la tara, m-a chemat la Sibiu in postul de duhovnic la Academia Teologica. In acest post am venit la Sibiu in toamna anului 1921. Pe vremea aceea eram deja un nume cunoscut si apreciat din scrisul meu de pe la diferite ziare si reviste. Aveam tiparita chiar si o carte de predici „Spre Canaan”. Aceasta activitate imi deschidea „multe cai” sa pot iesi la larg dintr-o parohie de munte.

3. APARE „LUMINA SATELOR”
I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a mitropoliei. Spre acest scop s-a convocat un Comitet compus din vreo 10 preoti si profesori de teologie. Intre acestia – mai la coada si fara sa fiu intrebat nici un cuvant – eram si eu. Toata chestiunea era incredintata par. P. Morusca. Sub conducerea si administrarea Sf. Sale, a pornit la drum foaia intitulata „Lumina Satelor”. Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s-a incredintat nici o misiune speciala. Dealtfel, precum arata colectia foii, anul I, „Lumina Satelor” era pe atunci mai mult un organ cu vesti politice, economice, sociale (mai tarziu si anumite indictiuni politice si confesionale).

In felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s-au retras rand pe rand de la munca. si pe urma m-a parasit si par. Morusca. La jugul muncii am ramas singur.

4. RASARE „OASTEA DOMNULUI”
In preajma anului 1923, imi faceam un bilant al activitatii mele de 10 ani de preotie la tara si un an de redactor la foaia „Lumina Satelor” si ma gandeam cu durere la zadarnicia celor 11 ani de strigare in pustiu, fara urme si fara roade.

Era noaptea tarziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urland un grup de betivi. Asta mi-a sporit si mai mult durerea. Am cazut in genunchi plangand si m-am rugat Domnului sa-mi ajute in anul ce vine, sa lucrez cu mai multa izbanda.

In acea noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gandul unei hotarari care s-a publicat in numarul de Anul Nou 1923, al foii „Lumina Satelor”. In aceasta Hotarare, ii chemam pe cititorii mei sa intre in anul cel nou, cu o hotarare de lupta contra betiilor, sudalmelor si alte pacate. Prin iscalirea unei declaratii, ii chemam sa se hotarasca contra pacatelor. Din acest inceput a iesit pe urma, miscarea „Oastea Domnului”.

Initiativa acestei miscari este, asadar pe de-a-ntregul, a Domnului. Cu nimeni n-am avut absolut nici o consfatuire si nici o intelegere cu privire la aceasta miscare. si de la nimeni n-am avut absolut nici un fel de incredintare speciala pentru infiriparea ei. Si nu numai initiativa acestei miscari este a Domnului, ci si creatia intreaga este a Lui.

Dupa Hotararea si Apelul din numarul de Anul Nou, nu s-a interesat absolut nimeni despre rostul acestei miscari, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru sustinerea acestei miscari, cu greutati si jertfe in care mi s-a topit sanatatea si viata, fara sa am nici un sprijin.
Am tinut la un an, o adunare generala a acestei miscari (vestita la foaie), fara insa sa se intereseze absolut nimeni despre ea si sa se apropie de ea.
Miscarea era amenintata cu esec. Am pus totul in cumpana sa o salvez. In vremea asta – de lupta apriga cu greutatile inceputului, ma asteptam ca I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae sa-mi sara in ajutor cu o pastorala catre popor, pentru incurajarea initiativei. Dar n-a sarit si nici macar nu m-a intrebat cum merge initiativa.

7 ani de zile, conducatorii bisericii din Sibiu n-au avut nici un cuvant pentru aceasta miscare si nu i-au dat nici un sprijin.

Probabil, conducatorii bisericii se temeau ca miscarea va da un esec si nu vroiau sa se „expuna”.

Am avut insa sprijinul larg al Acelui care a pornit-o la drum. Domnul a dus la biruinta lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care de la inceput ar fi trebuit sa dea sprijin si ajutor, s-au interesat de ea numai atunci, cand era deja o puternica Infaptuire, care putea aduce glorie si lauda personala.

Fireste, prin afirmatia ca inspiratia si creatia „Oastei Domnului” a venit pe de-a-ntregul de la Domnul – nu neg legaturile ierarhice ale preotiei. Vreau insa sa spun ca, in felul cum s-a infiripat aceasta miscare, ca un voluntariat care a cuprins de la inceput toate eparhiile – n-am avut o incredintare si indrumare speciala din partea I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae.

Am tras si am conturat singur cadrele acestui voluntariat accentuand insa cu toate prilejurile ca stau sub controlul bisericii intregi (Sf. Sinod), dupa ce miscarea cuprindea toate Eparhiile.

5. ANII DE JERTFA
Urmeaza anii in care mi-am macinat pieptul si sanatatea, anii in care am creat „Lumina Satelor” si „Oastea Domnului”. Sunt anii in care baiatul meu ma lasa intotdeauna seara la masa de scris si dimineata ma afla tot acolo. Sunt cei 7 ani de jertfa pentru lucrul Domnului. Sunt cei 7 ani in care un om plapand se topea ca o lumina, in ravna si dragostea lui de a aprinde in popor lumina vietii si a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. In acesti 7 ani am scris o mare parte din talcuirile si cartile mele.

6. VINE TIPOGRAFIA; LIBRARIA SI FOAIA „OASTEA DOMNULUI”
Dupa sapte ani de munca si jertfa, miscarea „Oastei Domnului” luase proportii. Ii pipaiam pulsul si simteam ca nu mai incape in „Lumina Satelor”. Isi cauta o revarsare. si atunci, intr-un moment de insufletire evanghelica, am luat eroica hotarare sa-mi cumpar o tipografie proprie, prin care sa largesc cadrele miscarii. Fara sa ma consult cu nimeni decat cu Domnul, mi-am cumparat o tipografie moderna din Germania cu 1 milion si jumatate. Era o mare indrazneala evanghelica pe care am platit-o din greu, precum se arata pe larg in alta parte. Aici voi spune numai atat. Tipografia aceasta a fost o mare inviorare pentru fronturile Oastei. Fratii insufletiti au inceput sa strige „cinste pentru „Mireasa vantului””. Era o incurajare pentru indrazneala mea.
In acelasi timp, am deschis si o librarie religioasa. E drept ca aici am primit un dus rece din partea Consistoriului. Pentru o odaita lunga de 6 m si larga de 5 m, in care am deschis libraria, Consistoriul m-a taxat cu o chirie de 5.000 lei lunar.

Pentru a alimenta o tipografie asa mare si pentru a alimenta fronturile tot mai largite ale Oastei, am scos si o foaie noua, „Oastea Domnului”.
Toate acestea au mers ca o initiativa particulara, fara nici o consfatuire cu nimeni si fara nici o aprobare din partea nimanui. Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumparat tipografia, imi angajasem averea de la Vidra si Certeje, cu extrase din cartile funduare.

Clipe grele, dar marete, au urmat pentru mine. Un pitic de om isi deschisese o tipografie si o librarie. „Tunul cel mare” tragea din greu la carti si foi. Visul meu, de ani de zile, se infaptuise. Ce bucurie! Dar nu este biruinta fara lupta si jertfa. Ar fi mers prea, prea. Vine drumul Crucii.

7. CAZUT PE FRONT – IN „SCOALA” DE LA GEOAGIU
S-a intamplat ceea ce era de asteptat. Istovit de uriasa munca, am cazut pe front. si am plecat cu plamanii sangerand in scoala de la Geoagiu. Medicii clatinau din cap. Eram intr-o stare grozava. Numai schelet. si in starea aceasta asteptam o mangaiere oarecare. Asteptam de la Sibiu un semn de mangaiere. Dar el mi-a venit de la Bucuresti. M-au cercetat fratii Oprisan si Lascarov. M-au mangaiat si m-au sarutat. Nu voi uita niciodata aceasta scumpa mangaiere. Chiar daca ar fi ei candva contra mea, eu le voi pastra si dincolo de mormant dragostea si recunostinta mea pentru aceasta mangaiere.
Nu peste mult mi-a venit si de la Sibiu o mangaiere: o aspra provocare sa platesc imediat o datorie pe care o avea foaia „Lumina Satelor” la tipografia Arhidiecezana. si ma strangea de gat cu aceasta provocare, tocmai in clipele cand ma zbateam intre moarte si viata.

Si atunci mi-am zis plangand: Iata asta e rasplata pentru ca mi-am jertfit sanatatea si viata la „Lumina Satelor”. Prin munca si jertfa mea am platit la tipografia Arhidiecezana pentru tiparirea de carti si foi suma de 7 milioane 769 mii 169 lei. Iar acum pentru o bagatela datorie de 80.000 lei, eram strans fara mila de gat.

Si n-a trecut mult si Sibiul mi-a mai trimis o mangaiere: instiintarea ca sunt demis din postul ce l-am avut; o vestire rece, oficioasa, fara nici un cuvant de mangaiere (fireste „demisia” de atunci nu insemna ca acum, „Iesirea mea din biserica”) – asta imi venise, tocmai la implinirea altor 20 ani de preotie.

Isi poate inchipui oricine starea mea sufleteasca in fata acestor izbituri. Am trimis la Consistoriu o lunga jelanie de vreo 7-8 coli in care imi aratam durerea si mahnirea. Iar la foaie am trimis spre publicare un articol „Rasplata lumii” (dar cei de la foaie s-au temut sa-l publice). Probabil dandu-si seama de aceasta greseala, mai tarziu cand m-am intors la Sibiu, mitropolia mi-a conferit titlul de protopop.

8. SE INCHIDE LIBRARIA
La vremea aceasta, de acasa tot vesti rele. Tipografia n-are ce macina. Cambiile bat la usa. La Consistoriu trebuia sa platim chiriile pana la ultimul ban. Libraria nu mai putea rezista cu o chirie de 5.000 lei lunar, pe care o incasa Consistoriul. Am inchis-o. Localul Librariei a fost inchiriat de Consistoriul dornic de „evanghelizare” unui negustor care si-a deschis acolo unde fusese „Libraria Oastei” un magazin de coloniale, „La pasaI.

9. REINTORS LA FRONT
Refacut in parte, – printr-o minune de la Dumnezeu – ma reintorc la front dupa un an de zacut la pat. Aflu totul ravasit. Datoriile de 1 milion striga din toate partile. Bolnav pe jumatate, trebuie sa ma bag iar in jug. Redeschid libraria, Consistoriul indurandu-se a-mi reduce chiria la 2.500 lunar (cu atat sta si azi). Toamna trebuie sa-mi incep iar odihna prescrisa de medici. Dar cine mai avea vreme de odihna? Lucram cu boala in oase. si taceam cu toate ca ma inecam in greutati si datorii. Intr-aceea a venit atacul de la Cernauti care ma acuzaca fac „castiguri”. Le-am raspuns ca tot „castigul” meu este o datorie de peste 600.000 lei.

Intelegand despre aceasta stare grea, fratii de la Bucuresti au inceput a striga: Sariti, frati ostasi, ca se ineaca parintele Iosif… Tipografia e in primejdie de a ajunge la licitatie…

Si au sarit fratii in ajutor. Dar Consistoriul si Mitropolia n-au sarit. Ma inecam in fata lor si se uitau nepasatori. Veneau de prin tara „banutii vaduvei”, dar Consistoriul cu o avere uriasa de peste 40 case la Sibiu, mosii si paduri – nici macar cu un leu n-a sarit in ajutor. Atunci de fapt era primejdia cu „Tipografia-Rosenthal”, dar nimeni nu s-a miscat. Acum insa i-ar trebui mitropoliei o tipografie salvata. Rusine!…

10. „NU SE POATE”
Prin strigarea de la Bucuresti s-a strans cu totul (cu Banca Nationala cu tot), un ajutor de vreo 250.000 lei. Dar ce era acest picur intr-o mare de datorii?

Impins de valuri, m-am prezentat I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae si-am cerut un ajutor. stiam insa ca Consistoriul e zgarcit in a da bani. Am cerut deci un alt fel de ajutor. Am cerut sa mi se lase „Lumina Satelor” sa o tiparesc in tipografia „Oastea Domnului” macar 2-3 luni, caci in felul acesta mi se usura mult situatia. Dar Parintele Mitropolit mi-a respins indata aceasta cerere spunand ca ei au tipografia Arhidiecezana.

11. UN ZIMBET CE „TAIE”
Cu acest prilej, Inaltul Ierarh m-a intrebat zambind: „Asa-i ca-ti pare rau ca ai cumparat tipografia?” …

Era acesta un zambet taios care m-a ranit pana in adancul sufletului. Pana voi intra in pamant, ma urmareste mereu acest zambet sarcastic care mi s-a dat – drept incurajare – in cele mai grele clipe din lupta mea.
Dealtfel, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae de la inceput a urat aceasta tipografie. O dovada e si faptul ca, iata s-au implinit 5 ani si I.P.S. Sa nu s-a coborat nici macar din curiozitate, sa vada unde si cum este tipografia si libraria „Oastea DomnuluiI”.

12. O CERERE DE AJUTOR
Silit de primejdia de a ma ineca, am facut si o rugare catre Consistoriu sa se indure a-mi da un ajutor. Mi-a raspuns I.P.S. Sa: „Parinte Iosif, ai facut o rugare. Sa ierti ca nu te-am putut asculta… sunt vremuri grele …”
Adica Consistoriul nu ma putea ajuta cu nimic, nici cu chirii nici cu ajutor de bani.

Aici voi nota ca pentru incaperile unde era administratia foilor si a librariei, am platit Consistoriului (proprietarul cladirii) chirie in suma de 380 mii 314 lei.

13. DACA AS FI FALIMENTAT ?
Aici ma intreb: ce s-ar fi intamplat daca as fi dat faliment cu tipografia si ar fi sarit firma de la Leipzig in capul meu si averea mea? Ar fi sarit atunci Consistoriul sa nu ma lase? Pe asta pot jura ca nu. Mi s-ar fi aruncat in fata vorba: Singur te-ai incurcat singur te descurca.

Azi insa i-ar trebui Consistoriului o tipografie salvata, caci intr-acolo merge tot zgomotul ce-l face mitropolia prin „Lumina Satelor” in jurul tipografiei – precum aratam intr-alt loc, mai pe larg. Dealtfel, din felul cum s-au desfasurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru. Cei din str. Mitropoliei au asteptat sa ma prabusesc, sau sa ma prapadesc, ca sa intre in infaptuirea mea. Dar, o Doamne, eu sunt de vina daca nu m-am prabusit si n-am murit?

14. INAINTE PRIN VALURI
Era la doi ani dupa intoarcerea mea de la Geoagiu. Pieptul imi spunea ca trebuie sa plec iarasi la odihna. Dar ma puteam eu rupe din apriga lupta pentru salvarea tipografiei? Am ramas pe front. Inainte prin valuri.

15. O NOAPTE CU SANGE
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Ma chinuia tusea si simteam o durere ascutita in piept. Pe la miezul noptii, o tuse grea ma trezeste din somn. si cand aprind lumina, ma infricosez. Perina si patul erau pline de sange. Se deschisese cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit si am plans impreuna. Sangele imi spunea ca trebuie sa plec iar pe drumul Spitalului, … sa-mi las iar casa, copilul si tipografia.

Dimineata mi-am pus intrebarea, sa plec sau sa nu plec? Sangele imi spunea ca trebuie sa plec, dar situatia grea imi spunea ca trebuie sa raman, mai ales ca peste 2 luni se apropiau si 10 ani de Oaste.

M-am rugat cu lacrimi si am zis: „Doamne, totul pentru Tine si lucrul Tau! Eu raman la front. Inainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau sa mai spun ceea ce Tu imi vei arata, si apoi ma voi apleca linistit in bratele Tale” …
si am ramas. La 10 ani de Oaste, am scris cu sange, acel numar festiv din foaia „Oastea Domnului”, in care era si testamentul cu „Moara si piticul” (nr. 1 an 1933).

16. CAZUT A DOUA OARA LA SANATORIUL DAVOS – ELVETIA
S-a intamplat apoi ceea ce era de asteptat. Boala din piept s-a agravat. I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae imi tot spunea: „Du-te la Davos in Elvetia, acolo te vei reface complet… e adevarat ca e scump, dar vom mai da ceva ajutor si noi si vei mai da si Sf. ta… si va fi bine.” Si am plecat la Davos lasand in urma mea 10 ani de Oaste si 10.000 de abonati la foi.

Nu putusem inca achita toata datoria la Consistoriu ce o aveam pentru „Lumina Satelor”. Abea putusem razbi cu platirea cambiilor pentru tipografie.
Dar la Davos mi-a mers pe urma rau cu sanatatea. Boala s-a agravat cu furie si ajunsesem pe prag de mormant. Nu mai era nadejde nici macar sa pot ajunge viu acasa. Iar in aceste clipe grele – cele mai grele din viata mea – iata-mi soseste de la Sibiu o alta mangaiere: o provocare cu amenintare de proces sa platesc imediat datoria ce o am la tipografia Arhidiecezana, altfel voi fi inprocesuat.

Ceea ce ma durea mai mult era ca Consistoriul, dupa o datorie de 99.543 lei, imi socotise o camata de 110.112 lei. Astfel ca in loc de 99.543 lei, eram provocar sa platesc 209.655 lei. Aceasta probabil si drept multumita ca tipografia Arhidiecezana incasase pana atunci de la mine aproape 8 milioane lei.

Isi poate inchipui oricine in ce stare sufleteasca ma aflam.
Am scris parintelui Secas sa intervina la I.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: ma oblig sa platesc datoria impartita pe trei cambii cu trei rate. Iar de camata sa fiu iertat dupa ce sunt bolnav si am facut atatea jertfe.
La aceasta scrisoare par. Secas imi raspunde: „Cat priveste datoria la arhidiecezana, I.P.S. Sa, cand i-am vorbit de cambii, nici nu a voit sa auda:
„Sa platiti acum!” I-am aratat ca incasarile sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie sa-l cheltuiesti Sf. Ta. S-a facut nervos si m-a concediat fara ceva lamurit. apoi nu stiu cine-l tot monteaza pe tema cantarilor oastei!” (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933).

Fireste, acest raspuns aspru m-a ranit grozav. Ma ruinasem si materialiceste. Boala m-a apucat intr-un sanatoriu scump, in care eram silit sa stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistoriul, in loc sa ma ajute cu ceva, ma strangea de gat cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri am trimis I.P.S. Sale o lunga scrisoare, din care dau cele ce urmeaza.

17. O SCRISOARE – DOCUMENT
Inalt Prea Sfintite Stapane!

Am trecut printr-o nespus de grea incercare… pe la Pasti eram numai o umbra de om. Singura mea preocupare era cum as putea scapa viu acasa. De 2 ori am voit sa plec, dar n-a fost cu putinta… tin insa sa spun ca alaturi de boala, m-a durut foarte mult si un lucru. Facusem prin par. Secas o rugare privitor la datoria ce o aveam la tipografia Arhidiecezana… mi s-a raspuns insa categoric ca nu se accepta rugarea si am primit in acest sens de la Consistoriu o invitatie sa platesc datoria, plus o camata de 109.000, altfel voi fi dat in judecata. Dupa un capital de 100.000 mi se cere camata de 109.000 lei, iar aceasta invitare mi-a venit tocmai la timp, pe pasti, cand eram la hotar Intre a ramanea sau a pleca din lume. a fost pentru mine o lovitura grea care desigur mi-a agravat si ea boala. a fost pentru mine o lectie amara care Imi va ramanea pentru intreg restul vietii. consistoriul nu m-a crutat nici la geoagiu si nu m-a crutat nici aici. si eu cred ca nu meritam acest vitreg tratament. Desigur 100.000 lei e o datorie respectabila, dar totusi in raport cu milioanele pe care le-am trecut prin tipografia Arhidiecezana – nu e o suma prea mare. si apoi sa mi se ceara o camata de 109.000 lei dupa aceasta datorie!

Cu adevarat m-am intrebat si ma intreb de mii de ori: Asta-i rasplata bisericii mele pentru jertfa ce-am facut-o?

Mi se arunca mereu observatia ca cu banii foii m-am folosit la tipografia Oastei. Ori in capitalul de 1 milion 800 mii lei investiti in tipografie, ce inseamna o suma de 100.000 lei? (Datoria ce era la tipografia Arhidiecezana, N.R.) si apoi nici cu tipografia Oastei cred ca n-am facut o crima pentru binele bisericii mele. Incercarile cu boala sunt cauzele ca n-am putut plati si cred ca eram in drept sa aflu intelegere si sprijin in directia aceasta. De 3 ani de zile imi carpesc mereu sanatatea zdruncinata cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200.000 lei (cu atata mi se incheie bugetul pe 1 septembrie, cand voi pleca acasa). Am mancat tot ceea ce am avut si dupa reintoarcere va trebui sa-mi pun din nou la bataie sanatatea pentru a salva situatia.

Il rog pe Domnul si Mantuitorul meu sa-mi prelungeasca viata pana voi putea achita si datoria ce o mai am, caci pe patul meu de suferinta ma gandesc mereu, daca eu sunt astfel tratat de ce tratament s-ar bucura copilasul meu dupa moartea mea? Daca eu sunt tratat cu amenintari de judecata, cum va fi crutat copilul meu?

Va rog sa ma iertati pentru glasul ce-l dau acestei mahniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt in sufletul meu si ma doare… (Davos – luna iulie 1933).

18. REINTORS DE LA DAVOS
Izbit din atatea parti credeam ca raman pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul s-a indurat de mine. A facut o minune. M-a ridicat de pe patul mortii. Dar rana cea sufleteasca a ramas deschisa. M-am intors cu ea deschisa acasa.
La intoarcere, i-am spus par. Secas ca voi trage toate consecintele. Par. Secas mi-a spus ca I.P.S. Sa Mitropolitul s-a cam suparat pentru scrisoarea ce i-am trimis. stiam si eu acest lucru pentru ca I.P.S. Sa Mitropolitul nu mi-a raspuns nimic la Davos. Iar sosit acasa bolnav, I.P.S. Sa nu s-a mai interesat despre soarta mea.

19. MUTAREA LA BUCURESTI
Intors de la Davos bolnav, am plecat iarasi in „scoala” de la Geoagiu. Am plecat cu „rana” de la Davos. Din aceasta „rana” – si alte imprejurari pe care le arat mai tarziu – a iesit gandul si planul meu cu mutarea la Bucuresti. Cu ce inima mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotararea acestei mutari l-am instiintat pe I.P.S. Sa prin parintele Secas.

Fata de acuzele ce mi se aduc in acest punct c-am lucrat pe ascuns raspund: Nu era nici un motiv sa lucrez pe ascuns dupa ce n-am voit sa duc si n-am dus la Bucuresti absolut nimic din ceea ce nu era al meu. Pe „ascuns” si la „intuneric” lucreaza numai acei care vreau sa jefuiasca pe cineva, dar mi-am furat eu „lucrul” meu? Ca cei de la mitropolie sustin ca ar fi fost a lor ceea ce era al meu – asta-i alta chestiune, pe care sa pofteasca sa o dovedeascaI
Am si tiparit un numar din foaia „Oastea Domnului” la Bucuresti cu data de Nasterea Domnului 1933.

Nu era dealtfel nici o crima aceasta mutare. Dimpotriva, ea urmarea o largire a cadrelor Oastei. Ca dovada spicuiesc din articolul de fond ce s-a publicat in numarul de la Bucuresti, urmatoarele: „O lucrare atat de uriasa cum este azi la „Oastea Domnului” nu mai pot sa se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neaparat un „stat major”, care sa imparta frateste sarcinile si lucrarile. In capitala tarii voit-a Domnul sa se stranga mai multi ostasi – purtator de condei – sub steagul Lui. Cu ajutorul lor si cu strangerea lor intr-o tabara de munca bine impartita, se va putea da un nou avant miscarii.
Descalecand in capitala tarii ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii.” (Foaia „Oastea Domnului nr. 1/25 decembrie, anul 1933 – BucurestiI).

Fata de o astfel de „CRIMa”, a sarit insa Mitropolia din Sibiu si a impiedicat expedierea foii de la Bucuresti. si a sigilat si tipografia Oastei pe cateva zile, in baza ca am datorie neplatita la Consistoriu.

20. MAI DEPARTE
Lucrurile apoi s-au mai domolit. Se cauta o restabilire a raporturilor ca sa nu sufere fronturile. Am propus de Craciun un sfat cu fratii de la Bucuresti pentru „lamurirea” lucrurilor. Dar I.P.S. Sa n-a primit aceasta propunere. Imi scria: „Te rog sa ai deplina incredere, caci lucrurile se vor aranja bineI.

21. O PROPUNERE
Nu peste mult timp I.P.S. Sa m-a cercetat la Geoagiu. Venise pentru „clarificarea” lucrurilor. Mi-a promis ca lucrurile vor fi precizate in scris.
De la Sibiu, din partea mitropoliei, mi-a venit atunci „Declaratia” de mai jos pe care urma sa o iscalesc.

22. DECLARATIA – DOCUMENT
I. Avand in vedere ca tipografia „Oastea Domnului” din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, s-a intemeiat in parte prin contributia subsemnatului Pr. Iosif Trifa, si in parte din suma in legatura cu gazeta „Lumina Satelor” si din sume colectate pe seama „Oastei Domnului”, miscarea religioasa, morala din sanul Bisericii Ortodoxe Romane, patronata si autorizata de Arhiepiscopia ort. rom. de Alba Iulia si Sibiu, subsemnatul Pr. Iosif Trifa recunosc ca numita Arhiepiscopie este coproprietara tipografiei cu 2 (N.R.) parti avand asupra ei In toate dreptul de control.

Compactoria si libraria sunt exclusiva proprietate a subsemnatului.

II. Inmatriculandu-se tipografia ca firma comerciala, intreprinderea va forma o societate simpla, societar comanditat cu drept de obligatiune de administrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din tipografie, evaluata la Lei… si cu drept de control In toate, indeosebi in ce priveste interesele bisericesti in legatura cu miscarea „Oastea DomnuluiI.

Sediul tipografiei si societatii este Sibiul si el nu poate fi schimbat fara autorizarea Arhiepiscopiei.

III. Firma tipografiei va fi in conformitate cu codul comercial si legea pentru registrul comercial.

Drept emblema se poate folosi denumirea „Oastea Domnului”. Considerand insa caracterul bisericesc al acestei miscari, Proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ort. Rom. De Alba Iulia si Sibiu, care oricand este in drept sa revoce autorizarea de folosinta a ei cerand radierea ei in registrul firmelor si incetarea folosirii, indeosebi daca s-ar contraveni intereselor bisericesti.

In aceleasi conditii Arhiepiscopia poate autoriza emblema si pentru librarie si compactorie. Emblema nu se poate transmite asupra unui tert, fara autorizatia Arhiepiscopiei.

Toate acestea se vor evidentia in registrul de comert (al firmelor), depunandu-se la oficiul lui copia legalizata al prezentului act.

V. Subsemnatul preot Iosif Trifa recunosc ca publicatia saptamanala din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane de Alba Iulia si Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul si redactorul ei.
Arhiepiscopia este in drept ca in baza acestui document sa ceara inscrierea ei in numele propriu.

De asemenea, recunosc ca anexa „Lumina Satelor”, publicatia saptamanala „Oastea Domnului” este editata si redactata de subsemnatul din autorizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din Sibiu, exclusiv in vederea miscarii religioase cu acelasi nume in cadrele Bisericii Ortodoxe Romane.
In consecinta Arhiepiscopia are drept de control si de cenzura asupra ei, fiind in drept sa revoce autorizarea de a apare sub denumirea „Oastea Domnului” indeosebi daca ea ar contraveni intereselor bisericesti sau nu s-ar supune dispozitiilor arhiepiscopiei, fiind editura in caz de revocare a autorizarii obligata sa inceteze imediat folosirea denumirii de „Oastea DomnuluiI.

VI. In fine, recunosc ca registrele de abonati, adresele acestora, imprimatele, cliseele sunt proprietatea arhiepiscopiei.

Dispozitiile din punctul premergator privitoare la folosirea denumirii „Oastea Domnului” la publicatia periodica, anexa „Luminii Satelor” sunt valabile pentru orice publicatii, imprimate cu editura „Oastea DomnuluiI.
VII. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de Alba Iulia si Sibiu ia act de prezenta Declaratie, drept care s-a semnat dupa citirea si explicarea acestui act in fata notarului public.

Ce reiese din aceasta declaratie? Ca Mitropolia din Sibiu se temea inca de mutarea miscarii la Bucuresti si punerea ei sub ocrotirea Sfintei Patriarhii, – desi miscarea Oastei apartinea si apartine bisericii intregi. De aceea isi cerea drept in proprietatea tipografiei (ca sa nu mai poata fi mutata). si de aceea cerea emblema (numirea) „Oastea Domnului” pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate ca emblema Oastei era si este mai presus de hotarele Eparhiale.

Iar pe mine, aceasta „Declaratie” ma scotea din Oaste, punandu-ma sub un control jignitor si putandu-ma opri oricand de a ma mai ocupa cu miscarea Oastei pe baza ca „Oastea Domnului” este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru, insa, nu l-ar fi putut dovedi decat prin smulgerea de declaratii jignitoare de la mine.

La aceasta „declaratie” am trimis raspunsul de mai jos.

23. DOCUMENT
Inalt Prea Sfintite Parinte!

Am primit la timp formula de declaratie ce mi s-a trimis. Pentru mine insa a fost ceva penibil aceasta „Declaratie”. M-a jignit si m-a mahnit adanc. Sunt urmarit in ea – eu si toata lucrarea mea – pas cu pas ca un sectar; ca unul gata sa apuce un drum gresit si trebuie oprit din drumul acesta cu Declaratie.

La sfarsitul unei vieti de jertfa cred ca nu meritam si aceasta lovitura sufleteasca.

Intreaga Declaratie se rasfrange penibil asupra mea. Ea striga cat de colo ca trebuie luate masuri de precautie contra mea si a lucrarii mele. si ma intreb de ce vine aceasta jignire tocmai la sfarsit cand ar trebui sa am o mangaiere dupa o lucrare in care am pus totul? Pentru ca am vrut sa plec la Bucuresti? Dar eu am facut lucrul acesta pe fata si deschis. Acolo e articolul „In capitala tarii” in care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare sa merg la Bucuresti, in viesparul criticantilor si vrajmasilor Oastei, cu gandul de a depasi hotarele bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe asa ceva. Am vrut sa merg la Bucuresti cu un ideal de largire a muncii si a cadrelor de lupta ale miscarii. Prin Sfantul Sinod urma sa dau Oastea Bisericii intregi si prin capitala, tarii intregi.

In numarul de Anul Nou ce urma sa iasa la Bucuresti facusem un plan de reorganizare a miscarii, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care il voi lasa in memoriile mele ca pe un document istoric de care nu-mi va fi rusine.
Sunt cu constiinta tare si curata ca n-am avut nici un gand si nici o intentie contra bisericii mele. Iar daca totusi se crede ca lucrarea Oastei a depasit hotarul ortodoxiei, sa se spuna acest lucru deschis si sa se trateze in consecinta. Autoritatea bisericeasca are oricand acest drept fara sa ia spre acest scop declaratie de la mine.

Repet: Declaratia ce mi s-a trimis este o jignire pentru mine. Iscalirea ei ar insemna iscalirea unei sentinte de pedeapsa morala pentru mine si ceea ce am lucrat.

Declaratia o aflu nemeditata bine si prin felul cum se ocupa cu miscarea Oastei. O miscare pronuntat duhovniceasca e coborata la o targuiala comerciala intre doi „comercianti”. O miscare ce a cuprins demult toata tara e ingradita intre hotarele unei Arhiepiscopii. si Sf. Sinod e desigur chemat sa controleze aceasta miscare si sa-si spuna cuvantul. Daca Sf. Sinod va socoti ca e periculoasa si a depasit hotarele ortodoxiei – astept sentinta.
Declaratia ce mi s-a trimis – in diferite subtile forme – imi ia tot ceea ce am creat eu prin munca si jertfa mea. OMOARa INITIATIVA unui om care a facut ceva si, de va fi voia Domnului, va mai putea inca munci si crea.
M-a mahnit atat de mult aceasta declaratie, incat era sa nu mai reflectez nimic. Sa las totul in seama Dreptului Judecator, sa dau un comunicat lamuritor catre ostasii din tara si sa-mi scriu memoriile.

Mi-am dat Insa seama ca totusi e mai buna o intelegere, – altcumva desigur ar suferi si miscarea.

Alaturat am precizat in puncte clare si scurte ceea ce poate readuce pacea, buna intelegerea si prosperitatea lucrarii.
Aveti in aceasta declaratie asigurarea pe care o doriti mai mult: Sibiul este si ramane sediul miscarii si al foilor.

Tipografia Va rog sa o lasati asa cum este, caci ea este rodul jertfelniciei mele si tin la aceasta avere in care am pus totul, ea ramane fiului meu Tit cu testament sa o puna si mai departe in slujba Domnului.

Altfel, dupa mine ramane un copil bland si bun. O pacinica conlucrare cu el este asigurata. Doresc insa sa-i asigur si eu o viata pacinica. Caci a-i lasa averea tipografiei – in care se afla si averea lui personala de la Vidra – cu un „control in toate”, asta poate fi pentru el o amaraciune pe intreaga viata a lui.

Un control badaran si jignitor (si este aproape regula generala acest lucru pentru controale), ar incurca numai lucrurile si i-ar face baiatului meu zile amare pe intreaga viata lui. De aceea tin ca la viata mea la zestrea tipografiei in care am pus tot ceea ce am avut. Orice atingere in punctul acesta ma raneste.

Supravegherea si controlul spiritual ce-l are biserica in toata vremea, asupra miscarii e de prisos sa mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea bisericeasca are doar oricand dreptul si puterea de a lua imediat masuri contra oricarei miscari care ar depasi hotarele bisericii si ale ortodoxiei.

I.P.S. Ta Stapane! Va rog foarte mult pentru lichidarea unei stari care ma tine intr-o continua mahnire sufleteasca. Cu sanatatea sunt mult mai bine: mi-a revenit dorul si puterea de a munci mai departe. Vreau insa sa am si eu ceea ce trebuie unui om care munceste si creeaza: dreptul de a nu fi stingherit cu conditii jignitoare si umilitoare, In asemenea conditii orice continuare si colaborare de munca pentru mine este imposibila.
Am formulat punctele de mai sus pentru restabilirea „DRAGOSTEI CELEI DINTKI” si pentru reinceperea activitatii cu puteri indoite.
Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schitat un program de largire a cadrelor de munca pe care-l voi discuta cu I.P.S. Sa, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune in Sibiu o noua pasire a Oastei, o noua avantare spre culmile biruintei.

I.P.S. Stapane!
Va rog sa aveti toata increderea in acela pe care Domnul vi l-a aratat sa-l chemati la Sibiu. Va rog lasati Duhul Domnului sa lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab.

Rugand pe Domnul sa-si coboare darul pacii si iubirii Sale peste noi, am ramas al I.P.S. Voastre

Pr. Iosif Trifa
Geoagiu Sanatoriu, 27.I.1934

Ce reiese din acest raspuns? Ca doream staruitor o impacare a lucrurilor, cu toate ca fusesem jignit prin ceea ce imi cerea mitropolia. si ceream doar atat: sa nu mi se taie aripile cu ingradiri si controale jignitoare. Ceream numai libertatea de care orice initiativa creatoare are lipsa.

Gustul gloriei
Pentru ortodocsi, inchinarea este raiul pe pamant.
de Paul Meyendorff

Se spune ca in 987, Printul Vladimir al Kievului trimisese emisari in diferite tari, pentru a afla despre religia si modul de inchinare ale locuitorilor acestora. El era in cautarea unei credinte care sa se potriveasca poporului sau.

Emisarii au ajuns intai la bulgarii de pe Volga. Conform emisarilor, acesti musulmani erau dizgratiati, tristi, nefericiti si aveau un „miros teribil.” La germani (crestinii vestici), ambasadorii nu au vazut „glorie.” In Constantinopol, acesti emisari au fost dusi la catedrala Hagia Sophia. Raportul lor suna astfel:
„Nu mai stiam daca ne aflam in rai sau pe pamant. Pentru ca pe pamant nu exista asemenea splendoare sau frumusete, aflandu-ne in lipsa de cuvinte in incercarea de a o descrie. Stim doar ca Dumnezeu locuieste acolo, printre oameni, slujba lor fiind mult mai curata decat a altor natiuni. Nu putem uita cu nici un chip acea frumusete.”
Printul Vladimir a fost convins, iar supusii sai au acceptat crestinatatea greaca si au fost botezati.

Desi legendara, aceasta insemnare aflata in Cronica Primara Rusa, ne comunica faptul ca rusii au fost convertiti nu de argumentele teologice, ci de splendoarea pura a inchinarii bizantine.

Aceasta traditie liturgica, urmata chiar si in cele mai indepartate parohii, defineste ortodoxia mai bine decat orice altceva. Simpla prezenta la o slujba ortodoxa a unui neortodox, il va ajuta sa inteleaga acest adevar.

Ritualul inchinarii

Atunci cand un vizitator vestic are un prim contact cu o biserica ortodoxa, este impresionat de cladire in primul rand. Icoane cu sfinti si scene biblice acopera peretii si tavanul, uneori chiar in intregime. Un panou acoperit cu icoane, numit iconostas, separa sanctuarul(unde se afla altarul) de naos(unde se aduna congregatia).

Deasupra naosului se inalta spre cer o cupola mare, centrala, de unde o imagine austera a Pantocratorului (de la grecescul „Atotputernic” – Hristos asezat pe tronul Sau de glorie) contempla adunarea de enoriasi. Imagini cu Hristos si cu Theotokos (Maria, „Nascatoare de Dumnezeu,”) flancheaza usile centrale ale iconostasului.

Imaginile sunt mari, proeminente, reliefante, formale si fara nici o urma de sentimentalitate. Rolul lor este de a-ti transmite ca te afli in prezenta Dumnezeului viu, impreuna cu sfintii si cu cei drepti din fiecare epoca. Inainte ca un simplu cuvant sa fie rostit, intreaga congregatie de credinciosi canta impreuna „Sfant, Sfant, Sfant …” (Ap.4:8), ca intr-o imagine in oglinda a adunarii credinciosilor din cer.

Pe masura ce slujba incepe, vizitatorul este dus intr-o lume noua si nefamiliara. Mirosul de tamaie umple biserica. Usile centrale ale iconostasului se deschid, iar preotii imbracati in vestminte stralucitoare, intoneaza binecuvantarea de deschidere. Diaconii incanteaza pomelnicul de deschidere, iar corul insotit de popor raspunde, Kyrie eleison („Doamne miluieste”). Mare parte a slujbei este intonata sau cantata.

La fiecare cerere poporul face semnul crucii si se inchina, aducand astfel inchinarea lor, atat fizic, cat si in gandire. Ei stau in picioare pe toata durata slujbei, in general bisericile ortodoxe neavand banci.

Clericii se misca inauntru si in afara sanctuarului, in ceea ce pare a fi un ritual bine stabilit. Paracliserii sunt ocupati cu lumanarile. Cantaretii parcurg prin cantari numeroasele carti de imnuri. Credinciosii se misca dintr-o parte in alta, punand lumanari la locurile din fata icoanelor.

Toate acestea par a fi complicate si haotice, dar pentru enoriasi totul este normal. Fiecare isi cunoaste rolul sau in adunare.

Vizitatorul este impresionat totodata, atat de imnuri, cat si de rugaciuni. Unele sunt intonate cu glas tare pentru ca toti sa le poata auzi, altele sunt recitate aproape in soapta. Crestinii din apus, care sunt obisnuiti cu rugaciuni scurte, simple si directe, sunt deseori surprinsi de limbajul elaborat, inflorit si plin de poezie al liturghiei bizantine. Aceste texte, majoritatea compuse intre secolele IV si XI, reprezinta cele mai mari realizari ale culturii crestine grecesti medievale.

Rugaciunile si imnurile sunt bazate in mare parte pe texte din Scriptura. De exemplu, rugaciunea euharistica compusa de sfantul Vasile cel Mare, contine doar in prefata, cel putin 44 de citate biblice.

„Vie Imparatia Ta”

Cu mult inainte de aparitia cartilor tiparite, de universitati sau seminarii, aceasta liturghie a educat si format pe credinciosi. Scriptura este citita si deslusita, imnurile transmit invatatura bisericii, iar icoanele intaresc aceasta invatatura. Un taran din Muntii Carpati ai Ucrainei, care nu a auzit probabil niciodata de Consiliul de la Calcedon (451), care a afirmat cele doua naturi ale lui Hristos, stie pe de rost un imn ortodox care sa parafrazeze decretele acestui consiliu.

Aceasta traditie liturgica s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii, inchinarea ortodoxa cautand sa ofere celor credinciosi o viziune si experienta unica. Ortodocsii cred ca prin Duhul Sfant, Hristos coboara ca sa ne dea Cuvantul, trupul si sangele Sau. In acelasi timp, noi suntem dusi acolo unde este El, astfel incat, de fiecare data cand biserica se aduna la inchinare, sa simtim gustul imparatiei.

Paul Meyendorff este profesor de teologie liturgica la Seminarul teologic ortodox Sfantul Vladimir (St. Vladimir’s Orthodox Theological Seminary), din Crestwood, New York.

Atins de un inger.
Aceasta icoana a inaltarii lui Hristos transmite parerea generala a ortodocsilor, care afirma ca ei se inchina in prezenta lui Hristos, a ingerilor si a intregii adunari din ceruri.

Consiliile lui Hristos
Ortodocsii cred ca vocea lui Isus mai poate fi auzita in cele sapte consilii ecumenice.
de Stanley Samuel Harakas

Isus Hristos a promis sa trimita Duhul Sfant pentru a calauzi biserica in tot adevarul? (Ioan 16:13). Conform ortodocsilor, aceasta promisiune isi gaseste implinirea in consiliile ecumenice.

La consiliile ecumenice (de la echivalentul grecesc al cuvantului mondial), episcopii si clericii din toata biserica s-au adunat pentru a emite doua tipuri de reguli. Canoanele reglementeaza aspectele administrative si pot fi modificate de consilii ulterioare. Horoi, formularile doctrinale, nu pot fi modificate; ele exprima in mod permanent invatatura ortodoxa autentica.

De-a lungul secolelor, liderii ortodocsi s-au adunat in zeci de consilii pentru a discuta doctrina si practica religioasa. Totusi, ortodocsii cred ca au existat doar sapte consilii cu adevarat ecumenice. In continuare sunt prezentate principalele invataturi teologice, precum si cateva exemple de canoane, aprobate de fiecare consiliu.
1. Nicea (325)
318 episcopi
S-a opus invataturilor lui Arius, afirmand ca Isus este divin pe deplin.
A emis prima versiune a crezului nicen.
A aprobat 85 canoane: Roma este prima in crestinatate; diverse restrictii trebuie puse crestinilor care s-au lepadat de la credinta sub persecutie; rugaciunea trebuie sa fie facuta in picioare.
2. Constantinopol I (381)
150 episcopi
A afirmat divinitatea Duhului Sfant, deci a formulat doctrina Sfintei Treimi: Un Dumnezeu in trei persoane (ipostaze), Tata, Fiu si Duh Sfant.
A completat versiunea finala a crezului nicen (numit de asemenea crezul niceano-constantinopolitan).
A aprobat sapte canoane: episcopii nu trebuie sa se implice in problemele altor eparhii; episcopul Constantinopolului este secund doar Romei.
3. Efes (431)
200 episcopi
A respins invatatura lui Nestorius, afirmand ca Isus Hristos a fost o persoana cu doua naturi.
A declarat-o pe Maria – Theotokos- „Nascatoare de Dumnezeu.”
A aprobat opt canoane: episcopii demisi de episcopii nestorieni sunt repusi in drepturi; este interzisa modificarea crezului nicen.
4. Calcedon (451)
630 episcopi
S-a opus vederilor monofizite, care sustineau ca natura divina a lui Isus Hristos coplesea natura Sa umana. A invatat ca divinul si umanul in Hristos erau unite fara confuzie, schimbare, diviziune sau separare.
A aprobat 30 canoane: clericii si calugarii nu se pot implica in afaceri sau in armata; femeile nu pot fi ordinate diaconese inainte de varsta de 40 de ani; preotii si diaconii nu au voie sa confiste bunurile materiale ale episcopului lor, la moartea acestuia.
5. Constantinopol II (553)
165 episcopi
In lumina controverselor continue referitoare la persoana lui Hristos, a reafirmat invataturile consiliilor ecumenice precedente referitoare la Isus Hristos si la Duhul Sfant.
Nu au fost aprobate canoane.
6. Constantinopol III (680)
170 episcopi
S-a opus invataturii monotelitiste (vointa divina unica) referitoare la Hristos, afirmand ca Isus Hristos a avut atat vointa umana deplina cat si divina, unite armonios sub conducerea vointei divine.
Nu au fost aprobate canoane.
5. & 6. Consiliul V & VI (692)
327 episcopi
Cunoscut de asemenea ca si Consiliul de la Trullo, deoarece a avut loc in – trullus – sau camera cu cupola din palatul imparatesc de la Constantinopol.
Este vazut ca o extensie a Consiliilor Ecumenice al-V-lea, al-VI-lea; de aici si denumirea sa.
A aprobat 102 canoane: celibatul obligatoriu al clericilor este condamnat; postul de sambata in perioada sarbatorii Lent este interzisa.
7. Nicea II (787)
367 episcopi
A avut loc in mijlocul unei controverse referitoare la icoane care a tinut mai mult de un secol (725-842). A concluzionat ca doar Dumnezeu poate fi venerat prin inchinare, dar icoanele pot fi onorate ca mijloc de exprimare a devotiunii fata de ceea ce este reprezentat in ele.
A aprobat 22 de canoane: episcopii, preotii si diaconii nu pot fi numiti de autoritatile seculare; femeile nu pot locui in casele episcopilor sau in manastiri de barbati.

Stanley Harakas este profesor emerit de teologie la Scoala Ortodoxa de Teologie Sfanta cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) din Brookline, Massachusetts. El este autorul cartii „Despre viata si mantuire??? (Of Life and Salvation) (Lumina si viata – Light and Life, 1996).