Categorie: Interviuri

„Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita” sau un alt fel de Pygmalion

Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea „Duminica in familie” de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. In cotidianul timisorean „Renasterea Banateana” a avut timp de mai multi ani serialul de benzi desenate „Hominid” (un personaj evolutionist, cam nedezvoltat si cam ciudat, inventat de el, care se dezvolta si devine om).
Se considera un artist neinteles de oameni si de familie. Isi „ineca in bautura” amarul pe tema „geniului neinteles”, uneori singur, alteori cu prietenii prin carciumi, unde „puneau tara la cale”. Era un fumator inrait, a obtinut legitimatie de fumator de la o companie de tigari datorita numarului mare de pachete fumate intr-un interval scurt de timp. Era in pragul divortului. Ii placea literatura stiintifico-fantastica, credea in farfurii zburatoare, mai ales ca si in casa lui „zburau farfurii” – cum se exprima el – in urma certurilor conjugale.
Sotia lui – Violeta – a facut specializare pentru propaganda vizuala comunista (lozinci, picturi, bannere, etc.) la cea mai inalta academie comunista din Romania – „Stefan Gheorghiu” din Bucuresti.
In caricatura, Radu Cletiu nu se multumea doar sa scoata in evidenta o anumita trasatura de caracter, ci dorea sa jigneasca omul, sa-l distruga – dupa cum marturiseste el. Fiind foarte mult timp aplecat asupra lucrului, nu putea urmari emisiuni TV, ci asculta posturi de radio. A gasit Radio Vocea Evangheliei si i-au placut foarte mult emisiunile „Cu bratele deschise” si „Vieti transformate”. Din emisiunea „Cu bratele deschise” se documenta din punct de vedere teologic, iar la „Vieti transformate” ramanea uimit si cam neincrezator ca oamenii se mai pot schimba in bine.
A decis sa mearga la biserica, dar sotia l-a atentionat: „Pana acum te-am impartit cu munca si cariera ta, iar acum vrei sa te mai si pocaiesti? Ne despartim!” In 3 Martie 2001, Radu a participat la serbarea de 5 ani a postului de radio Vocea Evangheliei – Timisoara, iar dupa acest eveniment s-a hotarat sa se pocaiasca. I-a explicat sotiei lui ca prin pocainta il va avea pentru ea si doar pentru ea, pe totdeauna. In ziua urmatoare – Duminica 4 Martie – a venit si sotia sa cu el la biserica si s-au hotarat amandoi sa-si schimbe viata. S-au botezat si sunt membrii activi in biserica.
Acum s-a schimbat si orientarea lui in caricatura. Organizeaza cursuri de caricatura si pictura pentru copiii din biserica, intentioneaza sa scoata o revista de benzi desenate pe teme crestine. Viata lor de familie s-a schimbat complet in bine, iar acum ei se roaga si pentru fetita lor Andreea, sa se intoarca si ea la Domnul.
O intamplare interesanta: era in masina cu unul dintre vechii prieteni, care ii spunea: „Radule, ai innebunit. Cum ai putut sa te pocaiesti? Ma simt murdar, chiar si numai prin faptul ca stau langa tine. Ce biserica este aceea la care mergi tu si care nu are moaste la temelie?” La care Radu Cletiu i-a raspuns: „Daca te simti murdar, inseamna ca Duhul Sfant lucreaza la inima ta…, cat despre moaste la temelia bisericii noastre, noi nu avem nevoie de oase de morti la temelie, deoarece Il avem pe Domnul Isus care este viu”…
Viata lui Radu s-ar putea asemana cu legenda lui Pygmalion. Personajul inventat de el – Hominid, cel care devine om – poate fi o paralela cu viata lui. Radu Cletiu a devenit om – un om dupa voia lui Dumnezeu, un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Ioan Ciobota
Interviu difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei

Din emisiunea „Vieti transformate” – RAMONA ACATRINEI

RAMONA ACATRINEI

Interviu difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei – Timisoara, in cadrul emisiunii „Vieti transformate”.
Realizator: Ioan Ciobota

Este mult dezmat la discoteca, fetele sunt aproape dezbracate acolo, se aud doar vorbe urate. Atmosfera este ca de iad – fum de tigara de te ineci, lumini in penumbra, este multa destrabalare acolo. N-as putea sa vorbesc niciodata bine despre dicoteca.
DAR eu nu mai apartineam lumii aceleia. Eu eram a lui Dumnezeu, nascuta din Dumnezeu. Nu mai puteam sa ma simt bine acolo.

Ramona Acatrinei:
Multi oameni se simt singuri si neimpliniti.
Parintii mei se certau foarte des, iar certurile lor mi-au afectat foarte mult copilaria. Am crescut un copil frustrat si complexat, nu aveam prieteni in jurul meu si eram foarte rautacioasa.
Eram asa de revoltata ca tata o facea pe mama sa sufere, incat ii spuneam in fata, de multe ori: „Te urasc, mi-e rusine ca-mi esti tata”, si reactionam foarte urat.
Pur si simplu „musteam” de frustrare si de rautate fata de tatal meu. Tata suferea si el pentru ca este dureros – acum imi dau seama cat de mult l-am ranit, si mi-am cerut iertare pentru asta – ca intr-adevar copilul tau sa vina la tine si sa-ti spuna ca te uraste.
Este o durere extraordinar de mare pentru un parinte. Oricum ar fi fost el, nu aveam dreptul sa-i spun ca il urasc. A fost o mare greseala.

Ioan Ciobota:
Ramona Acatrinei a cunoscut si a gustat bucuriile acestei vieti, in special in perioada cand era studenta, dar, mai mult decat atat, a ajuns sa cunoasca si sa guste bucuria suprema – a ajuns sa-L cunoasca pe Domnul Isus Cristos si sa-L „guste” pe Domnul Isus Cristos. A ajuns ca sufletul ei sa fie implinit in Cristos.
Ramona s-a nascut in orasul Moinesti, jud. Bacau. A studiat Engleza si Franceza la Facultatea de limbi si literaturi straine la Universitatea din Bucuresti.
Ramona, cum a fost viata ta inainte de a-L intalni pe Dumnezeu, in mod personal?

Ramona Acatrinei:
Tatal meu s-a purtat intotdeauna foarte urat cu mama.
De cand ma stiu eu, de cand m-am nascut, am auzit certurile lor, cuvintele lor de jignire. Mama il injura, tata a inselat-o pe mama de multe ori. Pur si simplu tata nu a avut niciodata respect si dragoste pentru mama.
Mama nu a fost niciodata fericita, iar certurile lor ma afectau asa de mult incat ma durea burta de emotii cand se certau si mi-era frica ca tata sa nu o loveasca pe mama.
Tot timpul uram ideea de familie, uram ideea de a avea o familie vreodata, pentru ca nu vroiam sa trec prin ceea ce trecea mama.
Mi se parea ca viata este o viata de calvar, si eu nu mi-as dori niciodata o astfel de familie.

Copilaria mea a fost tot timpul tracasata de certurile lor, ascultam zi si noapte durerile mamei mele, i-am vazut lacrimile pe obraji, sufeream foarte mult. Ajunsesem sa-mi urasc tatal. Credeam ca nici nu ma iubeste, nici pe mine nici pe mama. Desi stiam ca este tatal meu si de multe ori imi arata dovezi de dragoste.

In astfel de mediu traiam, dar sunt multe familii care traiesc intr-o astfel de atmosfera. Toate familiile pe care eu le-am cunoscut inainte sa ma intorc la Dumnezeu, traiau intr-o atmosfera aproximativ la fel. Lipsa de dragoste si de respect – am cunoscut aceste sentimente inca de mica si in familia bunicilor mei si in familia rudelor mele, tot timpul am fost martora unor asemenea manifestari, ca in familia mea.

Eram singura, nu aveam multi prieteni, si imi doream tare mult sa realizez ceva in viata. Visul meu era sa castig multi bani, sa-mi fac o cariera, sa fiu independenta. Nu vroiam sa-mi fac o familie, nu credeam in ideea ca exista familii fericite, cu dragoste, credeam ca lucrurile acestea sunt imposibile, si nu-mi doream o familie.
Doream sa traiesc cu fiecare barbat care ar fi ajuns in preajma mea, dar nu doream sa formez o familie niciodata, pentru ca nu credeam in aceasta valoare.

Daca unii dintre prietenii mei m-ar fi cunoscut inainte, nu m-ar fi recunoscut. Dumnezeu a facut o minune cu viata mea, si El poate face acelasi lucru cu viata oricarui om.

Am fost socata cand am ajuns la Facultate. Eram intr-o camera de camin studentesc, in care mai erau inca 3 fete ca mine. Cand m-am dus la baie, am fost pur si simplu socata. Am vazut fete si baieti impreuna acolo, erau ca si cainii. Eu nu fusesem niciodata intr-un astfel de context. Eram socata. Toate colegele mele traiau in imoralitate, iar pe mine ma dispretuiau.

Atunci am experimentat ce inseamna viata de infrangere. Eram disperata. Incercam totusi sa-mi fac prieteni, pentru ca eram asa de singura.
Atunci am inceput sa fac compromisuri – sa merg la discoteca, sa merg la chefuri, sa merg in baruri, pe terase, si culmea este ca nu mi se parea ceva anormal. Aceasta era mentalitatea acelor oameni, acesta era felul in care ei se distrau, felul in care se simteau bine, aveau senzatia ca se simt impliniti.

I.C.:
Libertatea sexuala pare acum un standard. Daca nu ajungi acolo, esti privit cu dispret.

Ramona Acatrinei:
Asa este. Dar din punctul asta de vedere nu am avut probleme. Pur si simplu Dumnezeu m-a ferit si cred ca doar Dumnezeu m-a ajutat. Faptul ca toate colegele mele aveau relatii sexuale si erau parasite dupa aceea, apoi vedeam lacrimile lor si auzeam discutiile din camera, ma faceau sa am un mare dispret fata de baieti si ma gandeam sa nu am de-a face niciodata cu niciunul dintre ei.
Dumnezeu m-a ferit sa fac un pas pe care sa-l regret.
Dar in schimb, la discoteca, la chefuri, mergeam si eram tot timpul dezamagita pentru ca baietii erau intotdeauna interesati de aspectul fizic si asta ma facea sa-i dispretuiesc. Nu ma legam sentimental de nimeni, mai ales ca ma speria ce pateau colegele mele de facultate.

Fetele au un suflet extrem de sensibil, chiar daca de multe ori afiseaza o masca de incredere in sine. Cu o tigara in mana, cu o fusta scurta si cu o atitudine dispretuitoare la o terasa, poti sa crezi ca fetele astea sunt asa de implinite.
Dar, daca ajungi la inima lor si le asculti povestile, sa vezi cum plang dupa aceea si cum spun ca: „Am fost dezamagita si m-a parasit. L-am iubit si am cedat” – am auzit atatea povesti din astea de dragoste si am vazut atatea inimi frante. Toate astea de la fete la care nu te asteptai, fete care tot timpul sunt cu zambetul pe fata si cu o atitudine de genul: „Eu am tot ce-mi doresc, eu pot totul”. De fapt este atata suferinta, atata neimplinire in vietile lor. Si eu abordam o atitudine de om implinit, mai ales la discoteca. Dar cand ajungeam in camera mea eram atat de singura, atat de nefericita. Baietii acestia, daca nu faceam ce vroiau ei, plecau, cautau alte fete.

Am ajuns la concluzia ca tot ceea ce conta era interesul propriu. Eu sa ma simt bine. Daca eu ma simt bine, altceva nu mai conteaza. Aici si acum sa ma simt bine, clipa de maine nu mai conteaza, iar eu sufeream ingrozitor. Era o suferinta inconstienta, nu stiam de ce sufar, nu stiam de ce ma simt atat de neimplinita cand ajung acasa de la discoteca.

I.C.:

Ramona, tu ai reusit sa vezi spectacolul lumii si „cu masca” si „fara masca”, ai reusit sa vezi si ce este in spatele mastilor.

Ramona Acatrinei:
Cred ca eu eram cel mai bun subiect de studiat, pentru ca eu purtam o masca si cand ajungeam in camera mea imi lasam masca jos si ii vedeam si pe ceilalti cu masca si fara masca. Pana la urma, nevoile umane sunt aceleasi – nevoia de a fi iubit, de a fi respectat, de a fi acceptat asa cum esti – acestea sunt valabile si pentru crestini si pentru necrestini.
Dar oamenii acestia incercau ei insisi sa puna mana pe aceste impliniri, si sa-si implineasca viata in felul in care ei credeau ca este bine. Erau incercarile lor si este firesc sa cauti, dar daca tu cauti unde nu trebuie, este clar ca nu vei gasi decat neimplinire si esec.

Traiam si eu si ei din esec in esec. Pacatul este dulce atunci cand il faceai, dar apoi consecintele erau o inima franta si neimplinire.

In aceasta perioada, am intalnit cateva fete crestine, de la organizatia Alege Viata, care au venit la usa mea. Au batut: „cioc, cioc”, la usa, iar eu le-am poftit inauntru.

I.C.:
Ceva de genul „Knock, knock on the heavens door”. (cioc, cioc la usa cerului)

Ramona Acatrinei:
Da, sau mai bine spus „knock, knock on the hells door” (cioc, cioc la usa iadului), pentru ca acolo in camin nu erau portile raiului, ci erau portile iadului.
Fetele au intrat in camera mea, le-am ascultat, dar toate informatiile mi-au intrat pe o ureche si mi-au iesit pe alta.
Mai tarziu, am mers la mare impreuna cu cei de la „Alege Viata”. Acolo am fost uimita sa descopar tineri de varsta mea, frumosi, plini de viata si de bucurie, plini de veselie, care se distrau atat de frumos, FARA sa vorbeasca vulgar.

Iti dai seama, pentru mine erau asa de obisnuite glumele vulgare, de prost gust, de dispret si de batjocura vis-a-vis de fete cateodata.

Nu-mi venea sa cred ca erau baieti care se purtau frumos cu fetele si le vorbeau cu respect, fara nici un interes fizic.
Prima mea reactie a fost ca oamenii astia sunt ipocriti, nu credeam ca poate fi adevarat.
Mi se parea ca sunt niste oameni care au instinct de turma, toti se duc intr-un loc si nu au personalitate.

Nu intelegeam de ce oamenii acestia vorbeau despre Isus asa de mult, mi se parea ca sunt blocati pe ideea asta.

Cand am inteles, m-am rugat Domnului si I-am spus: „Doamne, Tu poti sa-mi atingi si mie viata, Tu poti sa ma schimbi si sa-mi implinesti viata. Nu mai pot sa umblu asa, nu mai pot. Vreau sa te accept in viata mea, si vreau sa ma bucur de relatia cu tine.”

Din clipa aceea toti oamenii aceia mi-au devenit prieteni. Dumnezeu mi-a dat un cadou minunat exact atunci. Ceea ce eu am tanjit intotdeauna – sa am prieteni adevarati. Toti oamenii aceia mi-au devenit prieteni. A fost cadoul cel mai concret si imediat pe care l-am primit din mana Domnului – o multime de prieteni adevarati.

Dupa acel moment am mai mers la discoteca, dar ma simteam oribil, parca ma dedublam. Aveam impresia ca Isus se uita la mine si ma intreaba:
„Ramona, crezi ca eu imi gasesc placere in ceea ce faci tu acum?”
Pur si simplu ma dispretuiam acolo si ma simteam ingrozitor, ma simteam oribil.

I.C.:

De ce crezi ca nu te simteai bine acolo, de ce crezi ca este rau sa mergi la discoteca sau sa dansezi? Ce se intampla acolo?

Ramona Acatrinei:
Si David a dansat de bucurie. Dar, in mediul acela de la discoteca, este destrabalare foarte mare. Fetele danseaza sa se expuna. Sa-si expuna trupul, iar pe baieti ii stimuleaza mult asta, si se leaga multe relatii care duc imediat la sex si lucruri de genul acesta.
Este mult dezmat, fetele sunt aproape dezbracate acolo, cu fusta de 3 centimetri si decolteuri adanci, vorbe urate, etc. Atmosfera este ca de iad – fum de tigara de te ineci, lumini in penumbra, era multa destrabalare acolo. N-as putea sa vorbesc niciodata bine despre dicoteca.

Eu nu mai apartineam lumii aceleia. Eu eram a lui Dumnezeu, nascuta din Dumnezeu. Nu mai puteam sa ma simt bine acolo. Ma duceam pentru ca anturajul ma tragea, dar nu era locul meu, si de asta ma simteam asa de nefericita.
M-am mai dus de cateva ori, dar m-am simtit din ce in ce mai rau si am zis: „Gata ! Nu mai vreau !”.

Din acel moment m-am hotarat astfel: „Doamne, nu mai vreau sa merg pe 2 cai. Vreau sa Te slujesc pe Tine si doar pe Tine !”.

I.C.:
Si intr-adevar, viata Ramonei s-a schimbat complet de atunci. Acum ea este misionara in randul studentilor in cadrul organizatiei „Alege Viata”. Zi de zi, bate la usile „iadului”, pentru a duce LUMINA – pe Domnul Isus Cristos.

Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii “Vieti transformate”. Realizator Ioan Ciobota.

Din emisiunea „Vieti transformate” – OCTAVIAN LUNCAN

OCTAVIAN LUNCAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei Suceava. Difuzat in emisiunea „Vieti transformate”
………………….
Octavian Luncan:
Am traversat soseaua, si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur. Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie.
Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in 1989.
Pe mine ma cheama LUNCAN OCTAVIAN si sunt nascut in 9 Februarie 1953.
…………………………………………………………………………………..
Ioan Ciobota:
Grupul muzical “Sonor” s-a constituit in deceniul al optulea; au cantat la nunti si diferite ocazii in zona Hategului, Hunedoara si Deva.
Astazi grupul se numeste “Harul”, si-au schimbat si numele si stapanul si canta doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Va prezentam istoria adevarata, tulburatoare si extraordinara a vietii d-lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
…………………………………………………………………
Daniel Grigoriciuc, reporter:
– Ce v-a determinat sa renuntati la vechiul mod de traire, de viata si sa fiti parte a unui grup vocal crestin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu): In urma cu 8 ani si jumatate, ne pregateam sa mergem la o nunta la Deva, si bateristul formatiei, care avea un frate crestin la Biserica Crestina Baptista din orasul Hateg, la acea intrunire, inainte de a pleca la nunti, noi intotdeauna ne intruneam si puneam la cale “planul de bataie”. Ne trezim cu acest om ca ne cere o Biblie, pe motiv ca au trecut aproape 20 de ani de cand suntem impreuna si nu s-a intamplat nimic rau cu noi si am umblat pe aproape toate drumurile tarii fara sa ni se intample nici o nenorocire, iar el motiva ca aceasta a fost numai pentru ca Dumnezeu ne-a purtat de grija.
Pentru noi a fost ceva iesit din comun, niciodata nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiti de placerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu si acum dintr-o data, ne trezim cu el ca ne cere o Biblie. Eram in apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat putin timp pana sa gasim o Biblie, si el a luat Scriptura in mana si a deschis-o in fata noastra. A fost pentru prima data cand Dumnezeu ne-a vorbit astfel, dupa aproape 20 de ani:
“Ajunge in adevar ca in trecut ati facut voia neamurilor si ati trait in desfranari, in pofte, in betii, in ospete, in chefuri si in alte slujiri idolesti neingaduite.”
Era exact viata noastra, si Dumnezeu a gasit cu cale sa ne avertizeze: “Ajunge!”.
Acesta a fost de fapt inceputul cercetarii noastre.
Octavian Luncan: Marturisesc ca nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat in armata pana anul trecut, ca ofiter. Eram comandantul unei fanfare militare si in cei 8 ani de scoala militara pe care I-am petrecut in Bucuresti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotriva, am citit “Biblia hazlie”, am scris poezii in care ma declaram ateu si nici n-aveam nevoie de existenta lui Dumnezeu in viata mea.
Am ajuns la 38 de ani, in timpul liber, sambata, duminica cantam la saxofon, si cantam binisor la instrumentul acesta, fapt pentru care eram mereu si mereu solicitat. Se platea bine, aveam bani la o nunta mai mult decat tot salariul meu de ofiter. Am fost mai rau si mai apasat de multe poveri ascunse decat ceilalti membri ai grupului. Acum am 47 de ani. Lucrurile acestea se intamplau in vara anului 1990. Chiar acolo, in mediul in care ne duceam noi viata de placere si de distractie, acolo s-a coborat palma Lui sfanta si de acolo ne-a smuls.
Veneam de la o nunta de la Petrosani, duminica spre amiaza, dupa ce cantaseram de sambata de la amiaza. Intre 2 sate, am oprit sa impartim banii. Am oprit masina pe dreapta drumului, am treversat campul in stanga, am pus lada de bere intre noi, cu tigarile in gura, cu glume, imparteam la bani, ne depanam amintirile si aventurile de la ultima distractie. In timpul acela s-a intamplat ceva nemaiintalnit in viata mea.
Undeva in adancul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald si ciudat, vorbindu-mi raspicat: “Scoala-te si du-te in partea dreapta.” M-am ridicat dintre ceilalti, am avut o reactie rapida – primul lucru am simtit vinovatia tigarii. Am aruncat tigara din mana (fumam foarte mult – sudam tigara de tigara, la o nunta poate si 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult – ma laudam ca pana la miezul noptii imi faceam partea cam 2 kilograme de alcool si nu ma-mbatam).
In momentul acela am simtit ca trebuie sa execut comanda acelui gand care mi-a vorbit. Am iesit dintre colegi, am traversat soseaua prin spatele masinii si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur, pentru ca Il injuram pe Dumnezeu cu multa usurinta, din orice suparare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodata. Au trecut 10 ani si spun: “Slavit sa fie Dumnezeu”. De atunci nu L-am mai blestemat niciodata.
Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie. Candva murise in locul acela un om. Sunt pline drumurile tarii de asemenea semne, in care oamenii si-au pierdut viata. Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in ’89.”
Ma numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt nascut in 9 Februarie 1953. “Ce coincidenta” – acesta a fost primul gand care m-a cercetat. Ce coincidenta, ce minune intr-un fel, extraordinar! Dar ce coincidenta ca tocmai in locul acela oprisem masina. Daca am mai fi facut vreo 10-15 metri in fata sau in spate, de buna seama ca niciodata n-as fi gasit crucea aceea, ascunsa de altfel in buruieni. Dar ce coincidenta a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, sa pasesc in partea dreapta, sa dau fata cu acea imagine.
In timp ce aceste lucruri ma uimeau, aceasta coincidenta, mi-am amintit ca am avut 7 accidente cu masina in cei 20 de ani de cand conduceam. Intr-un accident am facut zob masina, chiar am primit de la ADAS o alta masina si nu mi-a cazut un fir de par din cap.
O alta intamplare era faptul ca fusesem otravit cu ciuperci, am stat 18 zile in spital in vara anului ’87, am fost in coma cateva zile, intre viata si moarte. Si acum eram sanatos, in putere, cantam, distram lumea si ma bucuram de sanatatea mea. Ce coincidenta.
A venit un gand care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decat acel tiz al meu, care era mort in locul acela? Cu ce fusese el mai rau decat mine, ca sa moara si eu sa traiesc?” Aceste ganduri ma framantau si in timp ce eram uimit de ce se intampla, am auzit inlauntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: “Astazi este duminica. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teama pentru ca simteam pentru prima data vinovatia indiferentei care o simteam fata de duminica. Stiam ca duminica este ziua cand oamenii merg la biserica. Eu de 20 de ani duminica veneam acasa, mai treaz, mai baut, mai bucuros, mai suparat, depinde ce relatii ma aflam cu mediul in care “munceam”. De 20 de ani n-am gasit cu cale sa ma gandesc ca altii duminca vin de la biserica sau se duc la biserica.
In timp ce simteam rusinea fata de aceasta stare a mea intima, am auzit a 3 oara glasul acela extraordinar: “Aceasta este cantarea de lauda pe care mi-ai promis-o in timpul revolutiei, cu frica mortii in inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, si am priceput ce s-a intamplat. In timpul revolutiei mi s-a intamplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tanar ostas, sa pazim un obiectiv militar, de pe acoperisul unei cladiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuta si Mihalea. De undeva a venit un ordin, in care se preciza ca un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca sa-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu si in 13 minute vor fi pe noi. Si inima dar si hainele imi tremurau de frica, imi era frica de moarte.
Tanarul ostas m-a „citit” si cu o privire senina s-a apropiat de mine si mi-a spus: „Domnule locotenent-major, va este frica de moarte?”. I-am raspuns ca da, si imi pare rau sa mor la 38 de ani, ca am 2 fetite acasa. M-a apucat de dupa umeri, ca si cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la coltul cladirii unde el descoperise o gaura acoperita cu o bucata de tabla, urma unui cos de fum care a fost daramat. Mi-a spus: „Daca va inghesuiti bine, eu va acopar cu aceasta tabla si daca vin elicopterele nu veti fi reperat.” In prima clipa am vrut sa sar in adapost, pentru ca minutele trecusera, din 13 mai erau doar cateva. Dar un gand m-a retinut, si i-am spus: „Tinere, dar tu ce vei face?” Mi-a raspuns: „Domnule, fiti linistit, eu imi voi face datoria, dar daca mor, eu stiu unde ma duc, iar d-vs. veti avea timp sa mai traiti, sa va intoarceti la Dumnezeul meu.” „Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult ma uimeste dragostea ta fata de mine. Tu esti in stare sa-mi oferi adapostul tau de scapare mie, pe care nici macar nu ma cunosti. Tu-mi oferi mie sansa vietii tale, esti gata sa mori in locul meu. Cine te-a invatat pe tine sa-ti dai viata pentru aproapele tau?” El mi-a raspuns: „Eu am invatat in Biserica crestina din Alba-Iulia, de unde vin. Am invatat ca a-ti da viata pentru aproapele tau inseamna a trai pentru Dumnezeu.”
In cateva secunde s-a prabusit in mintea mea o scoala, o viata in care am invatat multe despre patriotism, despre datorie fata de tara, fata de aproapele, despre morala, despre echitate. Eu m-as fi bagat in gaura aceea ca sa scap, si tanarul de 20 de ani si-ar fi dat viata pentru mine.
Mi-am amintit cum imi bateam joc de bunica mea, si ii spuneam ca nu exista Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama ca exista un Dumnezeu care inalta oameni mici, ii face mari. M-am vazut un gunoi, un nimeni in fata acelui tanar care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru in adapost, pentru ca imi era rusine de el.
El s-a retras intr-un colt, s-a rugat, apoi a venit in fuga si mi-a spus „Domnule locotenent-major, sa stiti ca nu se va intampla nimic si in cateva minute vom fi jos.” „De unde stii tu?” „In timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit ca nu se va intampla nimic.” „Cum adica ti-a vorbit Dumnezeu? Iti vorbest Dumnezeu tie?” „Da, Dumnezeu vorbeste prin Duhul Sfant. Duhul Sfant este telefonul lui Dumnezeu asezat in inima noastra, prin care comunicam cu El.”
Mi-am zis: „Doamne, ce lucruri.” Eram uimit peste masura, dar chiar atunci a sunat statia radio: „Coborati, alarma inceteaza.” In timp ce coboram scarile cladirii aruncam cascheta in sus de bucurie, il sarutam pe tanarul acela si ii spuneam: „Baiatule, eu sunt compozitor, si iti promit ca prima cantare care va iesi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tau. El mi-a spus: „Sa nu uitati niciodata ca nu mie mi-ati promis, ci lui Dumnezeu care ne-a scapat de moarte.”
Acest tanar s-a eliberat dupa 2 saptamani, dar intre noii recruti era un baiat tot din Alba Iulia, care era un frate in Crisots cu acest tanar cu care eu am fost pe acoperis. Acest nou recrut m-a cautat si mi-a spus: „Ati compus cantarea de lauda, pe care i-ati promis-o lui Dumnezeu?” Mi s-au inmuiat picioarele. Timpul a trecut, dar eu nu am compus cantarea de lauda. Stateam ore intregi in fata pianului si incercam dupa toate legile compozitiei pe care le cunosteam. Am fost premiat la Cantarea Romaniei an de an si editie dupa editie, cu tot felul de cantari de slava. Stiam toate principiile compozitiei unei cantari de slava, dar nu venea cantarea de lauda pentru Dumnezeu.
Am continuat sa cant cu grupul Sonor la tot felul de nunti si petreceri. Aveam salariul aproape pe jumatate mai mic decat plata la o nunta si am uitat de cantarea de lauda.
………………………..
Si iata-ma acum pe marginea unei sosele, in fata acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am inceput sa plang cu toata puterea, stand ingenuncheat la pamant. Colegii m-au vazut cazut si au venit spre mine. M-au ridicat de umeri si m-au intrebat: „Ti-e rau? Ai baut?” Bateristul formatiei i-a facut semn cu mana: „Lasa-l in pace, cred ca s-a stricat de cap.”
Eu le-am raspuns: „Baieti, nu stiu ce s-a intamplat cu mine, dar eu de astazi ma despart de voi. Ma duc acasa la Deva si ma pocaiesc.” Am ajuns acasa si cand am intrat pe usa, m-am aruncat in genunchi in fata sotiei mele, cerandu-mi iertare pentru viata duplicitara pe care o duceam fata de ea, si spunandu-i ca eu vreau sa ma pocaiesc. Ea s-a suparat, chiar s-a pronuntat cuvantul divort. „Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, „du-te unde vrei, divortam. Nu te gandesti la cei 2 copii? Vor fi marginalizati. Tu stii bine cine sunt pocaitii, ce categorie inferioara de oameni sunt.” Atunci n-am putut sa-i raspund decat sa plang. Ea fusese secretara de partid pe intreprindere, facea parte din comitetul judetean de partid, a fost la Congresul al XIV-a si urma ca din toamna sa plece la Academia „Stefan Gheorghiu”.
In aceeasi dupa-masa de duminica m-am dus la o biserica de pocaiti, nici nu stiam atunci de cate feluri sunt pocaitii. Era prima biserica de pocaiti in care am intrat in viata mea. M-am pus pe ultimul rand sa nu ma recunoasca cineva, pentru ca eram seful fanfarei militare din Deva, si ma stiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugaciune. La un moment dat, un om din capatul celalalt al bisericii si-a ridicat vocea peste multime si mi s-a adresat mie spunanadu-mi: „Asculta barabtule, care astazi ai venit pentru prima data in casa in care se cheama Numele Meu. Sa stii ca Eu, Domnul ti-am dat darul cantatului, eu te-am pus deoparte din pantecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai facut cu darul tau? Ai ajuns sa canti destrabalarii si uraciunii oamenilor veacului acestuia!”
Va dati seama? Era viata mea. Imi treceau fulgere din crestet pana in talpi si tremuram tot de frica. Eram ca un copil si am inceput sa plang. Glasul continua: „Eu ti-am fost mama si tata, cand erai printre straini.” Mi-am adus aminte ca parintii mei au divortat din cauza alcoolului, in timp ce eu eram in scoala militara. Si glasul acela a incheiat astfel: „Nu plange. Eu te-am adus in casa Mea si te voi face un stalp al bisericii.”
La cateva luni dupa ce eu am ramas in biserica, a cercetat-o Dumnezeu si pe ea si impreuna am intrat in apa botezului.
………………………………………………………….
Privind in urma, imi pare rau ca am pierdut 38 de ani de viata fara Dumnezeu. Nimic nu are valoare fara Dumnezeu. Casnicia fara Dumnezeu este minciuna, copii fara Dumnezeu nu sunt fericiti cu parintii lor. Muzica, desi am avut o culme profesionala, fara Dumnezeu este o alergare dupa vant.
………………………………………………………
Intr-o zi un frate m-a vazut apasat si mi-a spus: „De ce plangi cand canta cineva la microfon?” I-am spus ca i-am promis o cantare de lauda lui Dumnezeu dar nu pot sa o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus sa-I cer lui Dumnezeu aceasta cantare, iar seara, pe genunchi la marginea patului si cu lacrimi in ochi, l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea cantarea de lauda pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit si am compus si textul si partitura cantarii de lauda, iar de atunci viata mea este o cantare de lauda.

Cand, dupa ani grei de suferinte si persecutii, fratele Tonoiu si-a facut bagajele si a plecat din tara ca sa se stabileasca in sanul minusculei comunitati de crestini din Los Angeles, multi au privit aceasta mutare ca pe o „pierdere”. Unul dintre cei care l-au gazduit in primele zile in California l-a si intrebat chiar: „Frate Tonoiu, locul dumneavoastra era inca intre multimile de credinciosi din Romania. Ce-o sa faceti dumneavoastra aici?”

Raspunsul dansului a fost uimitor si a devenit foarte repede „proverbial” printre cei chemati la umilinta exilului: „Am venit sa ajung „nimic”. In tara nu ma lasau fratii, ma imbulzeau Bisericile si-mi dadeau mereu impresia ca sunt „cineva”. Dumnezeu vrea sa ma faca „nimic”, ca pe Apolo si pe Pavel. Vreau sa ajung si eu ca ei, un „nimic” in ochii mei, ca sa ma pretuiasca mai mult Domnul Christos!

L-am avut printre noi o vreme, l-am rugat de multe ori sa ne predice la Biserica noastra dintr-un „garaj” amenajat ca sala de adunare. Ne-a predicat insa foarte rar. Raspundea cel mai adesea: „Puneti pe altul. Eu am venit sa ascult si sa ma bucur cu voi.”

„Lateral inteligence” (Inteligenta laterala). Am auzit despre aceasta expresie intr-unul din foarte reusitele seriale de televiziune britanica. Intr-o intriga cu accentuate nuante politiste, unul din personaje dezvaluie altor doua intregul complot si solutionarea lui revoltator de simpla. Cei doi exclama: „Dar cum de n-am rezolvat noi problema? Totul este atat de simplu! Aveam toate datele!” Replica detectivului este rece, britanica si, revoltator de simpla: „Pentru ca voi aveti o inteligenta laterala!”

Din contextul actiunii, am inteles ca, pentru britanici, o inteligenta laterala este o activitate intensa a creierului, care nu aduce insa progres, inaintare, ci doar imbogatire sterila de cunostinte, o dezvoltare „laterala”.

M-am gandit de multe ori de atunci ca aceasta expresie se potriveste si poporului roman, lipsit de spiritul intreprinzator si practic al celor care au „detinut rolul principal al actiunii pe scena istoriei”. Inteligenta laterala este inteligenta de arhivari, este viata unui popor „vegetal”, cum ne definea cu regret si revolta poeta romana Ana Blandiana.

Ne pricepem foarte bine sa adunam informatii si sa le „depozitam” in cutele inteligentei noastre de „cultura generala”. Ne lipseste insa geniul dinamic specific „inteligentei frontale”, care stie sa ia taurul de coarne si sa-l rapuna. Aceasta „inteligenta frontala” este ilustrata de „oul lui Columb”, de taierea „nodului gordian” si de un alt termen al limbii engleze: „Science starters” .

Radu Cosasu scrie intr-unul din fascinantele sale articole: „Oamenii simpli ajung la intelepciunea inteleptilor prin forta practicii lor, nu prin rasucirea firului in patru.” Un alt mucalit de aceiasi talie, a adaugat: „Intelepciunea a fost intotdeauna constanta pe pamant. Doar populatia a fost in crestere …”

Adevarata inteligenta este mult mai mult decat o acumulare de cunostinte. Ea este masurata in felul creator in care poate folosi cunostintele acumulate. Unul care gandeste incet, dar care stie sa ajunga la niste concluzii proprii folositoare este cu mult mai inteligent decat acele „enciclopedii ambulante” care plutesc in deriva pe marea vietii.

Beniamin Natanaiahu, prim ministrul Israelului, declara intr-un interviu din luna Decembrie 1996, ca Israelul a fost in anul respectiv pe locul doi in lume in ceea ce priveste aceste descoperiri (inaintea Germaniei si Japoniei). „Science starters” denumeste acele descoperiri cu aplicabilitate imediata in domeniul avansarii stiintei si industriei. Tara care reuseste sa aiba cei mai multi „science starters” are „valuta forte” in acest secol al informaticii si tehnologiei.

Eroii, martirii, dictatorii, reformatorii si inventatorii au fost intotdeauna oamenii inteligentei frontale. Ceilalti sunt holograme, umbre, fantome: vii sunt numai cei care-si prefac ideile in fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existential conceptele si visarile planului ideativ – si sunt decisi a plati, la nevoie, cu pretul ce nu poate fi tocmit, pretul maxim, singurul care nu inseala niciodata, cel bun, pe nume: viata.

Este interesant de remarcat ca Biblia, este cartea „intelepciunii”. Aceasta „intelepciune” este, in definitia stricta a textului, o inteligenta aplicata pentru progresul binelui (individual sau colectiv). Biblia nu are cuvinte prea blande despre „inteligenta laterala” („Care mereu invata si niciodata nu ajung la cunostiinta adevarului”, „cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste”, etc.). „Intelept este doar acela care, afland adevarul, trece imediat la actiune: „Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti”!

Jiva Emil
Era prin vara anului 1974. La Biserica pastorita de fratele Chiu Mihai in Parneava, Arad, se organiza in fiecare luni seara, un studiu pentru pregatirea celor ce tin Scoala Duminicala. Se studia intotdeauna lectia de Duminica urmatoare. Veneau frati din multe Biserici si fiecare participa cu ceea ce se pregatise sau cu ceea ce ii descoperea Domnul. Discutiile erau uneori aprinse, dar arareori ieseau din limita politetii si a ravnei ingaduite.

Cand am ajuns eu pe acolo, se discuta tocmai despre relatiile din familie, asa cum sunt ele descrise de apostolul Pavel in Efeseni 5. Se oprisera mai ales la afirmatia: „Barbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23) si doreau sa afle care este limita in care o femeie trebuie sa-si urmeze sotul in toate lucrurile. Cineva a trecut la domeniul foarte practic si a cerut o lamurire pentru situatia casatoriilor mixte, cand un membru al Bisericii Baptiste se casatoreste cu cineva din Biserica Pentecostala: Cine hotaraste in ce Biserica se vor inchina de acum inainte ?

Unul din frati a sugerat ca, barbatul fiind „capul”, o sotie trebuie sa stie ca isi va urma sotul si ca este normal ca toate aceste casatorii „mixte” sa se integreze acolo unde este membru sotul.

Altcineva a spus ca lucrurile nu stau chiar asa de simplu; in aceste situatii intervine de obicei si restul familiei, socrii, cumnatii, etc. De multe ori, astfel de casatorii produc tensiuni care duc la crize dureroase. Uneori se pune chiar problema divortului. „Merg oare doi oameni pe un drum fara sa fie invoiti?” (Amos 3:3). S-a cerut parerea fiecaruia si fiecare a cam spus cum se face in Biserica din care face parte. Discutiile nu progresau de loc si „consensul” era foarte departe.

Spre surprinderea tuturor, fratele Emil Jiva, care tacuse malc pana atunci, a rupt tacerea cu afirmatia: „Eu, fratilor, raman langa formula ortodoxa!”

S-a facut liniste si fete uimite asteptau o lamurire pentru „abaterea doctrinara” …

Fratele Emil Jiva a continuat: „In liturghia ortodoxa se spune asa: „Se cununa robul Domnului cutare cu roaba Domnului cutare …” Cand aceasta este adevarat, nu vor apare probleme. Daca si el si ea sunt „robi ai Domnului”, cei doi vor asculta in smerenie de Domnul si nu vor avea ambitii personale. Daca insa sunt altfel, se vor certa nu numai pentru Biserica la care sa mearga, dar si pentru multe, multe alte lucruri.”

A trecut de atunci multa apa pe sub moara vremii. Am participat la cununii si am fost martori la intelegeri si la neintelegeri … De multe ori insa, in situatii de criza, mi-au rasunat in urechi ecoul cuvintelor fratelui Emil Jiva: „Robul Domnului … si cu roaba Domnului …” Intr-adevar, aceasta este rezolvarea tuturor problemelor!

Richard Wurmbrand
Toamna aduce fiorii reci ai unei morti inevitabile. Aflat in vacanta la Portland am aflat ca sora Bintea a fost internata in spital, pentru o operatie. La varsta ei, orice interventie chirurgicala era „majora” , cu consecinte greu de intrevazut.

M-am intors la Los Angeles si pe 3 Iulie 1996 am plecat la spital cu parintii nostri. L-a poarta spitalului ne-am intalnit cu fratele Wurmbrand. Era intr-un carucior cu rotile care-l ajuta sa-si depaseasca neputintele trupului, dar nu si pe ale inimii: „Sunt intr-o mare incercare! O opereaza pe Bintea …”

Ne-am dus impreuna in salonul spitalului si am facut roata in jurul patului in care statea sora Wurmbrand. Deloc trista sau ingrijorata, doar cu fata brazdata de spasmele involuntare produse de durerile acute, dansa ne-a vorbit duios despre „Cel ce numara firele de par de pe capul celor credinciosi”:

„Am cunoscut odata un tanar matematician. Era doctor in matematici si se specializase in computere. L-am admirat si l-am laudat pentru priceperea lui, dar i-am spus ca Dumnezeu stie sa numere mai bine decat el. Saracul de el, nu-L cunostea pe Dumnezeu si era pierdut. I-am explicat ca eu nu stiu nimic in comparatie cu el, dar ca si el are inca de invatat de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel mai mare matematician cu putinta. El numara stelele de pe cer, firele de par de pe capul oamenilor si ne socoteste chiar si numarul zilelor vietii noastre. Ce minunat este sa stii ca El se preocupa de toate acestea si ca face asa pentru ca ne iubeste.”

A intrat asistenta medicala sa o pregateasca pentru operatie, asa ca ne-am retras in liniste. Am mai apucat totusi sa-l mai vad si sa-l mai aud pe fratele Richard, care s-a apropiat cu caruciorul de patul sotiei sale, a apucat-o de mana si i-a spus plin de caldura: „Te iubesc mai mult decat in ziua nuntii!”

Fiorii inghetati ai toamnei au fost izgoniti pentru cateva clipe de flacara din cuvintele dragastoase. In ochii celor doi stralucea acum o lumina hotarata sa biruiasca dincolo de limitele obisnuite ale firii.

O alee frumos ingrijita, strajuita de cateva salcii care abia asteapta sa te mangaie cu frunzele lor mladioase, te conduce spre o casa batraneasca – locuinta lui Ilie Calancea. Interiorul camerei sale este relevant: masa de lucru plina de carti, caietele asezate in ordine, veioza care vegheaza deasupra mesei, toate acestea vorbesc despre o persoana meticuloasa si atenta in tot ce face.

Ilie Calancea s-a nascut in anul 1912, in localitatea Vicovul de Jos. Dupa ce tatal sau s-a intors din Primul Razboi Mondial, Ilie urmeaza cursurile scolii gimnaziale, iar dupa terminarea ei se angajeaza la Fabrica de cherestea, din localitatea natala. La varsta de 20 de ani pleaca in armata, fiind inrolat intr-un batalion cu destinatia „frontul de est”. Acolo, pentru prima data, citeste ceva despre Dumnezeu, „pentru alinarea si mantuirea sufletului”, dintr-o carte de rugaciuni oferita de preotul militar.
Proaspat casatorit, in zona Cernautiului, a fost marcat de urmarile celui de-al doilea razboi mondial. si-a pierdut toate bunurile agonisite cu atata truda in anii tineretii, a pribegit prin tara si impreuna cu sotia si primul copilas de 6 luni au cunoscut foamea, setea, frigul si lipsurile. Dar, sa-l lasam sa-si depene singur amintirile.

Ce amintiri va trezeste trecutul?

Poate prea multe ar fi de spus…, pentru ca dupa cum stim, viata este grea. Nu-L cunosteam pe Dumnezeu in mod personal, nu aveam o viata spirituala, dar simteam ca Cineva este alaturi de mine, in ciuda multelor momente de singuratate. Ca si refugiat de razboi nu mai detineam nimic. Nu stiam nimic despre sotia mea, Veronica si baiatul meu Nicolae. Dupa ce am distrus caile de telecomunicatii dinaintea inamicului, am intreprins o calatorie lunga pentru a o gasi pe sotia mea. Cu anevoie am gasit-o in localitatea Bod, judetul Brasov, intr-o camaruta de 2 pe 2 metri culcata pe niste scanduri avand sub cap cateva din hainele proprii. Am stat in comuna Bod vreo 3-4 zile, iar apoi am primit ordin sa plec in judetul Olt, pentru repararea cailor de comunicatii. Dupa terminarea razboiului am fost mutat in multe locuri din tara, apoi am primit domiciliul stabil in Tohanul Vechi, langa Brasov.

Spuneati ca nu ati fost implicat in viata religioasa; ce s-a intamplat ca de mai bine de patru decenii ati vestit Cuvantul Lui?

Fiind specializat in interventii telefonice, munca mea cerea deplasari pe teren. Mergand pe jos sau cu bicicleta, avem ocazia sa intalnesc diferiti oameni. In localitatea vecina locuia un refugiat din Basarabia, pe nume Brunescu Dumitru, un agricultor credincios, simplu si foarte sociabil. Cu cine se intalnea nu ezita sa-i spuna ceva din Cuvantul lui Dumnezeu. A venit si randul meu sa ascult Evanghelia. Oriunde ma intalneam cu el imi spunea din Cuvant.
Intr-un amurg, in drumul meu dinspre Rasnov spre Tohan, m-am intalnit cu domnul Brunescu care venea de la o casatorie din Tohan. Am proptit bicicletele, ne-am asezat pe margine de sant si Dumitru Brunescu dupa ce mi-a vorbit despre Domnul Isus m-a invitat la biserica, dar mi-a sugerat sa mai caut pe cineva care sa-mi spuna mai multe despre Dumnezeu. Cine credeti ca era respectivul domn? Un frate, pe nume Calavie pe care il cunosteam foarte bine si imi era antipatic. Astfel, nu puteam sta de vorba cu el despre credinta. Domnul Dumnezeu nu m-a lasat asa. Sotia mea avea o prietena croitoreasa credincioasa, care a invitat-o intr-o duminica la biserica. Veronica a ramas profund impresionata de mesajul si cantarile ascultate. Cu mult entuziasm, mi-a relatat cu lux de amanunte tot ce s-a vorbit la biserica. Cuprins de grijile cotidiene, nu am reusit sa ajung in acea perioada la biserica, dar Domnul nu a ingaduit sa intarzii – l-a trimis pe fratele Brunescu impreuna cu fratele Calavie si cu inca un frate ungur. Dupa trei vizite la biserica din Tohan, Domnul mi-a miscat inima prin mesajul rostit de un frate din Evrei 4:7. „…Astazi, daca auziti glasul Lui nu va impietriti inimile „. Am plecat din biserica fara sa iau o decizie, insa in zilele urmatoare cuvantul astazi imi suna mereu in urechi. N-am putut sa ma mai opun chemarii lui Dumnezeu si n-am mai asteptat ziua de duminica. Undeva, pe camp, m-am aruncat pe genunchi si I-am rugat pe Domnul sa-mi ia povara pacatului. Duminica urmatoare, dupa terminarea programului de dimineata, am spus inaintea adunarii ca si eu m-am predat Domnului cu cateva zile in urma. Nu am putut sa-mi imaginez de unde atata bucurie in biserica; nu au mai plecat fratii acasa si surorile au ramas sa-L laude pe Domnul si sa-I multumeasca pentru decizia mea. Din ziua aceea am rupt-o cu lumea. Impreuna cu frati daruiti lucrarii lui Dumnezeu: fratii Mihaiescu, Calavie, Cornea si altii am pus umarul la vestirea Cuvantului lui Dumnezeu in acea zona.

Ce a determinat venirea dumnea-voastra in anul 1956 la Biserica din Siret?

Simteam in interiorul meu o chemare deosebita pentru zona natala. Doream mult sa le spun si celor cu care am copilarit si crescut, despre dragostea lui Dumnezeu. Desigur, dupa ce au auzit fratii din zona Brasovului de intentia mea de plecare, au incercat sa ma convinga sa raman acolo. Fratele Cornea a fost singurul care m-a incurajat, spunand: „Te duci la Siret, frate? Du-te! Am fost si eu acolo; sunt frati minunati, dedicati lucrarii. Au o casa de biserica mare si frumoasa. Este nevoie de tine acolo.” Fratele Cornea fusese la Siret si la Negostina. Mi-a povestit ca in biserica din Negostina, deoarece avea interdictie la vestirea Evangheliei, sfatuit de frati, a trebuit sa escaladeze geamul si sa fuga deghizat la gara din Dornesti. Acest lucru l-a incurajat si mai mult in vestirea si proclamarea Evangheliei mai tarziu.
Urmand acest indemn, in ziua urmatoare am cerut sefului meu sa ma transfere cu serviciul in Bucovina. Asa se face ca timp de 4 decenii ajut lucrarea lui Dumnezeu in aceasta zona.

Sunteti de aproape 45 de ani in Biserica din Siret. Care a fost implicarea dumneavoastra in lucrarea spirituala din zona Bucovinei?

M-am adaptat foarte repede conditiilor de aici. Impreuna cu frati minunati ca: Mihai Marianciuc, Schipor Toader, fratele Luca si multi altii am format un front comun in vederea vestirii Cuvantului si pastorirea credinciosilor. Nu a fost usor, dar privind retrospectiv, ma bucur ca lucrarea lui Dumnezeu a inaintat. Impreuna cu fratii din biserica am avut de-a lungul anilor multe satisfactii pe taram spiritual. Astazi ne bucuram de tinerii adunarii noastre, de implicarea lor, chiar si in vestirea Evangheliei.
Referitor la implicarea mea in zona nu pot spune multe. Acum mi-e greu sa merg pe jos pana la biserica. Altadata era altfel: eram omul de teren si in zilele de duminica. In perioada comunista am fost propus ca si vestitor pentru zona Siret. Vizitam adunarile, vesteam Evanghelia si celor pe are ii intalneam pana la biserica. Chiar si acum, in drum spre biserica mai intalnesc pe cate cineva abordabil si-i mai ofer o revista, un tractat, orice i-ar putea fi util pentru aflarea mantuirii.

Ce sfaturi puteti oferi tinerilor ?

Asa cum am amintit deja, este un lucru imbucurator ca, in general, tineretul de astazi se implica in lucrarea lui Dumnezeu. Cu toata dragostea si aprecierea pe care o port pentru generatia tanara, vreau sa le dau un sfat pentru propasirea lucrarii lui Dumnezeu prin ei. Cred ca este nevoie sa persevereze in citirea si studierea Cuvantului lui Dumnezeu iar al doilea lucru sa lucreze in stransa legatura cu fratii care au experienta. Mie mi-a ramas sa ma rog pentru tinerii adunarilor noastre, ca Dumnezeu sa toarne belsug de har peste ei si prin ei.