Categorie: Eseuri

INTELEPCIUNEA CELOR CE NU SE IMBATA

(textul face parte din cartea „Chemare la intelepciune” – un studiu in cartea Proverbelor)

Iunie 1999. Adunati in sedinta solemna a Conventiei de la Atlanta, Georgia, delegatii bisericilor baptiste din Conventia de Sud au votat pastrarea interdictiei de a consuma alcool in randul tuturor membrilor. M-am intrebat: „Mai este oare nevoie de o astfel de „recomandare”? Stiam ca America s-a luptat cu alcoolul in timpul celebrei „prohibitii” si, ca societate a pierdut batalia. Dar bisericile? Este oare nevoie sa spui celor din biserici ca alcoolul nu este frate bun cu sfintenia?

Mi-am amintit atunci ca problema nu e noua. Biserica crestina a avut intotdeauna de luptat cu betia. Apostolul Pavel le scrie celor din Corint:: „Fiindca atunci cand va adunati la masa, fiecare se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia; asa ca unul este flamand, iar altul este beat” (1 Cor. 11:21).

„Realizarile” alcoolului

„Sunt cel mai mare criminal din istorie.
Am ucis mai multi oameni decat toate razboaiele lumii.
I-am transformat pe oameni in brute.
Am adus nefericire in milioane de camine.
I-am redus pe multi tineri promitatori la nivelul unor epave deznadajduite.
Am rostogolit la vale multimi nenumarate.
I-am distrus pe cei slabi si i-am slabit pe cei tari.
I-am inebunit pe cei intelepti si i-am transformat pe nebuni in saltimbancii lumii.
Cei nevinovati si neincercati imi cad lesne prada.
Nevasta parasita ma cunoaste bine si nu le sunt strain copiilor care n-au de mancare.
Parintii care si-au coborat tristi in mormant perii albi mi-au simtit muscatura.
Am ruinat milioane si, nesatios, ma arunc flamand sa inghit inca altele, si mai multe.
Numele meu este: ALCOOL!”

Betia este o forma de nebunie voluntara.

Pentru un om, ca si pentru o natiune, una din cele mai mari inselari de sine este sa creada ca poate ajunge la fericire prin … betie!

„Vinul este batjocoritor,
bauturile tari sunt galagioase;
oricine se ’mbata cu ele nu este intelept” (Prov. 20:1).

Iata ce a scris un medic despre bautura: „Alcoolul face nasul rosu, ochii vineti, ficatul cenusiu, noptile albe, zilele negre, inima albastra si viitorul … intunecat.”

Betia este pagubitoare

Betia si prosperitatea nu stau deobicei la aceiasi masa. Saracia nu duce la betie fara consimtamantul celui in cauza, dar betia duce la saracie, fie ca ne place sau nu:

„Nu fi printre cei ce beau vin,
nici printre cei ce se imbuiba cu carne.
Caci betivul si cel ce se deda la imbuibare saracesc,
si atipirea te face sa porti zdrente” (Prov. 23:20-21).

Bautura ta duce la castig … pentru spitale, pentru ambulante, pentru soferi, pentru doctori, pentru cadre medicale, pentru avocati, pentru salariatii de la morga si pentru gropari.

Betia este degradanta

Alcoolul conserva fiintele moarte, dar le ucide pe cele vii. Demnitatea nu poate fi conservata in alcool. Dupa cum observa cineva: „Carciumarului ii sunt tare dragi betivii, dar nu-i vrea ca gineri!” si „Carciumarul nu se poate lauda cu cei mai buni clienti ai lui!”

Cartea Proverbelor contine o descriere extraordinar de precisa a manifestarilor caracteristice alcoolismului. Ea contine:

(1) Un sentimentalism exacerbat si o stare de confuzie a ratiunii:

„Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftarile? Ale cui sunt neintelegerile?
Ale cui sunt plangerile? Ale cui sunt ochii rosii?
Ale celor ce intarzie la vin,
si se duc sa goleasca paharul cu vin amestecat.
Nu te uita la vin cand curge ros
si face margaritare in pahar;
el aluneca usor,
dar pe urma ca un sarpe musca
si inteapa ca un basilisc” (Prov. 23:29-32).

(2) Relativism moral, lipsa de discernamant si caraghioasa logoree verbala:

„Ochii ti se vor uita dupa femeile altora,
si inima iti va vorbi prostii” (Prov. 23:33).

(3) Alterarea simtului de orientare si pierderea coordonarii motorii:

Vei fi ca un om culcat in mijlocul marii,
ca un om culcat pe varful unui catarg” (Prov. 23:34).

(4) „Delirium tremens” (o stare de delir):

„M-a lovit … dar nu ma doare! …
M-a batut … dar nu simt nimic!
Cand ma voi trezi? Mai vreau vin!” (Prov. 23:29-35).

Betia este inselatoare

Un alcoolic traieste intr-o continua „inselare de sine.” Majoritatea celor ce ajung prada betiei nici nu-si dau seama de aceasta. Ei se cred in continuare „stapani pe situatie” si oricand in stare sa … se abtina. Un alcoolic nu este unul care bea prea mult, ci unul caruia i se pare ca intotdeauna bea prea putin!

Exista un pasaj care, cel putin aparent, justifica consumul de bauturi alcoolice. Este vorba de cazul celor care au nevoie de un „anestezic” pentru viata, de cei necajiti si amarati care trebuie sa-si uite starea si sa se refugieze intr-o lume a iluziilor bahice. Cei care intind repede mina la cabinetul de medicamente pentru somnifere si calmante n-ar trebui sa-i condamne prea aspru pe cei care „se anesteziau” in trecut cu ceea ce le era la indemina:

„Dati bauturi tari celui ce piere,
si vin celui cu sufletul amarat;
ca sa bea si sa-si uite saracia,
si sa nu-si mai aduca aminte de necazurile lui” (Prov. 31:6-7).

Betia nu este insa decat o solutie temporara. Nimeni nu poate fi beat toata viata. Avem datoria sa dam fata cu realitatea si sa ne straduim sa ne facem o soarta mai buna. Celor ce beau ca sa-si inece necazul trebuie sa li se spuna ca el stie sa inoate! Ne vom intalni mereu cu el pe „tarmul de a doua zi dimineata”!

Paharul de vin ii spuse sticlei de sampanie: „Stii, n-oi fi eu prea dus la scoala, dar ceva matematica tot stiu sa fac! Adun necazuri pe capul omului, scad banii din buzunarul lui, ii inmultesc necazurile, ii impart averea cu carciumarii, asa ca nu-i mai ramane decat o fractie din ce-a castigat, iau dobanda din munca lui si ii reduc sansele de sanatate si viata lunga.

Bauturile alcoolice In Biblie

In prescriptiile jertfelor

Desi pare surprinzator, in timpurile biblice, vinul a facut parte din elementele jertfelor mozaice: ” … iar vin pentru jertfa de bautura la arderea de tot sau la jertfa sa aduceti un sfert de hin de fiecare miel. … si sa faci o jertfa de bautura de o treime de hin de vin, ca dar de mancare de un miros placut Domnului” (Num. 15:5,7).

In interdictiile slujbelor preotesti

Lui Aaron si preotiei le-a fost ceruta abstinenta: „Tu si fiii tai impreuna cu tine, sa nu beti vin, nici bautura ametitoare, cand veti intra in cortul intalnirii, ca sa nu muriti: aceasta va fi o lege vesnica printre urmasii vostri” (Lev. 10:9).

In interdictia pentru Nazirei

Orice „nazireu”, adica orice om inchinat lui Dumnezeu traia sub interdictia consumului de bauturi alcoolice: ” … sa se fereasca de vin si de bautura imbatatoare” (Num. 6:3).

Un astfel de om a fost Samson: „Tu … vei naste un fiu; si acum sa nu bei nici vin, nici bautura tare, si sa nu mananci nimic necurat, pentru ca acest copil va fi inchinat lui Dumnezeu din pantecele maicii lui, pana in ziua mortii lui” (Jud. 13:7).

In practica sociala

Orientalii beau un fel de bautura racoritoare compusa dintr-o parte vin si patru pana la sapte parti apa. In felul acesta, apa este, intr-o oarecare masura, purificata prin actiunea alcoolului din vin. De la bautura pentru sete insa, drumul spre betie era foarte usor.

„Nimeni, dupa ce a auzit cuvintele legamantului acestuia incheiat cu juramant, sa nu se laude in inima lui si sa zica: „Voi avea pacea, chiar daca as urma dupa pornirile inimii mele, ai chiar daca as adauga betia la sete” (Deuteronom 29:19).

In vremurile biblice, cuvantul „vin” nu desemna neaparat aceiasi bautura de astazi. Fermentarea naturala produce maximum 14% alcool. O proportie mai mare de alcool ar distruge chiar drojdia care-l produce. Bauturile moderne cu un continut de pana la 50% alcool sunt rezultate in urma inghetarii si a distilarii, tehnologii necunoscute in vechime. In teritoriul Israelului, vinul nu putea contine mai mult de 8% alcool din cauza continutului redus de zahar din zeama strugurilor, Evreii nu aveau trestie de zahar cu care sa-l indulceasca.

Cand vorbeste despre vin, Vechiul Testament foloseste doi termeni:

(1)”Tiros” este folosit de 38 de ori si denumeste sucul de struguri sau „mustul” nefermentat. In Ioel 2:24, Osea 9:2 si Proverbe 3:10 ni se spune ca acest „tiros” umplea teascurile, deci era inca proaspat.

(2) „Yayin” este folosit de 153 de ori si denumeste vinul fermentat, dar cu un procentaj redus de alcool.

In viciile fiilor neascultatori pedepsiti cu moartea

„Daca un om are un fiu neascultator si indaratnic, care n-asculta nici de glasul mamei lui, si nu-i asculta nici chiar dupa ce l-au pedepsit, tatal si mama sa-l ia si sa-l duca la batranii cetatii … Sa spuna batranilor cetatii lui: „Iata, fiul nostru este neascultator si indaratnic, n-asculta de glasul nostru, si este lacom si betiv. … sa-l ucida cu pietre, si sa moara” (Deuteronom 21:20-21a).

In „caderile” celor alesi

Pe paginile Bibliei sunt o sumedenie de tragedii „’nmuiate in bautura.”

Imediat dupa potop, Noe „a baut vin si s-a imbatat” si si-a dezgolit rusinea inaintea fiilor sai. Ratacirea lui a dus la blestemarea unuia dintre cei copii ai sai: Ham.

Fetele lui Lot, si-au imbatat tatal si l-au facut astfel partas faptelor lor rele (Gen. 19:32). Din acest incest vinovat s-au nascut Moab si Amon, dusmani istorici ai Israelului.

In condamnarile profetilor

Ca imparat al lui israel, Solomon a stiut ca betia nu face casa buna cu chibzuinta. El recomanda moderatia:

„Ferice de tine tara, al carei imparat este de neam mare, si ai carei voievozi mananca la vremea potrivita, ca sa-si intareasca puterile, nu ca sa se dedea la betie!” (Eclesiastul 10:17).

Vai! Aceasta recomandare a fost prea rar pusa in practica. Excesele celor din Israel au trezit mania divina. Profetul Isaia striga din partea lui Dumnezeu:

„Vai de cei ce disdedimineata alearga dupa bauturi ametitoare si sed pana tarziu noaptea si se infierbanta de vin” (Is. 5:11).

„Vai de cununa ingimfata a betivilor lui Efraim, de floarea vestejita, care este stralucirea podoabei sale, pe culmea vaii manoase a celor ce se imbata!” (Isaia 28:1).

Chiar si preotii sunt condamnati pentru betie:

„Dar si ei, se clatina de vin, si bauturile tari ii ametesc; preoti si prooroci sunt imbatati de bauturi tari, sunt stapaniti de vin, au ameteli din pricina bauturilor tari; se clatina cand proorocesc, se poticnesc cand judeca” (Isaia 28:7).

Iata ce zice Naum:

„Caci vor fi ca niste manunchiuri de spini incilciti, si tocmai cand vor fi beti de vinul lor, vor fi mistuiti de foc, ca o miriste de tot uscata” (Naum 1:10).

In interdictia data urmasilor lui Recab

Este greu sa gasesti un pasaj in care bautura devenita betie a dus la ceva bun. De aceea, unii reformatori ai propriilor lor familii au interzis cu desavarsire consumarea bauturilor alcoolice: „Noi nu bem vin! Caci Ionadab, fiul lui Recab, tatal nostru, ne-a dat urmatoarea porunca: „Sa nu beti niciodata vin, nici voi, nici fiii vostri” (Ieremia 35:6).

In minunile Domnului Isus

Paradoxal, cea dintai minune-semn mesianic facuta de Domnul Isus s-a produs la o nunta si a constat in … transformarea apei in vin! fara indoiala ca mama Domnului Isus a fost invitata la o nunta destinata sa se transforme intr-o … betie. Observati din textul din Ioan 2 cateva lucruri:

(1) La nunta aceea lumea venise sa se imbete. In Cana, nu s-a terminat mancarea, ci vinul. Asta spune ca cei prezenti acolo erau departe de a practica abstinenta! Obiceiul amintit in versetul 10: „Orice om pune la masa intai vinul cel bun; si, dupa ce oamenii au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun”, ne arata ca, la astfel de nunti, vinul era consumat pana ce oamenii isi pierdeau capacitatea de a mai face deosebire intre vinul bun si vinul mai putin bun.

(2) La nunta aceea, mama i-a cerut lui Isus sa rezolve problema unor betivi. „Nu mai au vin”, a zis ea. Daca ar fi fost intr-una din bisericile noastre, Domnul Isus ar fi raspuns: „Foarte bine, si asa Eu sunt impotriva bauturii si va voi invata cu aceasta ocazie ca nu este bine sa bei vin!”

(3) Domnul Isus a schimbat apa in vin! Apoi a baut probabil impreuna cu ucenicii sai alaturi de toti ceilalti.

Este fapta Domnului Isus un certificat pentru justificarea betiei noastre. Bineinteles ca nu! Este insa incontestabil ca Domnul Isus si ucenicii au baut vin ca si toti ceilalti contemporani ai lor. Pana si in seara ultimei „Cine Pascale”, conform prescriptiilor ceremoniale, vinul a fost si el prezent la masa. tinand paharul in mana, Domnul Isus a anuntat o vreme in care acest rod al vitei va fi consumat chiar si in reinoita Imparatie viitoare:

„Va spun ca, de acum incolo nu voi mai bea din acest rod al vitei, pana in ziua cand il voi bea cu voi nou in Imparatia Tatalui Meu” (Mat. 26:29).

Rodul vitei va fi si el rascumparat din „robia stricaciunii” si va fi iarasi desfatarea noastra in vremea Imparatiei viitoare a lui Dumnezeu.

„Domnul ostirilor pregateste tuturor popoarelor pe muntele acesta un ospat de bucate gustoase, un ospat de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de maduva, de vinuri vechi si limpezite” (Isaia 25:6).

Recunoscand practicarea consumului de vin, Noul Testament pastreaza interdictia abuzului de bauturi alcoolice, plasand-o in conflict direct cu trairea unei vieti de plinatate spirituala: „Nu va imbatati de vin, aceasta este destrabalare. Dimpotriva, fiti plini de Duh” (Efes. 5:18). Viata crestina nu face casa buna cu betia.

Betia apartine trecutului pacatos

„Ajunge, in adevar, ca in trecut ati facut voia Neamurilor, si ati trait in desfranari, in pofte, in betii, in ospete, in chefuri si in slujiri idolesti neingaduite. De aceea se mira ei ca nu alergati impreuna cu ei la acelas potop de desfrau, si va batjocoresc …” (1 Petru 4:3-4).

Betia este dovada trairii „in firea pamanteasca”

„Si faptele firii pamantesti sunt cunoscute si sunt acestea: preacurvia, curvia, … pizmele uciderile, betiile, imbuibarile si alte lucruri asemanatoare cu acestea. Va spun mai dinainte, cum am mai spus, ca cei ce fac astfel de lucruri, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” (Gal. 5:19-21).

Betia este un subiect de disciplina bisericeasca

„Ci v-am scris sa n-aveti nici un fel de legaturi cu vreunul care, macar ca isi zice „frate” totusi este curvar sau lacom de bani sau inchinator la idoli sau defaimator sau betiv sau raparet; cu un astfel de om nu trebuie nici sa mancati” (1 Corinteni 5:11).

Betia trebuie lepadata de cei ce-L asteapta pe Domnul

„Si aceasta cu atat mai mult, cu cat stiti in ce imprejurari ne aflam: este ceasul sa va treziti in sfarsit din somn; caci mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut.

Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Sa ne desbracam dar de faptele intunerecului, si sa ne imbracam cu faptele luminii. Sa traim frumos, ca in timpul zilei, nu in chefuri si in betii; nu in curvii si in fapte de rusine; nu in certuri si in pizma; ci imbracati-va in Domnul Isus Christos, si nu purtati grija de firea pamanteasca, pentru ca sa-i treziti poftele” (Rom. 13:11-14).

S-ar putea ca betia sa nu te scoata din Biserica, dar ea te va tine cu siguranta afara din Imparatia lui Dumnezeu!

„Nu stiti ca cei nedrepti nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu? Nu va inselati in privinta aceasta: nici curvarii, nici inchinatorii la idoli, … nici betivii, … nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10).

Un sfat pentru betivi

William Pen, intemeietorul Pennsylvaniei, cauta din rasputeri sa-l convinga pe un betiv sa se lase de bautura. „Vreau, domnule, dar nu pot! Cum sa fac?”
„Este la fel de simplu ca si intinderea degetelor de la mana!”
„Cum asa? Invatati-ma si, pe cinstea mea, va promit ca voi face!”
„Iata cum: ori de cate ori vezi in mana ta un pahar sau o sticla cu bautura, intindeti repede degetele inainte ca sa duci la gura! N-ai sa te mai imbeti niciodata!”
Amuzat de simplitatea planului, victima betiei a plecat zambind. S-a hotarat sa incerce si … a reusit!

Asemenea lui William Pen, conducatorii bisericilor evanghelice din Romania au ales sa recomande abstinenta de la orice fel de consum al bauturilor alcoolice ca un leac impotriva abuzului social care a dus la prabusire morala, la saracie si la ruina personala.

www.roboam.com

Despre nocivitatea fumatului

-fumul de tigara contine 4000 de substante nocive, dintre care peste 40 sunt cancerigene; la cateva secunde dupa primul fum substantele cancerigene intra in plamani, iar dupa cateva minute ritmul inimii si tensiunea cresc, laringele si ochii se irita si monoxidul de carbon intra in sange.
-peste 80% din cazurile de cancer pulmonar apar la fumatori, al caror risc de a face aceasta boala este de 10 ori mai crescut decat la nefumatori;
-riscul de a face infarct miocardic este dublu pentru cei care fumeaza;
-copiii nascuti din parinti fumatori sunt mai predispusi sa faca pneumonie sau bronsita in primul an de viata;
-cei care sunt casatoriti cu o persoana fumatoare sunt de 4 ori mai predispusi sa moara de cancer pulmonar, datorita fumatului pasiv;
-fumatul favorizeaza aparitia cancerului de buze, limba, laringe, esofag, vezica, stomac;
-o tigare arde in medie 12 minute, timp in care polueaza mediul inconjurator, obligandu-i pe cei din jur sa „fumeze” pasiv;
-fiecare tigara fumata va scurteaza viata cu 14 minute si jumatate;
-riscul de a avea un atac de inima este de 250 de ori mai mare daca fumezi;
-riscul de a te expune la emfizem pulmonar este de 80 de ori mai mare daca fumezi;
-fumatul cauzeaza o respiratie neplacuta, ingalbeneste dantura, ingrasa parul, imbacseste hainele, lasa pete galbene pe degete si buze, grabeste aparitia ridurilor, scade rezistenta la raceala si gripa;
-o persoana care fumeaza timp de un an un pachet de tigari pe zi va avea un litru de gudron depozitat in plamani.

Cateva sfaturi pentru a renunta la fumat
-anunta-ti prietenii si familia ca te lasi de fumat; promisiunea publica iti va intari vointa;
-nu te gandi ca renunti pentru totdeauna, renunta doar pentru o zi, apoi repeta aceasta pentru fiecare zi;
-elimina toate lucrurile din jurul tau care ti-ar putea aminti de fumat: tigari, scrumiere, brichete etc.
-fa-ti o provozie de morcovi, pastile mentolate, guma de mestecat fara zahar, etc., de care sa te poti folosi cand simti nevoia sa fumezi;
-cu banii pe care ii economisesti dupa prima saptamana de renuntat la fumat cumpara-ti ceva ce iti doreai de mult;
-aminteste-ti ca peste 30 de milioane de oameni au reusit sa se lase de fumat.

Limitele libertatii crestine

„Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos;
toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”

„Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos.
Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate zidesc” – 1 Corint. 6:12; 10:23

Introducere:
Apostolul Pavel a fost prin excelenta un apologet al crestinismului. Mintea lui patrunzatoare era la curent cu toata gindirea vremii. Educatia erveiasca il familiarizase cu cele mai inalte si mai distilate concepte religioase. Cetatenia romana si simpatia lui pentru Roma ii daruise viziunea imperiului. Pasiunea pentru cunoastere il deprinsese cu filosofiile aflate atunci la moda. In toate acestea, relatia lui personala cu Hristos i-a fost arbitrul suprem. Crestinismul lui Pavel nu a fost denaturat de celelalte lucruri, ci mai degraba le-a influentat pe toate, dindu-le o coloratura distincta. Pavel L-a asezat pe Christos ca Domn peste toate lucrurile si a privit spre toate prin El, cautind sa mintuiasca totul si toate. Mesajul lui Pavel a fost din aceasta cauza un paradox perpetuu, apostolul acceptind si negind in acelasi timp cele mai inalte valori ale vremii sale. Pavel a fost un dusman declarat fata de tirania preotiei evreiesti, dar n-a lepadat conceptul preotiei, ci l-a rascumparat aplicindu-l la „preotia universala a sfintilor”. Apostolul da semne evidente ca este un admirator al ordinii si slavei din imperiul Roman care cuprinsese toata lumea, dar nu se poate opri sa nu-i aplice o corectie, visindu-l sa ajunga o fraternitate a tuturor, o Imparatie glorioasa sub autoritatea unui singur Cap: Isus Christos. Pavel este captivat de spiritul analitic si de supranaturalul idealist din filosofia greaca, dar se ridica deasupra ei, incercind s-o aduca cu picioarele pe pamint si s-o curateasca prin lumina adevarului adus de Christos.

Metoda de lucru a lui Pavea a fost sa combata eroarea printr-o proclamare clara si raspicata a adevarului. El a cautat sa limpezeasca bijbiielile iscoditoare ale mintii omenesti, inlocuindu-le cu desavirsita frumusete a lucrurilor descoperite noua de Dumnezeu. Cu evreii a vorbit ca un evreu, cu romanii ca un roman si cu grecii a putut face chiar si filosofie, dar pretutindeni si intotdeauna Pavel este un crestin, folosind terminologia „adevarurilor incepatoare” doar ca sa se poata face mai bine inteles si acceptat de cei cu care stat de vorba.

Versetele pe care le-am ales drept baza pentru acest studiu ne stau ca marturie despre acest lucru. Ele apar intr-o scrisoare destinata sa corecteze viata unei Biserici crestine aflate intr-o cetate greceasca. Epistola lui Pavel reflecta fidel care erau conditiile de viata din Corint. Tragedia de acolo consta in faptul ca, in loc sa fie o forta mintuitoare, Biserica intrase tragic sub influenta pagina a cetatii.

In divizarile de partide din Biserica nu este greu sa recunoastem pasiunea bolnavicioasa a grecilor de a se fragmenta in diverse scoli de gindire strinse in jurul personalitatilor deosebite ale vremii. Lipsa de disciplina si de disciplinare evidenta in Biserica era doar o reflectare a atitudinii tolerante fata de imoralitate care domnea in cetate. In judecatile publice si in ducerea in fata tribunalelor, eu nu vad altceva decit o asemanare cu neincetatele infruntari ale scolilor de „logica”, care devenisera un fel de amuzament public. Necuratia care-si facuse loc in Biserica si pe care Pavel o condamna in termeni atit de vehementi este numai o umbra a vietii morale putrede din societatea greaca. Dezmatul de la Cina Domnului nu reflecta altceva decit tendinta de a imita „banchetele” si orgiile animalice practicate la ritualurile religioase din templele grecilor. In lipsa de iubire pe fondul careia apar cuvintele din capitolul 13, eu vad o capitulare in fata egoismului individualist al oamenilor din afara Bisericii. In sfirsit, in dificultatea lor de a accepta adevarurile despre invierea din morti, eu vad semnele influentelor materialiste si mistice ale gindirii grecesti.

Sursa tuturor acestor abuzuri comune in toate cetatile locuite de greci era ideea lor fundamentala ca omul trebuie sa fie „masura tuturor lucrurilor”, liber de orice constringeri exterioare, siesi suficient si nesilit sa dea nimanui socoteala de gindurile si faptele sale. Aceasta era idee greaca despre libertatea deplina. In circumferinta acestui postulat, grecii declarau sus si tare ca toate lucrurile le sunt ingaduite. Era doctrina eliberarii si emanciparii totale. Ecourile ei au strabatut de atunci veacurile, naucind pe alocuri oameni si natiuni deopotriva. Pavel nu contrazice categoric conceptul grec despre libertate. Parind ca il afirma, apostolul il corecteaza, modelindu-l dupa Evanghelie si-l plaseaza intr-o deplina ascultare de legea lui Christos. In fata filosofilor greci care strigau cit ii tinea gura ca „toate lucrurile imi sunt ingaduite”, Pavel raspunde cu: „Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar …”

Acest fel de exprimare a lui Pavel ridica inaintea noastra doua probleme. Prima este aceasta afirmare despre libertatea crestina: „Toate lucrurile imi sunt ingaduite”. Iar a doua este o lamurire despre limitarile libertatii crestine: „Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar …”

(I.) Sa luam deci mai intii aceasta extraordinara expresie de proclamare a deplinei libertati crestine: „Toate lucrurile imi sunt ingaduite”.

Remarcati pentru inceput cit de cuprinzatoare este aceasta afirmatie.

Dati-mi voie sa va incerc rabdarea si sa ma opresc putin la cuvintele folosite de Pavel, caci daca adevarul se exprima prin cuvinte, atunci numai cuvintele ne pot conduce la adevar si cine nu le baga in seama, va trece pe linga esentialul comunicarii.

Apostolul Pavel foloseste cuvintul „panta”. Trebuie sa intelegem ce inseamna acest „panta” pentru a intelege dimensiunile libertatii crestine. „Panta” este o forma de plural si inseamna „toate”. Theter, un expert in gramatica, ne spune ca orice cuvint cu forma de plural, atunci cind nu este insotit de articolul hotarit, defineste totalitatea lucrurilor de aceiasi natura, contextul aratindu-ne intotdeauna despre ce este vorba. In aceasta epistola, expresia „toate lucrurile” este folosita de nu mai putin de trei zeci de ori, si de fiecare data, intelesul ei trebuie dedus din context. Am facut un studiu amanuntit al tuturor locurilor in care expresia „panta” apare in text si am sa va rog sa acceptati sa treceti impreuna cu mine in revista citeva dintre lucrurile la care se refera apostolul.

Mai intii sa ne aducem aminte ca filosoful grec care pretindea sus si tare ca „toate lucrurile imi sunt ingaduite” se referea la suma totala a tuturor lucrurilor materiale, a valorilor morale si a tuturor fortelor vitale cunoscute. Oare cum foloseste Pavel aceasa expresie? Raspunsul este clar. Iata in cel de al treilea capitol al epistolei, cum defineste apostolul aceasta realitate: „Nimeni sa nu se faleasca dar cu oamenii, caci toate lucrurile sunt ale voastre:”. Urmeaza apoi o exemplificare un versetul 22, pentru ca ideea sa fie desavirsita in versetul 23: „si voi sunteti ai lui Christos, iar Christos este al lui Dumnezeu”.

Intre prima afirmatie: „Toate lucrurile sunt ale voastre” si concluzia din versetul 23 se afla descris felul in care foloseste Pavel expresia „panta”: ” … fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viata, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre …” Este evident ca Pavel nu numai ca foloseste expresia in acelasi inteles ca si filosofii greci, dar sare in evidenta faptul ca el trece mult peste orizontul lor si include in sfera de existenta a crestinului si lucrurile care transcend lumea de acum. patrunzind in mostenirea noastra vesnica.

„Toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa”, este o enumerare a sistemelor de gindire reprezentate de acesti trei lucratori crestini. Pavel spune: toate sistemele de gindire din lume sunt ale voastre.

” … lumea, …” este a voastra, cu toate sistemele si miscarile ei.

” … viata, …”, pe care cautati mereu s-o analizati si s-o intelegeti, este a voastra.

” … moartea, …” care este pentru voi un fel de incetare a existentei, cu tainele si tenebrele ei, este a voastra.

” … lucrurile de acum, …” o fraza care include granitele gindirii si filosofiei grecesti.

” … si lucrurile viitoare …” pe care filosofia greaca le neaga, dar pe care Pavel le anunta.

Este evident ca Pavel intelege prin „panta” toate scolile de gindire, toata lumea cu viata si moartea, cu lucrurile de acum si cu realitatile din lumea de dincolo. „Toate” aceste lucruri sunt „ale voastre”.

Apostolul trece apoi mai departe facind aceasta extraordinara proclamatie: „Toate lucrurile sunt ingaduite”. Ce inseamna acest „ingaduite”?

Ideea din care s-a nascut acest termen este aceea a unui drum deschis, ca opus al „detentiei”, al „constringerii intr-un spatiu limitat”.

„Sunt in largul meu cu privire la toate lucrurile, nu sint constrins si limitat. Sunt pe marele bulevard al universului, plimbindu-ma printre toate elementele realitatii. Toate imi sunt accesibile si am autoritate sa le folosesc dupa cum gasesc eu de cuviinta.” Aceasta este ideea de libertate crestina pe care ne-o propune Pavel. El il plaseaza pe crestin intr-o deplina libertate printre toate lucrurile materiale, morale si spirituale ale universului creat de Dumnezeu.

Ca sa intelegem ce vrea sa ne spuna apostolul prin aceasta proclamatie, trebuie sa facem o analiza expozitionala a contextului in care apare ea.

In versetul 15 din capitolul 2 veti gasi prima restrictie in folosirea acestei depline libertati. Pavel ne vorbeste despre principiul deosebirii lucrurilor: „Omul duhovnicesc poate sa judece totul”. Crestinul se afla intr-adevar intre toate lucrurile lumii si toate ii sunt la indemana, dar el nu le va folosi in mod nelegiuit. El va masura toate lucrurile ingaduite lui cu etalonul infinitului. Omul duhovnicesc poate sa judece totul. Pe linga aceasta, mai avem o alta realitate care balanseaza expresia „sunt ingaduite”: „voi sunteti ai lui Christos, iar Christos este al lui Dumnezeu”. Cadrul de referinta fundamental al crestinului nu sunt toate lucrurile care-i sunt ingaduite, ci Hristos care domneste peste toate si Dumnezeu, care este in spatele lui Christos.

Apostolul ne da in aceste cuvinte un concept cosmic extraordinar. Pe fundalul existentei este asezat mai intii Dumnezeu, apoi Christos, apoi crestinul, si in final, in fata crestinului care este incoronat peste ele, sunt asezate toate lucrurile realitatii, accesibile lui, dar pe care el trebuie sa le „judece” si sa le foloseasca cu deplin discernamint.

In versetul sase din capitolul opt ni se da marea filosofie a universului: „Pentru noi nu este decit un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi”, iar un pic mai departe in 9:25, pastrind acest context cosmic, Pavel adauga: „Toti cei ce se lupta la jocurile de obste, se supun la tot felul de infrinari. Si ei fac lucrul acesta ca sa capete o cununa care se poate vesteji; noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa care nu se poate vesteji”. Aceasta este definitia comportamentului crestin fata de „toate lucrurile”.
Motivatia comportamentului crestin este centrata in existenta lui Dumnezeu si in natura Sa vesnica: „Deci, fie ca mincati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:32). Acesta este principiul de baza care trebuie sa stea la originea tuturor actiunilor noastre intre „toate lucrurile universului”.

Si iata, ca o incoronare, care este finalul tuturor lucrurilor in viziunea cosmica a lui Pavel: „Dumnezeu, in adevar, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cind toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti” (1 Cor. 10:27-28).

Aceasta este una dintre cela mai mareti afirmatii ale scrierilor apostolice, si vreau sa cred ca greutatea ei va copleseste asa cum ma copleseste si pe mine cind o citesc. Nu Apocalipsa ne da cea mai distanta iamgine in viitor, ci textul acesta. Daca il vom analiza putin vom vedea cu adevarat care este conceptia crestinului despre „toate lucrurile”. Ea depaseste limita universului material, facind interpretarea filosofilor greci sa paleasca prin contrast si sa apara saraca. Cind Pavel spune ca „toate lucrurile imi sunt ingaduite”, el intelege ca nu exista nici un singur lucru in univers la care el nu are dreptul sa ajunga. Printr-o aluzie fina, apostolul sugereaza care este relatia dintre toate cele existente, asezindu-L in fundal pe Dumnezeu, pe care se sprijina Christos, care il sprijina la rindul Lui pe omul in fata caruia sunt asezate toate lucrurile. Directia de scurgere a tuturor lucrurilor este dinspre Dumnezeu si inspre Dumnezeu, in asa fel incit in final El sa fie totul in toti, implinind si desavirsind toate lucrurile.

Ma apropii acum de sensul afirmatiei lui Pavel, pe care n-as fi indraznit sa o redau daca nu m-as fi apropiat mai intii cu atentie asupra tuturor ideilor lui despre univers. In rezumat, apostolul ne spune ca omul duhovnicesc sta in centrul universului, in mijlocul tuturor lucrurilor de acum si al celor viitoare, cunoscute si necunoscute, materiale, morale si spirituale, si ca el este al lui Christos si impreuna cu Christos este al lui Dumnezeu.

Dupa ce am facut aceasta clarificare sa ne apropiem impreuna de limitarile libertatii crestine. Ele se pot clasifica in trei categorii:

” … , dar nu toate imi sunt de folos”
” … , dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.
” … , dar nu toate zidesc”.

Acesta este intreitul test care-mi arata in ce masura anumite lucruri imi sunt ingaduite.
Testul progresului personal – „nu toate imi sunt de folos”.
Testul autoritatii – „dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.
Testul relatiilor sociale – „dar nu toate zidesc”.

(I.) Testul progresului personal.

„Nu toate sunt de folos”. Termenul face referinta mai mult la „devenirea launtrica” decit la imbogatirea materiala. Astazi se vorbeste mai mult despre ce poti dobindi, decit despre ce poti deveni. Ideea avansarii este aceea a calatoriei spre un tel anume, iar progresul este nu in cantitatea bagajului acumulat, ci in distanta parcursa. In limba greaca, termenul inseamna ” a duce impreuna” si cea mai buna traducere a lui este una cu semnificatia de: „a avea un profit”.

Pavel se aseaza pe sine in centrul universului si, privind in jur, zice: „Toate lucrurile sunt ingaduite”. Arta imi este ingaduita; si tot asa de ingaduite imi sunt si muzica, si stiinta si jocurile sportive si feluritele mincari – toate imi sint ingaduite. Dar unele din lucrurile care imi sint ingaduite nu-mi sint de nici un profit; ele nu-mi vor inlesni avansarea personala, cresterea ele nu-mi vor ajuta la integrarea mea desavirsita in ordinea divina cosmica, care este centrata in Christos si in Dumnezeu.

Acesta este cel dintii principiu care separa lucrurile din jurul meu in doua categorii: acelea pe care este profitabil sa le fac si acelea pe care nu este de folos sa le savirsesc.

Exista mii de lucruri pe care pot sa le fac in Londra, dar multe dintre acestea nu-mi sint de folos personal, nu-mi inlesnesc progresul, nu-mi vor contribui la dorinta mea fundamentala de a conlucra impreuna cu Christos si cu Dumnezeu.

„Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar nu toate imi sint de folos”

Uneori, ceea ce este bun pentru tine, s-ar putea sa nu fie la fel de bun pentru mine. Fiecare om sta individual in fata cosmosului (ordinii cosmice). si trebuie sa-si defineadsca personal cu lucrurile inconjuratoare ingaduite. Primul principiu dupa care trebuie sa se ghideze este acesta: „Ma ajuta acest lucru sa ma dezvolt si sa ma indrept spre locul final pe care mi l-a harazit Dumnezeu in vointa si ordinea Lui perfecta?

II. Testul autoritatii.

„Dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine”.

In limba greaca este vorba despre un joc de cuvinte imposibil de tradus. Ceea ce spune Pavel este cam asa: „Toate lucrurile sint sub puterea mea, dar eu nu voi ingadui sa ma aflu vreodata sub puterea lor”. „Toate lucrurile imi sint permise, dar nu le voi permite sa ma domine”. Aceste cuvinte ascund in ele un al doilea principiu al libertatii crestine: Omul care I se supune lui Christos nu mai trebuie sa se supuna la nimic altceva. Cel aflat sub autoritatea lui Christos nu mai poate asculta de nici o alta autoritate.In gelozia dragostei Sale, Christos trebuie sa ramina singura putere dominanta asupra vietii noastre.

Trebuie sa ne verificam toate actiunile noastre dupa principiul acesta: „Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapinbire pe mine”.

Eu pot sa beau, dar bautura nu trebuie sa poata pune stapinire asupra fiintei mele. Eu pot sa beau, dar pot sa fac aceasta numai daca bautura nu ma va inrobi, ducindu-ma la ruina. Daca acesta este scopul bauturii, atunci eu nu ii voi ingadui nici un loc in viata mea.

Fiecare lucru pe care-l facem trebuie evaluat in lumina acestui principiu: ma promoveaza el spre scopul final pe care-l are Dumnezeu cu mine in universul Sau. Dumnezeu vrea sa ma aseze ca stapin peste toate lucrurile impreuna cu Christos. Vrea lucrul acesta sa ma stapineasca?

Probabil ca daca m-as opri aici, explicatia mea ar ramine neclara si greu de aplicat in practica. Dati-mi voie sa ilustrez acest principiu cu doua exemple din viata cotidiana.

Care este relatia corecta pe care trebuie sa o intretina un crestin cu banii si averea? Sigur ca este ingaduit sa avem bani, dar banii nu au voie sa puna stapinire pe mine. Cineva spunea ca banii sint un bun slujitor, dar un foarte rau stapin. Un crestin trebuie sa nu dea voie lucrurilor trecatoare sa-l inrobeasca.

Care este relatia corecta care trebuie sa existe intre un crestin si fenomenul cunoasterii? Cunoasterea este ingaduita, dar nici un om nu trebuie sa devina robul cunoasterii, altfel personalitatea lui va fi deformata: „Cunostiinta ingimfa, dragostea zideste”.

Care este relatia corecta intre un crestin si iubire? Iubirea este ingaduita, dar crestinul nu trebuie sa traiasca stapinit de puterea ei. Crestinul isi solidifica libertatea tocmai recunoscindu-i limitarile. Libertatea de a folosi orice lucru dispare atunci cind lucrul acela devine mai puternic decit el si se transforma din sclav in stapin nemilos. Principiul acesta este fundamental si trebuie facut piatra de capatii al intregii existente. Daca un lucru care este bun in sine, un obicei, o prietenie, un gind, o preocupare, o pasiune, ajunge sa nu ma mai slujeasca, ci sa ma domine, atunci ce a mai ramas din pretinsa mea „libertate” ?

Priviti in jur si veti vedea cum oamenii au ajuns robii lucrurilor care promisesera sa le dea fericirea. Uneori ma gindesc ca ar fi bine daca as putea sa scriu aceste cuvinte cu litere mari si sa le asez acolo unde le pot vedea toti tinerii. Afisul meu ar suna cam asa: „Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar n-am sa ingadui nici unui lucru sa ma inrobeasca”.

Toate lucrurile sint ale tale, dar tu esti al lui Christos. Pastreaza aceasta balanta in echilibru si vei fi fericit; dezechilibreaz-o si vei ajunge sa duci o viata de mizerie. Numai Christos are dreptul sa fie Stapin asupra vietii tale. Toate celelalte lucruri, oricit de nevinovate ar fi ele, in momentul in care incearca sa te inrobeasca isi pierd orice fel de nevinovatie. Cineva spunea: „Orice lucru bun care se interpune intre mine si Christos, devine dusmanul meu de moarte; fie el parintii mei, iubitul sau iubita mea, fie el meseria mea sau pasiuna mea, fie el harnicia mea sau chiar dragostea mea de oameni”. Nimic nu trebuie sa-mi fure prioritatea mea suprema de a fi slobod sa ma dau in intregime Creatorului si Mintuitorului meu.

III. Testul relatiilor sociale.

Cel de al treilea test este descris in cuvintele: „Nu toate lucrurile zidesc”. L-am numit asa pentru ca acesta este contextul in care apare: „”Nimeni sa nu-si caute folosul lui. ci fiecare sa caute folosul altuia” (1 Cor, 10:24). Fraza aceasta contine o alta limitare a libertatii mele. Toate lucrurile imi sint ingaduite, dar exista unele pe care, daca le voi face, nu vor duce la zidirea sufleteascaa celor din jurul meu. Din caceasta cauza, lucrurile acelea nu-mi mai sint ingaduite. Va indemn sa vedeti ca aceasta afirmatie merge infinit mai departe decit ce a spus Pavel in alta ocazie: „Dar daca faci ca fratele tau sa se mihneasca din pricina unei mincari, nu mai umbli in dragoste! Nu nimic pentru mincarea ta pe acela pentru care a murit Christos! … La drept vorbind toate lucrurile sint curate. Totusi, a minca din ele, cind faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cadere, este rau” (Rom. 14:15, 20). De data aceasta nu este vorba ca fratele meu sa fie in pericol de cadere din cauza libertatii mele, ci doar ca el sa nu fie „zidit” de ceea ce fac eu.

Ca si crestin, trebuie sa tin minte care este pozitia mea in universul lui Dumnezeu: Deasupra mea sint Christos si Dumnezeu, iar sub mine, si la dispozitia mea sint toate celelalte lucruri – Pavel, Apolo, Chifa, lumea, viata si moartea, lucrurile de acum si lucrurile viitoare. N-am sa ma apuc insa de nici un lucru inainte ca sa nu-l judec atit din punct de vedere al progresului meu spiritual, cit si din punct de vedere al progresului spiritual al aproapelui meu in Domnul. Lucrurile care nu-l zidesc pe aproapele meu imi devin astfel mie neingaduite.

Aceasta extraordinara afirmatie a apostolului Pavel trebuie sa ne determine pe fiecare dintre noi sa ne cercetam cu si mai mare atentie limitele libertatii si felul in care ne folosim noi de lumea aceasta. A crede ca exsita ceva in universul lui Dumnezeu care nu ne este la indemina este gresit, dar si mai gresit este sa ne apucam sa ne jucam cu toate lucrurile din univers asemeni unor copii rasfatati, fara sa ne mai gindim la altceva decit la propria noastra satisfactie si fericire. Dragostea desavirsita a lui Christos ne arata ca „El nu si-a placut Lui insusi”, ci a trait pentru binele si mintuirea altora.

Exista deci lucruri ingaduite la care trebuie sa renunt de dragul propriei mele cresteri spirituale, altele la care trebuie sa renunt de dragul libertatii mele neinrobite si altele pe care nu le voi face pentru ca sint preocupat pina la sacrificiu de mintuirea si zidirea celor din jur.

Dau slava Domnului pentru largimea si ingustimea libertatii noastre crestine, si ma rog Lui ca sa putem pricepe ca exista in libertatea noastra locuri si lucruri in care trebuie sa ne infrinam, atit pentru binele si progresul nostru, cit si pentru binele si progresul altora. Exista situatii cind, asemenea locomotivei care alearga pe spatiul restrins delimitat de cele doua sine, limitarea noastra voluntara este singura cale pentru gustarea fericirii unei libertati depline.

Daniel Branzei

Problema podoabelor

Foarte multe din deprinderile care ne caracterizeaza viata noastra crestina sunt preluate fara nici un fel de contestare de la parintii nostrii. Faptul ca „la noi asa se face” a fost suficient pentru a hotari si a pune capat oricarei dispute.

Veniti in America (lumea libera), crestinii romani au fost confruntati cu peisajul unui crestinism evanghelic in care multe din lucrurile „tabu” de acasa, erau solutionate si practicate „altfel”. Printre aceste practici controversate este si purtarea bijuteriilor. Pragmatismul nostru social a facut ca multi crestini evanghelici romani sa adopte practica „americana”. Schimbarea nu s-a datorat unor schimbari de convingeri bazate pe un studiu biblic, ci pe faptul ca sotiile marilor „personalitati” din lumea evanghelica americana poarta astfel de bijuterii. Pentru romanul incorsetat acasa de tot felul de interdictii, faptul ca sotiile lui Billy Graham, John MacArthur, Jack Smith si altii poarta podoabe a fost suficient ca sa se „elibereze” si „emancipandu-se” sa se poarte „ca americanii.” Ce-i de facut ?

In loc sa ne sfasiem unii pe altii prin certuri fara sfarsit, eu va propun o incursiune pe paginile Bibliei. Care este adevarul biblic despre aceasta practica?

1. Perspectiva vesniciei
Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem: care este pozitia aurului, argintului si pietrelor scumpe in economia cerului, in realmul eternitatii?
Foarte interesant, din acest punct de vedere, prezentul se afla incadrate intre doua vesnicii (trecuta si viitoare) in care Dumnnezeu aseaza podoabele la loc de cinste:

a. In eternitatea trecuta
Una din putinele „ferestre” prin care putem privi spre eternitatea trecuta este pasajul din Ezechiel 28:11-15
„Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, fa un cantec de jale asupra imparatului Tirului, si spune-i: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune, si desavarsit in frumuseta. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, si cu aur; timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua cand ai fost facut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut, pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine.”
Este clar ca ideia de purtare de podoabe nu este aici asociata cu pacatul. Textul ne spune: „Ai fost fara prihana in caile tale”

b. In eternitatea viitoare

O fereastra inspre eternitatea viitoare ne ofera cartea Apocalipsei. Iata ce citim acolo despre viata in Noul Ierusalim:
„Zidul era zidit de iaspis, si cetatea era din aur curat, ca sticla curata. Temeliile zidului cetatii erau impodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintai temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a sasea, de sardiu; a saptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douasprezecea, de ametist. Cele douasprezece porti erau douasprezece margaritare. Fiecare poarta era dintr-un singur margaritar. Ulita cetatii era din aur curat, ca sticla stravezie” (Apocalipsa 21:18-21)

Una din istorioarele menite sa stimuleze in noi anticiparea cerului, vorbeste despre un om bogat care, incapabil sa se deslipeasca macar in ceasul mortii de averea sa, a adunat tot aurul sau si s-a prezentat cu el inaintea portii raiului. Vazandu-l impovarat si incovoiat sub acea „pretioasa” povara, portarul de la trecerea spre Noul Ierusalim l-a intrebat: „Bine ma, neínteleptule! Cu asta vii tu aici ? Cu „asfalt” ? N-ai citit inca in Biblie ca pe aici toate drumurile sunt „de aur” ?”

Din aceste doua priviri aruncate spre eternitatea trecuta si spre eternitatea viitoare se vede clar ca aurul, argintul si pietrele scumpe au fost si vor fi prezente in lumea lui Dumnezeu, ocupand chiar locuri de cinste in ierarhia realitatilor „de dincolo”. Este evident ca aceste podoabe sunt direct asociate in eternitate cu ideia de frumos si cinste.

Cantitatile enorme in care se vor gasi aceste podoabe in Noul Ierusalim ne face sa ne intrebam chiar unde sunt acum aceste uriase depozite si zacaminte de metale si pietre pretioase. Faptul ca ele vor fi in cantitati asa de mari pe pamantul „innoit”, ne duce cu gandul la ideia ca Dumnezeu a prabusit lumea de acum intr-o „uratenie” in care trebuie sa scotocim bine in adancul pamantului pentru a mai putea gasi ceva din „cioburile” unei realitati slavite, care a facut si va mai face inca o data parte din anturajul copiilor lui Dumnezeu. Daca lucrurile stau asa, atunci am putea spune impreuna cu poetul Costache Ioanid ca ne aflam in prapastia dintre doua varfuri de munte, cazuti in umbra unor realitati pe care nu le pot gusta plenar decat cei care au fost si vor fi iarasi „in lumina”:

„Inainte a fi ceea ce suntem
Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire,
Ci-i noaptea inspre-o noua zi.”

2. Prohibitia apostolica
Avand in vedere pozitia podoabelor in eternitatea trecuta si in eternitatea viitoare, normal ar fi ca ele sa fie parte recomandata si din realitatea copiilor lui Dumnezeu de astazi! La urma urmei, daca vom umbla pe strazi de aur in Noul Ierusalim, n-ar trebui sa ne familiarizam inca de pe acum cu o astfel de situatie ? Si daca vom intra pe porti de pietre pretioase in cetatea de atunci, n-ar trebui sa ne obisnuim inca de pe acum cu o asemenea impodobire ?
Cum se poate explica atunci prohibitia clara si raspicata pe care o intalnim in scrierile apostolice ?

„Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.
Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva.” (1 Petru 3:1-5)

„Vreau, de asemenea, ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala; nu cu impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun ca sunt evlavioase.” (1 Timotei 2:9-10).

Ce este cu aceasta interdictie apostolica ? De ce noi, care ne vom desfata in aur, argint si pietre scumpe in eternitatea viitoare, n-avem voie acum sa atingem aceste lucruri ? Este oare adevarat ca in Biserica primului secol purtarea de podoabe era pedepsita ?

3. Practica crestina din prima biserica
Desi pare de mirare pentru unii, Noul Testament ne vorbeste despre instante in care cei care purtau bijuterii nu numai ca nu erau condamnati in adunare, ci erau chiar respectati si tratati preferential. Iata ce ne scrie apostolul Iacov, frate al Domnului si stalp al bisericii din Ierusalim:

„Fratii mei, sa nu tineti credinta Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, cautand la fata omului. Caci, de pilda, daca intra in adunarea voastra un om cu un inel din aur si cu o haina stralucitoare, si intra si un sarac imbracat prost; si voi puneti ochii pe cel ce poarta haina stralucitoare, si-i ziceti: „Tu sezi in locul acesta bun!” si apoi ziceti saracului: „Tu stai acolo in picioare!” sau: „Sezi jos la picioarele mele!” Nu faceti voi oare o deosebire in voi insiva, si nu va faceti voi judecatori cu ganduri rele?
Ascultati, prea iubitii mei frati: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt saraci in ochii lumii acesteia, ca sa-i faca bogati in credinta si mostenitori ai imparatiei pe care a fagaduit-o celor ce-L iubesc? Si voi injositi pe cel sarac! Oare nu bogatii va asupresc si va tarasc inaintea judecatoriilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtati?
Daca impliniti Legea Imparateasca, potrivit Scripturii: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” bine faceti. Dar daca aveti in vedere fata omului, faceti un pacat, si sunteti osînditi de Lege ca niste calcatori de lege (Iacov 2 :1).

Este evident ca, cel putin in bisericile carora le scrie Iacov („Catre cele douasprezece semintii care sunt imprastiate” – Iacov1:1), problema combatuta de apostol nu era vinovatia purtarii de podoabe, ci cinstea nemeritata si tratamentul preferential care le erau acordate celor ce, in bogatia lor, purtau „inel de aur si haina stralucitoare.” Iacov nu combate purtarea de podoabe, ci lipsa de discermanant spiritual care-i caracteriza pe liderii bisericilor de atunci. in loc sa-i trateze pe toti crestinii la fel, ei acordau celor care purtau „inel si haina stralucitoare” o prea mare importanta, dispretuind in acelasi timp pe cei mai saraci din adunari.

O alta instanta in care ne intalnim cu purtarea podoabelor este in pilda fiului risipitor. De data aceasta, initiativa „impodobirii” ii apartine chiar lui Dumnezeu:

„Dar tatal a zis robilor sai: „Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mancam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut, si a fost gasit.” Si au inceput sa se veseleasca” (Luca 15: 22-24).

Este clar din context ca Domnul Isus asociaza ideia de bucurie a tatalui din pilda cu initiativa lui de a restaura aspectul si pozitia fiului intors acasa. Cum sa le spunem copiilor nostri ca n-au voie sa poarte haine frumoase si inel in deget cand insusi Domnul Isus vorbeste de acestea ca depsre elemente ale bucuriei din sanul unei familii fericite ?

4. Practica evreilor
Vechiul Testament nu asociaza purtarea podoabelor cu pacatul, ci cu ideia de frumos. Acest lucru iese si mai mult in evidenta din pasaje in care Dumnezeu insusi ilustreaza grija Sa pentru Israel printr-o metafora a „impodobirii”. Dumnezeu s-a purtat cu Israelul tot asa cum se purta in mod obisnuit un sot cu sotia lui.
„Cand am trecut Eu pe langa tine, M-am uitat la tine, si iata ca iti venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am intins peste tine poala hainei Mele, ti-am acoprit goliciunea, ti-am jurat credinta, am facut legamant cu tine, zice Domnul Dumnezeu, si ai fost a Mea! Te-am scaldat in apa, te-am spalat de sangele de pe tine, si te-am uns cu untdelemn. Ti-am dat haine cusute cu fir, si o incaltaminte din piele de vitel de mare, te-am incins cu in subtire, si te-am imbracat in matasa. Te-am impodobit cu scule scumpe, ti-am pus bratari la mana, si o salba la gat; ti-am pus o veriga in nas, cercei in urechi, si o cununa minunata pe cap.
Astfel, ai fost impodobita cu aur si cu argint, si ai fost imbracata cu in subtire, cu matasa si cusaturi cu fir. Ai mancat floarea fainei, miere si untdelemn. Erai de o frumuseta desavarsita, ba ajunsesei chiar imparateasa. Ti s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumusetea ta; caci era desavarsita de tot, datorita stralucirii cu care te impodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.
Dar te-ai increzut in frumusetea ta, si ai curvit, la adapostul numelui tau celui mare; ti-ai revarsat curviile inaintea tuturor trecatorilor, si te-ai dat lor. Ai luat si din hainele tale, ti-ai facut inaltimi pe care le-ai impodobit cu toate colorile, si ai curvit pe ele: asa cum nu s-a intamplat si nici nu se va mai intampla vreodata. Ti-ai luat pana si minunatele tale podoabe din aur si din argint pe care ti le dadusem, si ti-ai facut niste chipuri de barbati, cu care ai curvit. Ti-ai luat si hainele cusute la gherghef, le-ai imbracat cu ele si ai adus acestor chipuri untdelemnul Meu si tamaia Mea (Ezechiel 16:1-18).

Aceasta „impodobire” in exterior poate insa scoate in evidenta si mai mult uratenia interioara. Dumnezeu nu lauda si nu tolereaza un aspect de sarbatoare care vrea sa ascunda lipsa de vitalitate si sanatate launtrica:

„Domnul zice: „Pentru ca fiicele Sionului sunt mandre, si umbla cu gatul intins si cu priviri pofticioase, pentru ca pasesc maruntel, si zornaesc cu verigile de la picior, Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descopri rusinea”.
In ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoaba la picioare, si sorisorii si lunisoarele, cerceii, bratarile si mahramele; legaturile de pe cap, lantisoarele de la picioare si braiele, cutiile cu mirosuri si baierele descantate; inelele si verigele de la nas; hainele de sarbatoare si camasile cele largi, mantiile si pungile; oglinzile si camasile subtiri, turbanele si mahramele usoare. Si atunci in loc de miros placut va fi putoare; in loc de brau, o funie; in loc de par incretit, un cap plesuv, in loc de mantie larga, un sac stramt; un semn de infierare, in loc de frumuseta. Barbatii tai vor cadea ucisi de sabie si vitejii tai in lupta. Portile fiicei Sionului vor geme si se vor jeli; si ea va sedea despoiata pe pamant” (Isaia 3:16-26).

Acest pasaj este important ca baza de studiu pentru cei ce vor sa afle cum se impodobeau „la moda” femeile din vremea lui Isaia. Chiar si „femeia ideala” prezentata in ultimul capitol din cartea Proverbelor isi are si ea garderoba ei de lux, care o duce dincolo de hainele obisnuite de fiecare zi:

„Ea isi face invelitori, are haine de in subtire si purpura” (Prov. 31:22)

In perioadele in care decadenta poporului evreu trebuia vindecata printr-o pocainta adanca si adevarata, Dumnezeu si-a indemnat poporul la o totala lepadare a podoabelor. Smerenia launtrica trebuia insotita de o smerenie a aspectului exterior:

„Dumnezeu i-a zis lui Iacov: „Scoala-te, suie-te la Betel, locuieste acolo si ridica acolo un altar Dumnezeului care ti S-a aratat cand fugeai de fratele tau Esau.” Iacov a zis casei lui si tuturor celor ce erau cu el: „Scoateti dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru, curatiti-va si schimbati-va hainele, ca sa ne sculam si sa ne suim la Betel; caci acolo voi ridica un altar Dumnezeului, care m-a ascultat in ziua necazului meu si care a fost cu mine in calatoria pe care am facut-o. Ei au dat lui Iacov toti dumnezeii straini, care erau in mainile lor, si cerceii pe care-i purtau in urechi. Iacov i-a ingropat in pamant sub stejarul de langa Sihem” (Geneza 35:1-4).

5. Pozitia noastra
Imi aduc aminte ca un tanar pornit pe cearta m-a intrebat odata de ce am ceva impotriva podoabelor. I-am spus atunci ca asa am citit in Biblie. El mi-a replicat: „Dar in Biblie scrie numai de podoabe scumpe din aur, argint si pietre scumpe. inteleg ca n-aveti nimic impotriva unor „podoabe” facute … din lemn sau din … plastic … Luat foarte repede, n-am stiut ce sa-i raspund. Mi-am dat insa seama ca problema este mult mai complicata si mai adanca decat pare la prima vedere.

Eu cred ca si cei care nu poarta podoabe pentru ca „asa este la noi” si cei care poarta podoabe pentru ca „asa este in America” sunt la fel de gresiti si de condamnabili.
Singura reglementare in acest domeniu trebuie sa vina dintr-o convingere personala, bazata pe un temeinic studiu biblic. Ce am descoperi in urma unui astfel de studiu biblic?
Probabil ca unii am fi socati sa descoperim ca Sara, modelul dat noua de Petru ca exemplu de comportament si modestie, a fost o femeie care a purtat ea insasi podoabe (!). la fel ca si Rebeca … la fel ca si Estera …

Imi aduc aminte ca atunci cand mi-am exprimat indignarea in fata aspectului femeilor din biserica lui John MacArthur, unul din prietenii mei pastori de acolo m-au luat deoparte si m-au intrebat:

„De unde vine ideia asta a ta ca femeile n-au voie sa poarte podoabe?”
Sigur de mine si de convingerile mele biblice, eu i-am deschis repede Biblia la textul din epistola lui Petru:

„Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.
Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva.” (1 Petru 3:1-5)

Plin de blandete, el m-a intrebat: „Si de aici ai tras tu concluzia ca Sara, sotia lui Avraam, n-a purtat podoabe?”
I-am raspuns: „Bineinteles! Dumneavoastra intelegeti altfel?”

Nu mi-a raspuns, dar m-a rugat sa deschidem impreuna la Geneza 24 si sa citim relatarea despre petirea unei fete a lui Betuel ca sotie pentru Isaac, fiul Sarei. M-a rugat sa ma opresc putin la versetele 22, 30 si 47. Toate trei vorbeau despre o veriga de pus in nas si despre doua bratari de aur in greutate de zece siclii, pe care robul lui Avraam le-a daruit Rebecii.

„De unde crezi tu ca avea robul lui Avraam aceste bijuterii ?” m-a intrebat prietenul meu. „Crezi ca le-a cumparat de pe drum sau le-a adus direct din casa lui Avraam? Si daca a impodobit-o pe Rebeca astfel pentru Isaac nu crezi ca asa se purtau femeile in casa lui Avraam ? Oare nu cumva aceste bratari si aceasta veriga fusesera purtate odinioara chiar de Sara, nevasta lui Avraam si trebuiau acum sa treaca drept mostenire la nora lui Avraam?”

Am tacut o vreme si n-am stiut ce sa raspund. Stiam acum ce zice textul, dar imi era greu sa ma despart de o interpretare pe care o dadusem atatia amar de ani textului din 1 Petru. Ca sa fie si mai clar, prietenul meu a continuat:

„Am fost la voi la biserica si n-am inteles un alt lucru. Interdictia purtarii de podoabe, atat cat exista ea, se afla in acelasi verset care vorbeste si despre interdictia purtarii de haine scumpe. Sa ma ierti, dar doamnele romance erau imbracate ca la o veritabila parada a modei! Iar de palarii, ce sa mai zic? Nu cred ca erau palarii prea ieftine! Cum de ati ales doar o jumatate a versetului si o lasati neimplinita pe cealalta ?”

N-am stiut ce sa-i raspund. I-am promis insa ca ma voi gandi mai atent la aceasta problema spinoasa. Asa am si facut, dar pentru o vreme mi-a fost foarte greu sa inteleg cum de a putut sa ne dea Petru drept exemplu o femeie care purta podoabe …
Sa fie oare vorba nu despre o „prohibitie”, ci doar despre o „preferinta prioritara” a apostolilor, un fel de „podoaba voastra sa nu fie (asa de mult) podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie (mai mult) omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu ” ? Sa aiba oare dreptate C.C Ryrie, profesor de teologie sistematica la Seminarul Teologic din Dallas, Texas, atunci cand scrie ca „acest verset nu interzice purtarea oricaror podoabe; daca ar fi fost asa, el ar interzice si purtarea oricaror haine! Textul condamna abuzurile ostentative si recomanda modestia si smerenia in comportament si imbracaminte” ?

Dumnezeu mi-a aratat insa si textul din 1 Timotei si acolo nu se vorbeste despre nici o Sara ! Deci, interdictia podoabelor sta in picioare! (… daca nu cumva si acest text este tot un manifest impotriva exceselor la care erau predispuse femeile din adunarile crestine … ).

Care a fost oare cauza pentru care exista aceasta „prohibitie apostolica” ?

Fara sa dogmatizez, eu cred ca am ajuns la cateva justificari:

I. Starea de decadere a lumii de acum. Cand s-a intrupat, Domnul Isus s-a facut una cu mizeria si cu saracia acestei lumi. Traim acum sub blestemul pacatului si locuim in ceea ce Pavel numeste „trupul starii noastre smerite”:

„Dar in lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel. Urmati-ma pe mine, fratilor, si uitati-va bine la cei ce se poarta dupa pilda pe care o aveti in noi. Caci v-am spus de multe ori, si va mai spun si acum, plangand: Sunt multi, care se poarta ca vrajmasi ai crucii lui Hristos. Sfarsitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor, si se gandesc la lucrurile de pe pamant. Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-si supune toate lucrurile” (Filipeni 3:16-21).

Aurul, argintul si pietrele pretioase, altadata atat de abundente se gasesc acum doar pe alocuri, ca niste ramasite, ca niste tandari dintr-o realitate care s-a spart prin pacat. S-ar putea ca apostolii sa ne spuna ca nu este inca vremea „impodobirii”, traim inca in smerirea pedepsei care apasa peste lume si trebuie sa o acceptam cu supunere.

II. Gadilarile firii pamantesti. Expresia aceasta nu-mi apartine. Este creionata de pana iscusita a lui Pavel. In intelegerea apostolului, interdictiile exterioare ale ritualurilor si datinilor religioase trebuiesc abandonate. Ele n-au nici un efect asupra unei probleme mult mai adanci, natura noastra pacatoasa pornita intotdeauna spre rau:

„Nimeni, deci, sa nu va judece cu privire la mancare sau bautura sau cu privire la o zi de sarbatoare, cu privire la o luna noua sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. Nimeni sa nu va rapeasca premiul alergarii, facandu-si voia lui insusi printr-o smerenie si inchinare la ingeri, amestecandu-se in lucruri pe care nu le-a vazut, umflat de o mandrie desarta, prin gandurile firii lui pamantesti, si nu se tine strans de Capul din care tot trupul, hranit si bine inchegat, cu ajutorul incheieturilor si legaturilor, isi primeste cresterea pe care i-o da Dumnezeu.
Daca ati murit impreuna cu Hristos fata de invataturile incepatoare ale lumii, de ce, ca si cum ati trai inca in lume, va supuneti la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odata cu intrebuintarea lor, si sunt intemeiate pe porunci si invataturi omenesti, au, in adevar, o infatisare de intelepciune, intr-o inchinare voita, o smerenie si asprime fata de trup, dar nu sunt de nici un pret impotriva gadilarii firii pamantesti.” (Coloseni 2:16-23).

Este convingerea mea ca nimeni n-a purtat inca podoabe ca sa fie mai … duhovnicesc! Cred ca, desi suntem mantuiti in duhul, trebuie inca sa ne purtam aspru cu trupul nostru si sa-l tinem in stapanire:

„Nu stiti ca cei ce alearga in locul de alergare, toti alearga, dar numai unul capata premiul ? Alergati, deci, in asa fel ca sa capatati premiul! Toti cei ce se lupta la jocurile de obste, se supun la tot felul de infranari. Si ei fac lucrul acesta ca sa capete o cununa, care se poate vesteji: noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca si cum n-as sti incotro alerg. Ma lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste in vant. Ci ma port aspru cu trupul meu, si-l tin in stapanire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu insumi sa fiu lepadat” (1 Corinteni 9:24-27)

Cred ca este mai bine sa nu purtam podoabe. Firea noastra pamanteasca are si asa destule motive de … mandrie.

III. Saracia celor din jur. Cred ca fiecare podoaba pe care o purtam este un cap de acuzare la tribunalul dreptatii divine. Tineti minte ca apostolul Iacov ii punea pe cei ce purtau podoabe scumpe in randul acelora care „va asupresc si va tarasc inaintea judecatorilor” (Iacov 2:6). Cei care lupta pentru avere nu sunt printre cei mai desavarsiti in caracter:

„Daca invata cineva pe oameni invatatura deosebita, si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Hristos si de invatatura care duce la evlavie, este plin de mandrie, si nu stie nimic: ba inca are boala cercetarilor fara rost si a certurilor de cuvinte, din care se naste pizma, certurile, clevetirile, banuielile rele, zadarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricati la minte, lipsiti de adevar si care cred ca evlavia este un izvor de castig. Fereste-te de astfel de oameni.
Negresit, evlavia insotita de multumire este un mare castig. Caci noi n-am adus nimic in lume, si nici nu putem sa luam cu noi nimic din ea. Daca avem, deci, cu ce sa ne hranim si cu ce sa ne imbracam, ne va fi de ajuns. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita, in lat si in multe pofte nesabuite si vatamatoare, care cufunda pe oameni in prapad, si pierzare. Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta, si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri” (1 Timotei 6:3-10)

IV. Lipsa de resurse de pe campul de misiune. Avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca lupta nu s-a sfarsit inca! Suntem inca in plin razboi! Tot ce avem si tot ceea ce suntem este „rechizitionat” de Cel care „ne-a inscris la oaste.”
„Nimeni nu se incurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a inscris la oaste” (2 Timotei 2:4).
La una din Conventiile Asociatiei bisericilor baptiste din Statele Unite si Canada, Beniamin Cocar a facut prezentarea colectei pentru caseria misionara. El a sugerat tuturor celor care se plang ca nu au bani destui ca sa contribuie cum se cuvine la o asa strangere de ajutoare sa se gandeasca bine si sa puna la colecta toate obiectele de aur si din pietre pretioase pe care le poarta. Numai asa vom scapa de ipocrizie si vom arata cerului ca suntem trup si suflet preocupati sa implinim pasiunea Dumnezeului nostru, castigarea sufletelor pierdute.

Apostolul Pavel ne mai spune ca bogatia materiala nu este neaparat un semn de bogatie spirutuala, iar acumularea de avere este condamnabila in contextul lipsurilor prin care trec unii din jurul nostru:

„Indeamna pe bogatii veacului acestuia sa nu se ingamfe, si sa nu-si puna nadejdea in niste bogatii nestatornice, ci in Dumnezeu, care ne da toate lucrurile din belsug, ca sa ne bucuram de ele. Indeamna-i sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii, asa ca sa-si stranga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie ca sa apuce adevarata viata” (1 Timotei 6:16-19).

In conditiile noi din America si chiar si din Romania, fiecare crestin ar trebui sa-si reevalueze pozitia fata de purtarea podoabelor si sa faca dupa cum va avea „incredintare”. Biblia spune ca „tot nu vine din incredintare este pacat” (Romani 14:23).

Trebuie sa spunem insa ca in viata bisericii primare si in viata bisericilor care au existat de atunci, problema podoabelor nu si-a gasit o rezolvare unica si constanta. Cred ca si ea marcheaza gradul nostru de crestere spirituala si de consacrare crestina. Nu suntem toti la fel si nu facem toti aceleasi lucruri. De aceea nu vom fi nici toti judecati la fel si nici nu vom lua toti aceiasi … rasplata.

Muzica in Biserica

„Cenusareasa bisericii”

Sunt cateva luni de cand am fost invitat la un concert dedicat sarbatoririi nasterii Domnului Isus. Unii s-au plans ca programul a continut prea multa muzica si prea putina predicare. M-am gandit ca n-au dreptate, dar n-am putut sa explic de ce. Timpul zburase …

Ieri, la noi la biserica, corul Universitatii Azusa a sustinut un program muzical. Cerberii traditiei noastre m-au asaltat panicati: „Iar un servici fara predica? Nu se poate! Trebuie sa zici ceva si dumneata.”

M-am gandit ca, poate, Dumnezeu imi da ocazia sa spun acum ceea ce aveam de mult pe inima. „ntr-una din pauzele dintre gruparile de cantece, dirijorul corului mi-a facut semn ca este timpul sa predic un pic. Incerc sa astern aici, pe hartie, ceea ce am spus atunci. Poate ca va folosi si la altii, de prin alte parti.

„Am fost invitat sa vorbesc deoarece, pentru unii dintre dumneavoastra, un servici de inchinare la biserica fara predica este un sacrilegiu. Muzica si … predica … Oare care sunt mai importante ?”

Exista persoane pentru care in biserica se canta prea mult si se predica prea putin. Lor le-ar place sa se predice aproape tot timpul si sa nu se cante aproape de loc. Va rog sa ridicati mana sus cei care credeti ca trebuie sa se predice mai mult. Exista cineva aici care este de aceasta parere? Exista cineva afara de … predicatorul care va vorbeste? (Hohote de ras).

In multe locuri, cantarea este tratata ca un fel de cenusareasa a bisericii. Muzica este doar un fel de umplutura. Cand n-avem ceva de facut, sau cand trebuie sa facem ceva intre alte doua lucruri socotite importante … dam tonul la o cantare …Nu ne gandim neaparat la ceea ce se canta. Nu ne preocupa daca melodia sau textul exprima sau nu o stare anumita a noastra; daca are un mesaj cu care sa ne identificam in clipa aceea. Pur si simplu … dam o cantare comuna …

As vrea sa va spun ce cred eu ca este rau cu aceasta. Vreau sa va arat doua texte din Biblie care mi se par foarte importante, dar inainte de aceasta vreau sa va spun ceva despre noi insine.

1. Dumnezeu ne-a alcatuit intr-o fascinanta dualitate: minte si inima. Amandoua sunt parte din sufletul nostru si amandoua sunt la fel de importante.

Anticii sustineau ca mintea trebuie pusa la dreapta omului, iar inima la stanga. Mana dreapta este pentru domnie, pentru purtarea sceptrului. Ea simbolizeaza intelepciunea. Verigheta o purtam insa pe mana stanga, pentru ca, vedeti, … casnicia este o problema … de inima!

Mintea este responsabila cu ratiunea, cu gandirea, cu intelegerea lucrurilor. Cu ea ne orientam asupra relatiei dintre cauza si efect. Cu ea analizam realitatea inconjuratoare si tot cu ea cautam sa gasim solutii rationale la problemele pe care le intampinam. Mintea se poate exprima analitic si matematic. (Pe vremea mea invatam ca 2 2=4, astazi nu stiu cum se mai invata in scolile acestea moderne!)

Mintea poate fi insa foarte seaca si rece. Mai ales gandirea abstracta ne poate duce la cinism si la deznadejde. Mintea are si ea nevoie de ceasuri de bucurie si de destindere. In astfel de clipe, mintea creiaza ceea ce noi numim Poezie. Poezia este muzica mintii. Ea are si rima riguroasa si ritm si cadenta si trofi. Este maximul de exuberanta pe care si-l poate permite mintea: sa creieze poezie. Sa aseze riguros niste cuvinte care sa exprime tensiunile interne.

Pe de alta parte avem inima. Inima este sediul sentimentelor. Trebuie sa recunoastem ca inima este foarte dezordonata. Biblia ne spune ca „inima omului este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea. Cine o poate pricepe?” Freud, psihiatrul care a cautat sa alcatuiasca un sistem pentru cauzele tulburarilor mentale si afective, omul care a inventat o metoda de psihanaliza prin care a „demontat” gandirea si personalitatea omului in blocurile componente, a recunoscut spre sfarsitul vietii ca toate pronuntarile lui sunt valabile pentru specificul masculin al speciei, pentru barbati. „N-am reusit niciodata sa pot patrunde taina aceasta: „Ce vor de fapt femeile? Ce le pune in miscare si ce le face sa mearga” – a spus el. Cu femeile este mai complicat pentru ca este o problema, nu de minte, ci … de inima.

Ei bine, inima aceasta isi are trairile ei si limbajul ei specific. Cand inima reuseste sa se culeaga si sa se disciplineze intr-o anumita directie ea creiaza „Muzica”! Muzica este maximul de disciplinare, maximum de rigurozitate, maximul de concentrare al … inimii! Daca vreti un joc de cuvinte. Muzica este Poezia inimii, tot asa cum Poezia este Muzica mintii.

2. Dumnezeu le-a asezat pe amandoua in noi si are nevoie de amandoua pentru a comunica efectiv cu fiecare dintre noi.

Exista o comunicare a lui Dumnezeu cu mintea noastra. Pentru aceasta avem Biblia. Mintea noastra trebuie sa o primeasca ca din partea lui Dumnezeu, sa zaboveasca asupra ei, s-o citeasca si sa mediteze asupra continutului ei, cautand modalitati pentru a o pune in practica.

Exista insa anumite limite ale acestei comunicari la nivelul mintii. G.K. Chesterton spunea ca „Exista o cale de la ochi la inima care nu trece prin intelect.” In mod similar, exista o cale de la urechi la inima care nici ea nu trece prin intelect. Este calea „impresiilor” si a intuitiei.

Cum poti sa explici rational si analitic impresia pe care ti-o lasa panorama unei campii inflorite. Cum poti masura parfumul unei flori? Cum poti pune in ecuatie dragostea sau durerea unei mame pentru copilul ei? Anumite lucruri si trairi nu se pot comunica la nivelul mintii.

Atunci Dumnezeu foloseste o cumunicare directa cu … inima. O comunicare care trece pe langa minte fara sa o atinga si ajunge direct la … inima. Aceasta comunicare, de la inima la inima se poate face si prin intermediul Muzicii. Ea poate transmite impresii si sentimente. Exista o muzica de jale si o muzica a exuberantei. Exista chiar o muzica militara care trezeste si intretine sentimentul patriotic. Manati de muzica patriotica oamenii au pasit in front si au plecat sa moara pentru tara si poporul lor. Exista doine de dor si exista cantece de leagan care stampara sufletul si cheama odihna peste o inima arsa de iubire. Exista cantece care intretin entuziasmul maselor si altele care alunga duhurile rele ale imparatilor.

Cum numim noi aceste mesaje de la Dumnezeu care trec „pe langa minte” si vin direct in sufletul nostru ? Teologia foloseste termeni ca „revelatie” , „iluminare”, „inspiratie”, „proorocie.” Mintea nu poate si nici n-are voie sa conteste sau sa nege aceste mesaje. Ele trebuiesc luate asa cum au venit, ca din partea lui Dumnezeu.

Cine nu crede in mesajul venit prin muzica sa mearga intr-o duminica la o biserica ortodoxa sau catolica sa asculte o liturghie. Daca asta nu-l convinge, poate sa continue explorarea cu o vizita la o sala de concerte sau la o gala de muzica „rock”! Il rog insa sa nu-i priveasca pe cei de pe scena, ci pe cei din … audienta. Va vedea influenta muzicii asupra celor ce o asculta.

Haideti acum sa va arat cele doua texte de care v-am vorbit. Mai intai 2 Cronici 25:1-5. N-am sa citesc tot textul. Am sa va arat doar cateva expresii extrem de sugestive pentru subiectul nostru. Cred ca stiti cu toti ca David a fost acela care a introdus muzica in serviciile de inchinare de la Cort si de la Templu. El a ales si asezat cetele de cantareti randuite sa acopere tot anul de activitate la Templu.

Ce l-a facut insa pe David sa ia aceasta hotarare? Cum a justificat el importanta muzicii in serviciile divine? Iata ce am gasit eu: uitati-va la urmatoarele expresii:

” … fii lui Asaf, Heman si Iedutun care PROOROCEAU intovarasiti de arfa, de alauta si de chimvale.” (v.1) O proorocie cu acompaniament muzical, veti spune. Sa citim insa mai departe:

” … fiii lui Asaf, sub carmuirea lui Asaf, care prooroceau dupa poruncile imparatului.” (v.2) Hmmm … parca am mai auzit noi de predici facute „la cerere” … Ce o insemna „prooroceau dupa poruncile imparatului”? Sa citim insa mai departe:

„… sase, sub carmuirea tatalui lor, Iedutun, CARE PROOROCEAU CU ARFA, ca sa laude si sa mareasca pe Domnul”. (v.3) Acestia prooroceau „cu arfa”, fara cuvinte, doar cu instrumentul muzical !! Fascinant!

” … toti fiii lui Heman, care era VAZATORUL IMPARATULUI, CA SA DESCOPERE CUVINTELE LUI DUMNEZEU si sa inalte puterea Lui.” (v.5) Muzica este legata aici direct de revelatie si de inspiratia divina („vazatorul”, „ca sa descopere cuvintele lui Dumnezeu”).

Exista un loc al muzicii in viata Bisericii. Ea trebuie pusa alaturi de predica din Cuvant. Inima noastra are nevoie sa primeasca mangaierea muzicii direct din inima lui Dumnezeu, fara sa treaca intotdeauna pe la minte. Dumnezeu are nevoie sa ne vorbeasca direct inimii si inima noastra are nevoie sa i se adreseze cateodata direct lui Dumnezeu. Lasati-o sa faca aceasta.

Al doilea text este in Psalmul 147:1-4. Iata motivatia muzicii in serviciile noastre divine:

„Laudati pe Domnul! Caci este frumos sa-L laudam pe Dumnezeul nostru, caci este placut si se cuvine sa-L laudam.”

Autorul psalmului 147 ne da trei motivatii majore. „n primul rand, pentru ca este frumos. Cantarea este ca o podoaba a sufletului. „n al doilea rand, pentru ca este placut. Cantarea este o cale de exprimare a sentimentelor. Cuvantul fara melodie nu ne da voie sa spunem totul asa cum simte inima. Launtrul nostru are nevoie sa izbucneasca, din cand ‘n cand, prin izvorul melodios al cantarii. Al treilea motiv pe care ni-l arata psalmistul este acela ca se cuvine sa-L laudam pe Dumnezeul nostru. Lumea din jur preamareste prin cant tot felul de lucruri. Nu este treaba noastra aici sa spunem care dintre acestea merita sa fie puse ‘n cantec si care nu. Noi vrem sa spunem doar ca daca lumea canta despre lucruri trecatoare, cu atat mai mult „se cuvine sa-L laudam” noi, crestinii, pe Dumnezeul si Mantuitorul nostru vesnic!

As vrea insa sa va atrag atentia si asupra versetelor 3 si 4 din acest Psalm:

„Domnul zideste iarasi Ierusalimul, strange pe surghiunitii lui Israel; tamaduieste pe cei cu inima zdrobita si le leaga ranile”.

Cantarea de lauda, muzica aceasta a inimii, are si ea puterea ei. Psalmistul o pune alaturi de lucrarile de restaurare. Muzica tamaduieste si leaga ranile noastre.

Scena intai: unul din orasele Poloniei. Timpul: vremea celui de al doilea razboi mondial. Circumstanta: un grup de evrei asteptau sa intre in baile mortii pentru exterminare. Ochii lor erau atintiti asupra unuia mai batran, cu fata lunga, jumatate acoperita cu barba. Era rabinul lor. Toti asteptau sa auda de pe buzele lui niste cuvinte potrivite situatiei. Buzele acestea de pe care deprinsesera intelepciunea de viata si mangaierea erau acum asteptate sa se miste iarasi si sa rosteasca niste cuvinte potrivite. Dupa o tacere dureroasa, rabinul a vorbit. Ce sa spui insa intr-o astfel de situatie ? Iata care au fost cuvintele lui:

„Haideti sa cantam o cantare de lauda.” Cu ochii pe jumatate inchisi, rabinul a inceput sa depene ca de pe un fir al vietii melodia molcoma a unui imn de la Sinagoga …

Scena a doua: temnita din Filipi. Timpul: vremea apostolilor. Circumstanta: Pavel si Sila sunt cu picioarele in butuci, in temnita din launtru, sau celula singuratica. „Pe la miezul noptii, Pavel si Sila se rugau si cantau cantari de lauda lui Dumnezeu; iar cei inchisi ii ascultau.” Cu ce i-a fermecat cantarea aceea de lauda de n-au fugit nici unul cand a rupt cutremurul usile temnitei ?

Scena a treia: gradina Ghetimane. Timpul: cu putin inaintea rastignirii. Circumstanta: Cuvinte de ramas bun, vreme de lupta spirituala si de agonie. Mantuitorul Si-a leganat sufletul ‘ntristat ‘n unduirile alinatoare ale cantecelor: „Dupa ce au cantat cantarile de lauda, au iesit ‘n muntele Maslinilor „(Marcu 14:26).

Scena a patra: acum si aici. Va multumim pentru o dupa amiaza de muzica la Bethel. Inima noastra avea nevoie de asa ceva.

Muzica in biserica – Daniel Branzei

Istoria a pastrat pentru Reforma privilegiul reintroducerii cintarii comune in biserica. John Hus a fost deschizatorul de drum care a alcatuit, in limba boemiana, cea dintii carte de cintari pentru crestini. Reformatorul german, Martin Luther, el insusi un muzician, a fost de parere ca muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru raspindirea mesajului Evangheliei: „Voi inalta din toata inima acest dar pretios pe care ni l-a dat Dumnezeu in arta muzicala … Muzica trebuie socotita secundara doar Cuvintului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtamintele umane sint rascolite si puse in miscare.”

Luther a scris cel putin 37 de cintece. Cel mai celebru dintre ele, „Cetate tare-i Dumnezeul nostru”, este supranumit „Imnul de razboi al Reformei”. Cintecele aparute in miscarea reformata au directionat inchinaciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se intimplase pina atunci in liturghiile medievale si au inlocuit cintul gregorian barbatesc din limba latina cu cintari comune cintate in limba tuturor oamenilor din biserica respectiva. De la Reforma incoace, muzica bisericeasca a cautat sa urmareasca miscarile muzicale contemporane si continua sa reprezinte o parte foarte importanta din serviciile de inchinaciune ale bisericilor.

Charles Wesley a folosit in adunarile sale citeva melodii preluate din tavernele si salile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-si pune teologia pe muzica. Regina Angliei a fost intr-atit de scandalizata de „melodiile vulgare” ale calvinistilor incit le-a poreclit „serenade de Geneva”.

Cintecele considerate astazi „traditionale” au fost la vremea lor criticate si categorisite drept „scandaloase”. Cind partitura melodiei „O noapte preasfintita” a fost raspindita intiia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept „o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin”. Chiar si „progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram noi astazi. Probabil ca cel mai greu de crezut este ca pina si celebra „Aleluia” a lui Handel a fost criticata la inceput de majoritatea crestinilor de atunci si etichetata drept „plina de teatralism si de vulgaritate”. I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repeta de mai mult de o suta de ori cuvintul „Aleluia”!

De fapt, intreaga traditie a cintarii comune in adunare, atit de draga evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept „lumesc”.

„Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: „cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice”.

Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un „imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost „induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare „comuna” la toate serviciile speciale „de multumire”. Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze „cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare „in care nu se cinta”. Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. „Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista oare o muzica „duhovniceasca”?

In „cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica „crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?

In multe biserici se spune: „Trebuie sa ne intoarcem la „radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari”. Sint curios la ce fel de muzica „din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la „cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste „radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.

Unii cred ca acele „cintari duhovnicesti” mentionate in Coloseni 3:16 sint genul de „imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de „cintari” existau in biserica primara. Stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.

In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica „contemporana”, de care se pling unii astazi!

Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa „rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte „populare” (unele cintate chiar „la o halba de bere”).

Desi nu se pot da „decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.

Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor „animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne „inalte” spre dimensiunile divinitatii. Intre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept „buna”, drept „crestina”. Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: „Se cinta ca ‘Porumbel din stejarii departati'”; Psalmul 69: „De cintat ca si ‘Crinii'”; Psalmul 80: „De cintat ca si ‘Crinii marturiei'”).

Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica „populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreeana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea „reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor etc).

Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat „genul de muzica” practicat, ci „starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura „inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: „in Duh si in adevar”. Asta nu selecteaza „genul” de muzica, ci „genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: „Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin…”

Unul din pastorii baptisti pe care-i respect mult a rezolvat problema muzicii din biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la „casetele inregistrate cu muzica bisericeasca”. Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii „in timpul liber” a fost decretat „acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura „radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii „potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica „liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie „scandalizati” cu melodii cu iz de muzica „populara”.

Putem folosi muzica necrestina animalica „la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu „generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric „NU”. Coardele sufletului nostru sint asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cinta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … „clapele”.

Daniel Branzai

O intrebare fara raspuns pentru un muritor: Cand se va intoarce Domnul Isus? Sau cand va fi sfarsitul lumii acesteia? Citind Scriptura aflam ca datoria noastra a pamantenilor este sa veghem: ?Veghiati dar, caci nu stiti ziua nici ceasul in care va veni Fiul Omului?? (Matei 24.42 si Matei25.13).

Iata mai jos o lista cu date false care au dus pe multi in eroare. Citind aceste informatii, poate vei fi sensibilizat in a nu te uita dupa vremi si soroace ci te vei pregati pentru intalnirea cu Domnul. As vrea sa observi ca unele dintre aceste profetii false si-au cautat argumentul in Scriptura.

1 53 AD Pe vremea apostolului Pavel: Cat priveste venirea Domnului nostru Isus Christos, va rugam fratilor sa nu va lasati clatinati asa de repede in mintea voastra, si sa nu va tulburati de vreun duh, nici de vreo epistola, ca venind de la noi, ca si cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip…?? (2 Tesaloniceni 2.1-4)

2 500 Un preot roman a profetit venirea Domnului bazat pe dimensiunile arcii lui Noe.

3 1000 La incheirea ultimei luni ale anului 999, multi si-au vandut ce au avut, au dat la saraci, s-au oprit activitati de constructii, agricultura, au fost eliberati criminalii, dar trecerea in anul 1000, nu a adus nimic nou.

4 1033 A fost considerat anul o mie de la crucificarea Domnului Isus.

5 1186 Scrisoare lui Toledo a anuntat ca pamantul va fi distrus. Multi ascunzandu-se prin pesteri si munti.

6 1420 Un profet cehoslovac a anuntat ca toate orasele vor arde, cu exceptia a cinci.

7 1524 Liderul german, Muntzer, a anuntat ca venirea lui Christos se va petrece prin victoria armatei germane impotriva inamicului.

8 1534 Jan Matthy cu oamenii sai au ocupat orasul Munster distrugandu-l impreuna cu ei, astfel ferind locuitorii orasului de dezastru ce va apare prin Sfarsitul lumii.

9 1650 Al cincilea monarh al Marii Britanii a profetit ca Isus vine sa restabileasca teocratia.

10 1666 1 666 a dat nastere la Marele Foc al Londrei care a ars peste 100,000 de oameni.

11 1809 Mary Bateman, a avut o gaina care a ouat un ou care a purtat mesajul venirii lui Christos.

12 1814 Joanna Southcott a pretins ca e virgina si va da nastere la al doilea Isus care va restarua lumea. Ea a nascut un baiat care a murit la varsta tanara.

13 1836 John Wesley a spus ca o vreme, vremi si o jumatate de vreme (Apocalipsa 12.14) inseamna 10581836, data cand Christos va reveni.

14 1844 William Miller, fondatorul miscarii ?Sfarsitul Vremilor??, a prezis ca sfarsitul lumii va fi intre 1843 si 1844, cand un meterorit va atinge pamantul.

15 1859 Thomas Parker a declarat ca Imparatia de o mie de ani va incepe in 1859.

16 1881 Mother Shipton a pretins ca lumea se va sfarsi in 1881.

17 1910 S-a profetit: Cometa Haley va lovi pamantul in acest an, venind sfarsitul.

18 1914 Charles Russell, fondatorul organizatiei Martorii lui Iehova a profetit revenirea lui Christos in acest an.

19 1918 Acelasi Charles Russel recalculeaza sfarsitul lumii in anul 1918.

20 1925 Martorii lui Iehova profetesc un alt an 1925.

21 1967 Ocuparea Ierusalimului de evrei a determinat o seama de profetii ca vremea neamurilor s-a incheiat.

22 1970 Gruparea ?Adevarata Lumina a lui Christos?? a prezis venirea lui Christos in acest an.

23 1973 O cometa ce se apropia de pamant a fost un alt indiciu al sfarsitului.

24 1975 Ziarul lui Martorii lui Iehova, ?Veghetorul??, cu peste 13 milioane de abonati a anuntat din nou venirea lui Christos.

25 1977 Albina ucigasa din Texas a fost asemanata cu lacustele din Apocalipsa 9.

26 1981 Bazat pe renasterea poporului Israel, si alinierea planetelor la fiecare 179 ani, profetii au anuntat ca Rapirea se va petrece inaintea zilei de 31 Decembrie.

27 1982 Ziarele anuntau ca in zilele de 24-25 Aprilie, Christos va fi pe pamant.

28 1984 Gruparea Martorii lui Iehova desi a gresit de multe ori, isi mareste numarul adeptilor si anunta un alt an, 1984.

29 1987 In 16-17 August au fost planificate multe evenimente, alaturi de gruparea New Age, anuntand sfarsitul lumii

30 1988 Cartea ?88 de ratiuni ca Rapirea va fi in 1988??, autor Edgar Whitsenaunt, a anuntat venirea Domnului intre zilele de 11 si 13 septembrie.

31 1989 Acelasi autor, Edgar Whitsenaunt, a scris o alta carte: ?89 de ratiuni ca Rapirea va fi in 1989??. Daca prima in 1988 s-a vandut repede, a doua nu s-a mai vandut, decat in numar mic.

32 1991 Un grup din Australia a prezis revenirea lui Isus la Sydney Harbor, la ora 9:00 AM pe data de 31 Martie.

33 1991 Liderul natiunii islamice, Louis Farrakhan, a declarat razboiul din golf, razboiul de la Armaghedon.

34 1991 Un rabin rus, Menachem Schneerson, a anuntat ca Mesia va veni pe data 9 Septembrie, ziua inceperii Noului An Evreiesc.

35 1992 Grupul corean, ?Misiunea pentru Zilele ce Vin??, a anuntat Rapirea pe data de 28 Octombrie.

36 1993 Anul 2000 fiind al 6000 ??lea an de la creatie, inseamna ca Rapirea va avea loc cu 7 ani mai devreme, deci 1993.

37 1994 In cartea ?1994 Anul Destinului??, F.M. Riley, anunta ca Dumnezeu a comunicat numai oamenilor Lui, data si planul Rapirii.

38 1994 Pastorul John Hinkle, de la biserica Christ Church Los Angeles, a anuntat ca a avut o viziune de la Dumnezeu, ca in 9 iunie, se vor petrece evenimente apocaliptice, spunand ce a auzit in viziune: ?Joi, 9 Iuni voi ridica raul din aceasta lume??.

39 1994 Harold Camping, in cartea sa ?Are you ready??? (Esti tu gata?) a prezis revenirea Domnului in Septembrie 1994.

40 1994 Desi au promis ca nu mai prezic asa ceva, Martorii lui Iehova, au proclamat acest an, al 80-lea, de la infiintarea organizatiei, ca an al sfarsitului.

41 1996 Sunt 2000 de ani de la anul 4 AD, anul infiintarii Bisericii.

42 1996 Psihiatrul californian, Sheldon Niddle, a anuntat evenimente cosmice pe data de 17 Decembrie.

43 1997 Bazat pe o sofisticata numerotare a Psalmilor, s-a prezis Rapirea pe 14 mai.

44 1997 Semanarea acordului de pace intre Rabin si Arafat, 13 Septembrie 1993, conform lui Daniel, adaogand 1260 zile, se ajunge la ziua prezisa de incepre a Necazului cel Mare, 24 februarie 1997.

45 1997 Stan Johnson din ?Clubului Profetiei?? a anuntat cu precizia de 90% Necazul cel Mare va incepe la 12 Septembrie.

46 1998 666×3=1998

47 1998 Un grup taivanes, a prezis revenirea lui Christos pe 31 martie.

48 1998 Al 50-lea an de existenta al statului Israel, 30 Aprilie, s-a prezis ca va incepe Necazul cel Mare.

49 1998 Merilyn Agee, in cartea sa ?The End of the Age?? a prezis sfarsitul la 31 Martie, apoi 7,14,21 iunie urmand alte 10 date.

50 1999 Marilyn Agee a anuntat o alta zi: 21 ori 22 mai.

51 1999 Charles Criswell King a anutat sfarsitul pamantului la 18 August.

52 1999 Philip Berg de la Kabbalah Learning Center, New Zork, a anuntat sfarsitul pe 11 septembrie.

53 2000 Multi oameni si organizatii au anuntat sfarsitul la 1 ianuarie.

54 2000 Impartind 2000 la 3 se obtine:666.66666666666667.

55 2000 Alinierea plaetelor pe 5 mai a fost o alta data profetita.

56 2000 Michael Rood a prezis ca Ziua Domnului va incepe la 5 mai.

57 2000 Unii au prezis ca data revenirii Domnului va fi intre 2000 si 2001

58 2002 Un preot din gruparea religioasa, ?Cuba Afro-Caribbean Yoruba?, a anuntat anul 2002, un an de criza si tragedii.

59 2004 Bazat pe 360 zile calendaristice ale unui an, sarbatorile ebraice si ?Biblia astronomica?? se poate prezice anul 2004, anul sfarsitului.

60 2011 In ultimul timp, Jack Van Impe, anunta bazat ocuparea Ierusalimului de Israel, in 1967 (plus 51 ani = 2011) Adaogand 7 ani de Necaz = 2018

61 2012 New Age prezic sfarsitul vremurilor la 21 decembrie 2012.

Tu ce zici? Eu ce zic?

IATA? CE ZIC EU: NICI UN PAMANTEAN NU STIE CAND VA FI RAPIREA BISERICII, SAU SFARSITUL ACESTEI LUMI.

In primul rand pentru ca asa zice Scriptura:

Nu este treaba voastra sa stiti vremurile sau soroacele; pe acestea Tatal le-a pastrat sub stapanirea Sa. (Fapte 1.7)

Cat despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu stie nimeni, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal. (Marcu 13.32 si Matei 24.36)

In al doilea rind Venirea Domnului in glorie, este asa cum se aude, in glorie, in slava si El nu imparte Slava Sa cu nici un muritor, care ar indrazni sa anunte acest Mare Eveniment.

DECI CE V? ZIC VOUA? ZIC TUTUROR, VEGHEATI! FITI GATA; CACI FIUL OMULUI VA VENI IN CEASUL IN CARE NU VA? GANDITI!

Tradus pe insula Penang, Malaiezia, Octombrie 2002, Anul Domnului
IN ASTEPTAREA RAPIRII BISERICII

Nelu Ciorba, amerotim@aol.com

Viata de supunere

Introducere:
In capitolul 4 din epistola catre Efeseni, apostolul Pavel vorbeste despre transformarile petrecute in viata celui credincios. El vorbeste despre „dezbracarea de omul cel vechi” si despre „imbracarea cu omul cel nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu” (Efes. 4:20-24). Caracteristicile vietii noi in care a intrat cel credincios sunt:

1. „umblarea in adevar” (4:24b-32)

2. „umblarea in dragoste” (5:1-7)

3. „umblarea in lumina” (5:8-14)

4. „umblarea in intelepciune” (5:15-20)

5. „umblarea in supunere” (5:21-6:9)

6. „umblarea in biruinta” (6:10-20)

Este bine sa subliniem ca atunci cind ajunge la „umblarea in supunere”, Pavel spune ca toti trebuie sa traim o viata de supunere. Aici nu este vorba de supunerea pe care o datoram Domnului (Iacov 4:7), ci de supunerea reciproca, pe care ne-o datoram unul altuia: „Supuneti-va unii altora” (Efes. 6:21). Sa zabovim putin asupra acestei realitati in care vrea sa ne duca Domnul. Stapinirea ne da iluzia unei lumi in care totul este mai putin valoros decit noi insine.

Viata de supunere innobileaza caracterul si-i daltuieste devenirea. Supunerea ne infrateste cu toti si ne scoate la iveala diamantele inimii. Ea ne transforma pe toti in Samariteni milostivi care si atunci cind trec prin „valea pligerii, o prefac intr-un loc plin de izvoare” (Ps. 84:6).

DEFINITIA SUPUNERII
„A te supune” inseamna a-l considera pe altul mai presus decit tine insuti si a te subordona lui. In limbajul folosit de Pavel: „Fiecare din voi sa se uite nu la foloasele lui, ci si la foloasele altora” (Fil.2:4). In pasajul din care a fost luata aceasta definitie, Pavel continua dindu-ne un exemplu suprem de supunere in persoana Domnului Isus: „El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci s-a dezbracat de Sine insusi si a Luat un chip de rob, …” (Fil. 2:6-7)

SUPUNEREA IN STRUCTURILE TRADITIONALE
Dumnezeu este un Dumnezeu al „rinduielii” (1 Cor. 14:33) si El a rinduit in lume structuri care sa garanteze pacea si stabilitatea. In cadrul acestor structuri rinduite de Dumnezeu, ni se cere tuturor o viata de supunere: „Oricine sa fie supus stapinirilor celor mai inalte, caci nu este stapinire care sa nu vina de la Dumnezeu” (Rom. 13:1). Ca structuri traditionale rinduite de Dumnezeu putem enumera: statul, dregatoriile, familia si Biserica.

CARACTERUL GENERAL AL SUPUNERII
Spre deosebire de parerea celor ce cred ca supunerea este o fateta negativa a vietii de exploatare, Biblia ne spune ca supunerea este o constanta a vietii divine si ca cine intra in partasia lui Dumnezeu intra intr-o viata de supunere. Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa traiasca o viata de supunere. „Supuneti-va unii altora” este norma cerului. Daca pe pamint visul firii pamintesti este sa stapineasca, in cer dorinta celori ajunsi acolo este sa se supuna.Intr-un sens pe care-l vom vedea imediat, acolo nu se mai poate vorbi despre cine stapineste si cine se supune, caci toti copiii lui Dumnezeu se supun „unii altora”. In Biserica, noi trebuie sa ne familiarizam inca de pe acum cu o astfel de viata. Fiecare din noi trebuie sa invatam sa ne supunem.

DUBLUL CARACTER AL SUPUNERII: SUPUNEREA IN ASCULTARE SI SUPUNEREA IN SLUJIRE
In toate structurile rinduite de Dumnezeu exista doua pozitii caracteristice: pozitia dominanta, care se supune celorlalti printr-o viata de slujire, si pozitia dominata, chemata sa se supuna celei dintii printr-o viata de ascultare.

EXEMPLUL STATULUI

Prin vot, cetatenii Statului aleg un presedinte pe care fagaduiesc sa-l asculte. Cu prilejul instalarii in functie, prima declaratie pe care o face cel ales este ca „se va consacra slujirii poporului si ca nu va da odihna ochilor lui pina ce … etc., etc.”

Poporul il considera pe presedinte ” important” si-l asculta, si reciproc, presedintele considera poporul „important” si se jertfeste pe altarul slujirii. Nimeni nu a auzit despre un presedinte care sa slujeasca doar 8 ore pe zi. El nici nu este platit cu ora. In mod paradoxal, cu cit este inaltat mai mult cineva in autoritate, cu atit i se pretinde o masura mai mare de renuntare de sine si de consacrare.

Dublul caracter al supunerii nu altereaza cu nimic egalitatea dintre cel ales, in fata Legii. Din acest punct de vedere, si presedintele si cetatenii sunt egali. Nimeni nu are statut de exceptie. Valoarea lor este aceiasi chiar daca pozitia si responsabilitatile lor sunt deosebite.

EXEMPLUL FAMILIEI

Pasajul din Efeseni 5:21 pina la 6:9 ne vorbeste despre supunerea din cadrul vietii de familie. El incepe cu declaratia: „Supuneti-va unii altora in frica lui Hristos” (5:21) si continua cu lamurirea vietii de supunere dintre sot si sotie si dintre parinti si copii.

In casnicie, sotul are pozitia dominanta si este chemat la o viata de slujire in timp ce sotia are pozitia dominata si este chemata la o viata de ascultare. Pentru a transmite mai bine aceste realitati, Pavel foloseste exemplul lucrarii lui Christos cu Biserica. Ca si cap al Bisericii si Domn al ei, Christos, din pozitia dominanta, s-a aplecat sa slujeasca si „S-a dat pe Sine pentru ea” (5:25). Din pozitia ei, ca parte dominata, Biserica este chemata sa-L „asculte” pe Christos in totul.

La fel este in viata de familie: desi intre cei doi soti nu exista deosebiri valorice, Dumnezeu i-a asezat in pozitii diferite in cadrul tiparului vietii de familie. Intrebarea clasica: „Cine se supune si cui?” trebuie eliminata. In sensul biblic, si sotul si sotia sunt chemati la umblarea in supunere. Sotia trebuie sa se supuna in ascultare, iar sotul trebuie sa se supuna in slujire.

Aceasta exprimare suna mult mai corect decit ceea ce se predica deobicei la nunti, si anume ca „sotia trebuie sa se supuna, iar sotul trebuie sa iubeasca”. Lucrurile nu stau chiar asa. Amindoi sunt chemati la iubire si tot amindoi sunt chemati la supunere. Iubirea trebuie aratata insa prin fapte. Christos a iubit asa de mult Biserica incit „S-a dat pe Sine pentru ea.”

Un sot crestin este chemat sa se dedice 24 de ore pe zi slujirii sotiei sale, iar ea este chemata sa-l asculte „in toate lucrurile” (5:24). Necazul este ca Diavolul ne-a invatat sa inversam tiparul asezat de Dumnezeu si am ajuns astazi ca sotia sa pretinda sa fie ascultata, iar sotul sa pretinda sa i se slujeasca (!!!)

Teoretic insa, niciodata n-a fost vorba despre asa ceva! Legamintul solemn depus cu ocazia cununiei i-a spus sotiei sa se supuna si sotului sa slujeasca. Chiar si declaratiile de dragoste, atunci cind sunt izvorite dintr-o inima curata, ii aseaza intuitiv pe cei doi in ordinea stabilita de Dumnezeu. Cind iubeste, fata este gata sa asculte si sa mearga oriunde cu iubitul ei, in timp ce baiatul este gata, intr-o atitudine de slujire, sa-i aduca pina si … luna de pe cer (!)

Cine si-ar putea inchipui un schimb de cuvinte in care baiatul sa se angajeze ca va fi ascultator toata viata, iar fata ca ii va purta de grija in toate lucrurile ?!

Femeia nu-si pierde din valoare atunci cind asculta. Ea se implineste pe sine, urmindu-si destinul pe care i l-a fixat Dumnezeu. Nici barbatul nu se dezonoreaza atunci cind isi slujeste nevasta. Dumnezeu i-a aratat in Christos cit de frumoasa si inaltatoare este o astfel de misiune.

Tot in familie se manifesta si cealalta forma de supunere reciproca: aceea dintre parinti si copii. Pavel spune: „Copii ascultati in Domnul de parintii vostrii, caci este drept” (6:1). De data aceasta pozitia dominanta este ocupata de parinti, iar cea dominata de copii. In acest tipar, copiii sunt chemati la o viata de supunere prin ascultare, iar parintii la una de supunere prin slujire si sacrificii. Probabil ca cele mai mari exemple de sacrificiu personal sunt prezente in viata de crestere a copiilor. Noptile nedormite, oboseala, renuntarile nenumarate si adesea nemasurate sunt tot atitea faptele eroice savirsite din dragoste.

„Meseria” de parinte se intinde pe intreaga durata a zilei. Este adevarat ca mai exista si „tata de duminica”, dar aceasta este o incalcare a tiparului Dumnezeu pentru viata de familie. De multe ori, rebeliunea copiilor nu este altceva decit deghizarea unui strigat disperat dupa un drept acordat de Dumnezeu prin creatie: dreptul de a fi tinta preocuparilor majore ale parintilor. Printr-o foarte naturala reactie, cind preocuparea parintilor pentru copii scade, se micsoreaza si usurinta cu care copiii accepta sa li se supuna.

„Si voi, parintilor, nu intaritati la minie pe copiii vostri” (6:4) spune Pavel. Supunerea copiilor fata de parinti ramine insa o implinire a datoriei lor fata de Domnul: „Copii ascultati in Domnul de parintii vostri.”

EXEMPLUL BISERICII

Acelasi tipar al dublei supuneri exista si in viata Bisericii. Desi toti suntem egali in valoare si desi toti suntem chemati in aceiasi lucrare de slujire a lui Christos, exista pozitii diferite pe care suntem chemati sa le ocupam in Biserica. Pavel spune ca: „sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh; sunt felurite slujbe”, …si „sunt felurite lucrari” (1 Cor. 12:4,5).

Unora li s-a incredintat slujba „privegherii” peste turma lui Christos. Acestia sunt cei ce „se ostenesc intre voi”, „care va cirmuiesc in Domnul si care va sfatuiesc” (1 Tes. 5:12). Petru se aconsiderq un astfel de slujitor (1 Petru 5:1-4). Credinciosii din categoria celor chemati la astfel de slujiri devin pentru Biserica „mai marii vostri care v-au vestit Cuvintul lui Dumnezeu” si cei „care privegheaza peste sufletele voastre” (Evrei 13:7,17).Putem numi pozitia lor dominanta. Fata de ei, cei din adunare sunt indemnati sa accepte pozitia dominata, adica sa asculte, „sa le fie supusi” si „sa-i pretuiasca nespus de mult, in dragoste, din pricina lucrarii lor” (Evrei 13:17, 1 Tes. 5:13).

Bineinteles ca si in Biserica, ca si in familie sau societate, tiparul stabilit de Dumnezeu poate fi pervertit si transformat in ocazii de cearta. Deosebirile pozitionale pot fi interpretate fals drept deosebiri valorice. Christos nu a hotarit insa asa. Cind ucenicii se certau pentru intiietate, Domnul Isus le-a spus: „stiti ca cei priviti drept cirmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, si mai marii lor le poruncesc cu stapinire. Dar intre voi sa nu fie asa. Ci oricare va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru; si oricine va vrea sa fie cel dintii intre voi, sa fie robul tuturor. Caci Fiul omului n-a venit ca sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Marcu 10:43-45).

Ordinea asezata de Christos in Biserica este diferita de dezordinea existenta in lume. Pacatul a facut ca „domnitorii” neamurilor sa-si uite menirea si sa traiasca mai mult pentru ei insisi. In Biserica nu trebuie sa se intimple asa ceva. Cei din pozitia dominanta n-au voie sa uite ca ei sunt chemati sa se supuna celorlalti printr-o viata de slujire. Apostolul Pavel a fost o ilustrare a slujirii in Biserica. El „s-a facut robul tuturor” ca sa-i poata conduce la Christos (1 Cor. 9:19-23). Osteneala si necazurile slujirii lui il indreptatesc sa fie considerat un „slujitor cu autoritate” (2 Cor. 11:23-31).

Caracterul dublu al supunerii ii face pe „presbiteri” sa nu „stapineasca peste frati”, ci mai degraba sa ii slujeasca cu tot devotamentul. Slujitorii Bisericii sunt chemati sa-si subordoneze interesele lor intereselor Bisericii. Pastorul adevarat este acela care-si paste turma, nu acela care se paste pe sine insusi. Grasimea oilor, nu grasimea lui ii va aduce lauda inaintea Domnului!

La rindul lor, credinciosii sunt indemnati sa-si arate supunerea printr-o viata de ascultare fata de „presbiteri”. Nimeni n-are voie sa traiasca in Biserica „cum vrea el”. Supunerea fata de Dumnezeu nu trebuie sa fie folosita ca scuza pentru o viata scoasa de sub controlul celor din Biserica. „Presbiterii” trebuie sa se consacre slujirii, iar credinciosii trebuie sa accepte autoritatea „presbiterilor”. Impreuna, ei trebuie „sa vegheze unii asupra altora” (Evrei 10:24) si sa „se supuna unii altora.”

NECESITATEA SUPUNERII
Desi pare paradoxal si invers decit am vrea noi, viata traita in supunere este superioara tuturor celorlalte feluri de vietuire. Ca sa dovedim aceasta afirmatie ar fi suficient sa spunem ca Dumnezeu insusi a ales-o ca forma de convietuire in Imparatia lui cereasca. Totusi, la o analiza mai atenta, chiar si pentru pamintul acesta pacatos viata traita in supunere este singura varianta care se merita traita.

Supunerea este o forma a daruirii de sine motivata de dragoste. Stapinirea este pornita din ura si din dispret. Ea ne aseaza intr-o lume in care tot ceea ce ne inconjoara are valoare. „In cinste, fiecare sa dea intiietate celuilalt” (Rom. 12:10).

Atitudini si asteptari

Text: Gen. 49:1-7,13,22-27,27

Introducere:
Unul dintre cei mai mari psihiatrii ai Austriei a spus ca: „Fericirea nu depinde de decor, ci de decizii”. Aceleasi raze ale soarelui inmoaie ceara, dar intaresc pamintul. In fata acelorasi circumstante ale vietii, oameni diferiti reactioneaza diferit si ajung la rezultate diferite.

Scena din cartea Genezei este o lectie despre felul in care deciziile noastre din viata de fiecare zi ne determina destinul in planul lui Dumnezeu. Am putea spune pe drept cuvint ca atitudinile ne limiteaza asteptarile. Nu poti trai oricum si sa te astepti la orice. Ce faci tu acum va determina ce-ti va face Dumnezeu in viitor. Departe de a incerca aici sa analizam fiecare copil al lui Iacov in parte, vom arunca o scurta privire asupra unora dintre ei si vom cauta sa scoatem in evidenta legatura directa dintre deciziile lor si destinul hotarit in binecuvintarile profetice dates de Iacov.

I. Ruben – omul nehotaririi pagubitoare (Gen. 49:3-4).
Cine va urmari evolutia vietii acestui intii nascut al lui Iacov va constata cu uimire un amestec tulbure de bine si rau. Ruben a fost cel bine intentionat, care, desi l-a scapat pe Iosif de la moarte, nu l-a putut scapa sa fie vindut de fratii sai negustorilor madianiti (Gen. 37:1-30). Ruben este omul care nu se poate hotar’ ce fel de caracter sa fie: bun sau rau, sfint sau siret. Ruben oscileaza intre intentii bune si realizari de care ii este rusine. El spurca patul tatalui sau, desi in inima lui il iubeste foarte adinc pe Iacov.

Ce se intimpla cu Ruben? La ce se pot astepta cei care, ca si el, sunt sfisiati intre sfintenie si pacat, intre sovaieli si solutii? Raspunsul din text este clar: Ruben pierde binecuvintarea de intii nascut! Nehotarirea a dus la necinstire si pacatul la pagubit pe Ruben insusi.

II. Simeon si Levi – cruzimea la lucru (Gen. 49:5-7)
Simeon si Levi au luat apararea sorei lor, Dina, distrugind o intreaga cetate si o intreaga familie, aceea afiilor lui Sihem (Gen. 34:1-31). Cruzimea si rautatea ia legat pe cei doi si i-a „infratit” (49:5). Tovarasia aceasta s-a materializat intr-un plan miselesc. Iacov si prin el Dumnezeu insusi, se dezice de actiunile lui Simeon si Levi: „Nu vreau sa intre sufletul meu la sfaturile lor. Nu vreau sa se uneasca Duhul meu cu adunarea lor! Cruzimea si minia aprinsa nu este rasplatita! Rautatea nu trebuie cuibarita la pieptul copiilor lui Dumnezeu. „Razbunarea este a Mea”, zice Domnul, „Eu voi rasplati fiecaruia!”

Ce se intimpla cu Simeon si Levi? Cum rasplateste Dumnezeu cruzimea si rautatea? „”i voi imparti in Iacov, ii voi risipi in Israel” (Gen. 49:7). Cine face ca acesti doi fi ai lui Iacov isi vor pierde dreptul la mostenire. Numai „cei blinzi vor mosteni pamintul!”

III. Zabulon – primitorul de oaspeti (Gen. 49:13).
Despre Zabulon nu stim prea multe. Nu ni se dau prea multe detalii despre viata lui intre copiii lui Iacov. Un lucru este insa sigur: a fost binevoitor si primitor fata de altii. Tatal sau l-a rasplatit cu o uimitoare binecuvintare: „va locui pe tarmul marii, linga limanul corabiilor” (Gen. 49:13). Rasplata primitorilor de oaspeti este in bucuria primirii de oaspeti. Dumnezeu i-a dat ceea ce-i placea sa faca cel mai mult. „mbogatirea lui a fost rezultatul faptului ca Dumnezeu l-a plasat acolo unde vin cei din departari, impovarati de bogatii , dar si dornici de a bate la” o usa care se deschide cu iubire”.

Care este destinul lui zabulon? La ce se pot astepta cei care sunt buni si milosi cu cei din jur? Textul ne spune doua lucruri: mai intii ca despre ei nu se vor scrie carti importante. Discretia si anonimatul s-ar putea sa le fie singurele medalii. Rasplata lor va fi insasi placerea slujirii. Bogatia lor va fi ascunsa in chiar activitatea lor. Cine are prieteni este un om bogat, cine nu-i are, nu se poate imbogati nici cu tot aurul lumii.” Doamne, fa-ne oameni primitori de oaspet, de ingeri si de … Tine!

IV. Iosif – bunatatea care persevereaza (Gen. 49:22-27).
Iosif a avut toate circumstantele vietii impotriva si torusi a iesit deasupra lor triumfator prin perseverarea in bine. Acest om bun a fost inconjurat de oameni rai ca de un zid, dar, spune binecuvintarea tatalui sau Iacov, „ramurile lui se inalta deasupra zidurilor.” Iosif a fost tratat rau, urit de frati, ne’nteles de parinti, vindut, invinuit pe nedrept, uitat de cel caruia i-a facut bine, dar , cu toate acestea, Iosif a ramas un om bun. Chiar si cind a ajuns in fruntea celei mai mari natiuni a vremii, Iosif nu si-a pierdut bunatatea, ci si-a rasplatit fratii, in loc sa se razbune. „Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui” spune cartea Proverbelor. Din acest punct de vedere, Iosif a fost un om frumos si pe dinauntru si pe dinafara. Iosif este p[rototipul celor care reusesc sa se ridice „deasupra” imprejurarilor. El este tipul Celui care va iesi, surprinzator, tocmai din „Nazaret” si destinat sa ajunga „domnul fratilor Sai” (Gen.49:26b). Ce i-a spus Iacov lui Iosif? Care i-a fost partea de destin si de rasplata. Foarte mare! Mai mare decit a tuturor fratilor sai! Mai mare chiar decit a tatalui sau, Iacov (Gen. 49:25-26).

V. Beniamin – eternul nemultumit (Gen. 49:27)
Probabil ca acest Beniamin ii reprezinta pe cei „nascuti la batrinete” si rasfatati de imprejurarile vietii. Beniamin este exponentul firii egoiste si perpetuu nemultumite de ceea ce are. El se afla intr-o continua veghe dupa „prada”. Gata oricind sa sara la bataie. Crezind continuu ca lui i se cuvin totul si toate. Iacov, care l-a rasfatat el insusi pe Beniamin, isi cunoaste foarte bine odrasla. Din acest copil al patriarhului va iesi imparatul Saul, nerabdatorul care a adus jertfa fara sa-l mai astepte pe Samuel. si tot din Beniamin va iesi peste veacuri Saul din Tars, cel mereu plecat sa sara si sa-i ucida pe cei dintii crestini.

Beniamin” maninca dimineata prada, iar seara, imparte prada risipita”. Aduna mult si risipeste fara masura.

Care este destinul care-l asteapta pe Beniamin? „Cel rau n-are pace”, zice Domnul. Pedeapsa lui Beniamin este sa traiasca o viata agitata si tensionata. Mereu la pinda ca un hot, mereu lipsit de linistea si comfortul aduse de asezarea la „umbra aripilor divine”.

In Noul Testament, Saul din Tars a trebuit sa fie transformat in „Pavel”. Nemultumirea trebuie abandonata ca un nume rau si ca o haina invechita. Nasterea din nou poate si trebuie sa schimbe acest caracter si acest nefericit destin.

Incheiere:
Un studiu in aceste binecuvintari date de Iacov fiilor lui este ca o oglinda care ne este asezata in fata ochilor. Ne vedem pe noi in aceste trasaturi de caracter. Le luam drept anunturi si avertizari venite din partea Celui ce „cerceteaza inima si rarunchii”. Familia lui iacov este o ilustratie a umanitatii. Ea a dat nastere „poporului ales”, la care Dumnezeu nu a renuntat si nici n-are de gind sa renunte. Aceasta este vestea buna pentru tine si pentru mine. Harul mintuirii ne poate schimba pe toti si ne poate face mostenitori ai „binecuvintarii”.