Calugaria
In cazul in care cunosti macar cateva lucruri despre calugaria estica, atunci poti afrima ca stii foarte multe si despre ortodoxismul rasaritean.
de John Chryssavgis
Calugaria a luat nastere intr-o dimineata de duminica a anului 270 sau 271, intr-un sat egiptean. Pasajul din Evanghelie care a fost citit la slujba in acea zi, cuprindea urmatoarele cuvinte: „Daca vrei sa fii desavarsit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer! Apoi vino, si urmeaza-Ma”(Matei 19:21). In mijlocul acelei adunari se afla un tanar, pe nume Anton, care la auzirea acestor cuvinte, a inceput trairea unei vieti, nu neaparat in saracie, ci de singuratate totala.
Acest pas al lui Anton, intr-un desert nelocuit, in acea perioada, a fost observat foarte putin atat de catre cei din satul lui, cat si de cei din afara satului. Dar in momentul in care Anton a murit la varsta de 106 ani, Atanasie din Alexandria, prietenul si biograful sau (d.373), ne relateaza ca numele lui Anton ajunsese cunoscut „in imprejurimi.” „Desertul”, relateaza Atanasie, „devenise un oras”, mii de oameni obisnuind sa vina la Anton in mod regulat, pentru a-i asculta invataturile.
Din acel moment, calugaria a devenit o caracteristica importanta a ortodoxiei rasaritene, astfel incat nimeni nu poate intelege ortodoxia fara a-i intelege traditia monahala.
Rigurosii intelegatori
In Egipt s-au dezvoltat trei tipuri principale de calugarie, corespunzatoare celor trei mare zone geografice:
Viata pustnica, infiintata in Egiptul de Jos, unde Anton (d. 356) este urmat drept model. Aici calugarii traiau o viata de rugaciune izolata si austera.
Cenobitia, sau forma de viata in comun, aparuta in Egiptul de Sus, unde Pahomius (d. 346) a infiintat o comunitate de calugari care se rugau si munceau impreuna.
Calea de mijloc, infiintata de catre Ammon (in jur de 350) in Nitria si Scetis, la vest de gura Nilului. Aici un grup unit de mici asezaminte de cate doi pana la sase calugari erau condusi de un prezbiter, sau „abba.”
Centrul calugariei estice s-a mutat din Egipt in Asia Mica la sfarsitul anilor 300, in Palestina in jurul anului 400, in Sinai in jurul anului 500, si la Muntele Atos in Grecia in anii 900, acolo unde aceste trei forme de calugarie inca mai exista.
In alte regiuni s-au creat o varietate de moduri de viata: in Siria, de exemplu, ii gasim pe „stylites”(stalpiti), care au ales sa traiasca pe stalpi. In Capadoccia (in Turcia Moderna), a aparut sub influenta lui Vasile cel Mare (d.379) o forma mai invatata, liturgica, si sociala de calugarie. In Palestina traditia directiei spirituale a fost stabilita de oameni ca Isaia din Scetis (d.489) si Sabas (d. 532). In Sinai, o forma mai tacuta a spiritualitatii, sau „hezicasm”, a fost infiintata de Ioan Climacus (d. In jur de 679).
Manastirile puteau fi gasite si in orase. In 518, in Constantinopol, existau in jur de 70 de comunitati doar pentru barbati. Calugarii devenisera din ce in ce mai influenti in viata ecleziastica si sociala: interveneau in disputele teologice, predau liturghie si spiritualitate si constituiau inspiratie pentru laicitate, care avea tendinta de a urma pe calugarii carismatici.
In general, calugaria din Est a fost mai flexibila si mai putin uniforma decat in Vest. Estul nu a avut niciodata un Augustin sau un Benedict, care sa scrie reguli stricte de urmat pentru calugari. Prin contrast, „regulile” lui Vasile din Cezarea, nu erau nici pe departe atat de sistematice. Regulile sale lungi, sunt o serie de predici, in timp ce regulile scurte sunt raspunsuri la intrebarile calugarilor, din timpul vizitelor sale prin manastiri. Nu a existat o regula general valabila in Est. Fiecare manastire avea propria sa traditie.
Existau de asemenea manastiri pentru femei, care aparusera inaintea celor pentru barbati. Inainte de a se retrage in desert, Anton o trimisese pe sora sa la o „casa pentru virgine,” fapt care ne arata indirect ca existau deja asemenea comunitati crestine in Egipt.
In general in Est, se punea mai putin accentul pe „stabilitate,” adica pe cerinta ca, calugarii si maicutele sa traiasca toata viata lor intr-o singura manastire. De aceea, calugarii si maicutele din est schimbau des manastirile.
„Cei fara somn”
Desi stabilitatea nu constituia o caracteristica principala a monahiei estice, „asezarea intr-o singura celula” era importanta. In Vorbirile Parintilor Desertului, Tatal (Abba) Moise (d.407), arata ca „celula ne invata totul.”
Celula era mai mult un loc de rugaciune, rugaciunea constituind cea mai importanta slujba sociala a calugarilor bizantini. Mare parte a manastirilor din Est erau situate in locuri pustii, separate de civilizatie, care te indemnau la rugaciune: manastirea Sfantului Saba din Taramul Sfant, manastirea Sfanta Caterina de pe Muntele Sinai, Republica Monastica a Muntelui Atos si stancile inalte din Meteora, Grecia centrala.
Unii calugari si maicute din est erau implicati in invatamant, evanghelizare si munca caritabila, dar aceste lucruri erau considerate secundare vocatiei principale a monasticilor- rugaciunea. Vizitatorii manastirilor se asteptau sa gaseasca locuri de rugaciune, sa descopere persoane ale rugaciunii, si sa intalneasca oameni sfinti cu darul calauzirii spirituale.
Obiectivul rugaciunii, al intregii vieti monastice, era uniunea cu Dumnezeu. Aceasta uniune era posibila doar prin trairea unei vieti de purificare spirituala si de renuntare totala – o dezbracare de sine, atat de lucrurile materiale, cat si de proiectarile intelectuale. Aceasta era calea negarii sau a cunostintei apofatice. Dumnezeul de necunoscut era venerat printr-o serie de negari, care il aratau pe Dumnezeu ca fiind „dincolo de orice intelegere.” Calea apofatica avea si o latura morala: purificarea de dorintele sau pornirile pacatoase.
In Vest, manastirile au devenit deseori cuiburi de invatatura, dar in Est, acestea erau indeosebi centre de spiritualitate. Cel mai de seama serviciu al calugarismului estic a fost flacara permanent arzanda a rugaciunii si spiritualitatii. O manastire din Constantinopol se numea Akoimetoi (traducere libera, „cei fara de somn”), unde rugaciunea era continua, 24 de ore pe zi, calugarii recitand rugaciuni la rand.
Intr-un sens, in acel moment, viata monastica a fost o experienta de entuziasm carismatic, o realitate penticostala (a Cincizecimii). Calugarul era un „pneumato phoros” („pastrator al Duhului”), pastrand marturisirea prezentei permanente a Duhului in Biserica.
John Chryssavgis este profesor de teologie la Scoala de Teologie Ortodoxa Greaca Sfanta Cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) in Brookline, Massachusetts.