Autor: crestin

Grija de frati
„Nu va mintiti unii pe altii”

de Simon Schrock

Lumea de astazi este cuprinsa de o epidemie a minciunii. Virusul acestei boli i-a atins pe toti oamenii. „Minciuna sade cu regii la masa”, dar nu lipseste nici din casele celor saraci si lipsiti. Omul de afaceri minte ca sa cistige un ban in plus. Angajatul minte ca sa-si adauge citeva minute pe fisa de pontaj. Sotia isi minte sotul. Sotul isi minte sotia. Politicienii mint ca sa ne faca sa ne simtim mai bine, iar noi ii rasplatim dindu-le functii inalte si salarii pe masura. Copiii isi mint parintii si parintii ascund adevarul de copiii lor. Ne mint cartile de aventuri, ne mint filmele si ne minte presa. A ajuns chiar sa se spuna: „Minti ca o gazeta!” Si totusi oamenii se infrupta voluptos din „ciorba” revistelor de politica si scandal. Traim intr-o lume in care realitatea se reflecta in oglinzi strimbe care ne deformeaza grotesc si caraghios.

Imi amintesc din copilaria mea cum ma invata sotia unui preot sa asez ouale in cosulet in asa fel incit sa strecor printre ele si citeva mai mici, dar sa le pot vinde drept o duzina de oua mari. A fost o lectie despre cum pot sa aranjez o minciuna.

Dumnezeu este foarte sever in problema minciunii. Universul creat de El este moral si este asezat pe adevar. Diavolul este mincinos si Tatal minciunii. Actiunile lui sint veritabile atentate la sanatatea si integritatea creatiei divine. In Vechiul Testament, una dintre cele zece porunci se ocupa direct cu problema minciunii: „Sa nu marturisesti strimb impotriva aproapelui tau” (Exod 20:16). Dumnezeu S-a pronuntat foarte de timpuriu impotriva tendintei noastre de a deforma adevarul.

Noul Testament nu face altceva decit sa intareasca si mai mult porunca lui Dumnezeu impotriva minciunii: „Dar acum lasati-va de toate acestea: de minie, de vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbe rusinoase care v-ar putea iesi din gura. Nu va mintiti unii pe altii, intrucit v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Colos. 3:8,9).

Porunca lui Dumnezeu este foarte clara: „Nu va mintiti unii pe altii”. Nu acceptati minciuna in relatiile dintre voi.

Dar de ce trebuie sa abordam un astfel de subiect cind este vorba de crestini? Nu sint toti crestinii sinceri si cinstiti? Ba s-ar putea sa fie. Dar pentru ca Biblia trateaza si acest subiect, am socotit ca este de datoria noastra sa nu-l trecem cu vederea.

Un alt motiv pentru care trebuie sa vorbim despre minciuna mai este si faptul ca natura cu care ne-am nascut este foarte predispusa spre neadevar si inselaciune (Daca nu crezi, intreaba-ti mama). „Smecheria din natura umana se manifesta inca de la cea mai frageda virsta. Un al treilea motiv pentru care abordam acest subiect este faptul ca sintem obligati sa traim intr-o lume de mincinosi si avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca Biserica trebuie sa fie altfel decit lumea. Adunarea copiilor lui Dumnezeu este chemata sa fie o insula de cinste si integritate intr-o mare de neadevar si minciuna. Tema noastra scoate in evidenta unicitatea si specificul Bisericii tocmai prin accentuarea faptului ca noi nu sintem o adunatura de ipocriti mincinosi.

Se prea poate ca tu sa nu ai nevoie de indemnul din titlu. S-ar putea sa fii deja unul dintre acei putini „alesi” care-si traiesc viata in lumina si in adevar. Daca da, atunci ai privilegiul sa fii un giuvaer de pret intr-o lume care si-a pierdut simtul valorii.

Cine sta linga adevar, inoata impotriva curentului. Orice peste mort poate merge cu apa la vale, dar pentru a inota la deal trebuie sa fii viu si puternic.

Oamenii care nu mint sint o nobila minoritate a oamenilor de caracter. Ei sint o raza luminoasa intr-o mare de intunerec. Viata lor este ca lucrarea farului care calauzeste vapoarele spre siguranta linistita a portului.

Biblia scoate in evidenta gravitatea minciunii si nenorocirile pe care le atrage dupa sine acest pacat:

„De aceea lasati-va de minciuna: Fiecare dintre voi sa spuna aproapelui sau adevarul, pentru ca sintem madulare unii altora” (Efes. 4:25). „Ci, credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efes. 4:15). A te maturiza inseamna si a avea integritate in vorbire.

„Iata ce trebuie sa faceti: Fiecare sa spuna aproapelui sau adevarul; judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii; nici unul sa nu gindeasca in inima lui rau impotriva aproapelui sau, si nici sa nu iubiti juramintul strimb! Caci toate lucrurile acestea Eu le urasc, zice Domnul” (Zaharia 8:16, 17).

„Sa amuteasca buzele mincinoase. cari vorbesc cu indrazneala, cu trufie si dispret impotriva celui neprihanit!” (Psalm 31:18).

„Sase lucruri uraste Domnul, si chiar sapte Ii sint urite: ochii trufasi, limba mincinoasa, miinile cari varsa singe nevinovat, inima care urzeste planuri nelegiuite, picioarele care alearga repede la rau, martorul mincinos, care spune minciuni, si cel ce stirneste certuri intre frati” (Prov. 6:16-19).

„Buzele mincinoase sint urite Domnului, dar cei ce lucreaza cu adevar Ii sint placuti” (Prov. 12:22).

„Cel neprihanit uraste cuvintele mincinoase, dar cel rau se face urit si se acopera de rusine” (Prov. 13:5).

„Ceeace face farmecul unui om este bunatatea lui; dar hotarirea Domnului , aceea se implineste” (Prov. 19:22)

Concluzia: Biblia condamna foarte drastic minciuna. Este un pacat care seamana in jur moarte.

Cine a inventat minciuna?

De unde vine minciuna? Cine a fost cel ce a adus-o pe lume? Un lucru este sigur: nu Dumnezeu! Biblia spune: „Este cu neputinta ca Dumnezeu sa minta” (Evrei 6:18). Acest Dumnezeu S-a coborit intre noi in persoana Fiului Sau, Isus Christos, care a declarat: „Eu sint adevarul” (Ioan 14:6). Daca asa stau lucrurile, atunci minciuna trebuie sa fi venit din alta parte.

De fapt, Domnul Isus ne-a spus de la cine vine minciuna: de la diavolul. Iata ce gasim scris: „Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cite ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44).

Satan a fost primul care s-a apropiat de cei dintii oameni in gradina Edenului, cu o minciuna: „Oare a zis Dumnezeu? … Cu siguranta ca nu veti muri” (Gen. 3:4). Dar au murit! Si de atunci pina astazi oamenii continua sa moara. Daca nu credeti, intrati putin prin cimitire sau opriti-va putin ochii asupra rubricilor cu anunturi mortuare din paginile ziarelor.

Satan ne-a furnizat prima minciuna si continua sa ne stea la dispozitie cu minciuni proaspete. El il minte pe cel nemintuit, facindu-l sa creada ca are suficient timp in viitor sa se impace cu Dumnezeu. Omul amina crezind spusele diavolului si, daca nu se va trezi, nu se va impaca niciodata cu Dumnezeu. Cunosc un om care a stat odata intr-o Biserica in timpul unei seri de evanghelizare si s-a simtit impins de Duhul Sfint sa se ridice si sa se predea Domnului. Dar o voce perfida i-a soptit: „Nu acum, amina pe Duminica viitoare. O sa-ti fie mai usor „. El a asteptat inca o saptamina, si apoi inca una, si inca una. Nici astazi nu este mintuit. A acceptat minciuna diavolului si este total neputincios.

O alta minciuna a lui Satan este ca poti fi crestin chiar si atunci cind traiesti ca oamenii din lume. El te invata ca poti sa „crezi in Isus” ca intr-un fel de asigurare impotriva incendiilor si asta este suficient ca sa scapi de flacarile iadului. Pretentia lui este ca nu trebuie sa-ti schimbi de loc felul de trai. Doar Christos a murit pentru pacatele lumii! Nu se va impiedica El in citeva pacate ale tale. Aceasta este o minciuna! A fi crestin inseamna a iesi din lume si a te impotrivi si lumii si diavolului. Viata crestina este trairea existentei la un alt nivel, infinit superior stilului de viata al lumii.

Alteori Satan se apropie de crestini cu minciuni despre starea lor inaintea lui Dumnezeu. El vrea sa-i convinga ca pacatele lor nu au fost niciodata iertate. Scopul lui este ca sa-i cufunde intr-o paralizie a nesigurantei si fricii. „Impotriviti-va diavolului si el va fugi de la voi”.

Minciuna vine de la diavolul. El a adus-o pe lume si tot el o tine in existenta, multiplicind-o in fiecare zi. Diavolul este in cautare de slujitori care sa-i poarte minciunile in lume. Daca minti, esti un slujitor al Satanei.

Intr-o zi, am auzit un scrisnet de frine si derapajul rotilor unei masini pe asfaltul din strada. Cind am iesit afara, am vazut o masina care trecuse pe sensul opus celui de mers si se ciocnise cu una care mergea regulamentar. Apropiindu-ma am auzit cum soferul vinovat cauta sa-l convinga pe politai ca nu gresise cu nimic si ca mersese cu o viteza foarte mica. Vorbele lui se contraziceau categoric cu urmele de pe asfalt si cu masuratorile politiei, dar el turuia fara incetare, trimbitindu-si nevinovatia.

Am un prieten functionar care ocupa un post din esalonul de sus al ierarhiei din institutia la care lucreaza. El mi-a povestit cum obisnuia sa minta. Minciuna intrase intr-atit de mult in felul lui de vorbire incit o practica fara nici o rusine. Mai ales atunci cind vorbea la telefon. Astazi, omul acesta este un crestin si spune doar adevarul.

Barbatii isi mint nevestele. Ei pretind ca au stat mai tirziu la servici pentru ore suplimentare, cind de fapt au fost sa pacatuiasca cu secretara sau cu femeile usoare. Nevestele isi inseala si ele barbatii.

Soferul minte ca sa incaseze polita de asigurare. Adolescentul minte ca sa-si ascunda prima tigara. Secretara minte spunand: „Imi pare rau, dar seful n-a venit inca”. Vinzatorii inseala la pret. Constructorii mint despre calitatea si pretul materialelor folosite. Se minte si in piata, se minte in presa si se minte mai ales in politica. Daca-i atragi atentia unui politician ca minte, el cauta imediat citeva cuvinte alunecoase ca sa se justifice, mintind si mai mult si mai tare. Traim intr-o lume care se prabuseste atacata de putregaiul minciunii.

(Nu stiu daca este una din sclipirile ironice ale fratelui Simion Cure sau daca este doar una din vorbele de duh colectionate de el de la altii in timpul vietii, dar l-am auzit spunind: „Ei, hei! Daca ar fi facut Dumnezeu oamenilor o ferestruica pe frunte, ca sa ne putem vedea unii altora gindurile, cred ca mai toti ar umbla cu sapca trasa pina la sprincene!” Intre continutul gindurilor noastre si expresiile buzelor exista uneori o intreaga lume a diferentelor si contradictiilor. Folosim minciuna sau pentru a ascunde ceea ce sintem sau pentru a parea ceea ce am vrea sa fim).

Cum priveste Dumnezeu minciuna?

In tribunalul dreptatii lui Dumnezeu, minciuna este un pacat vrednic de moarte. Tineti minte bine ce ne este scris in Faptele Apostolilor 5:1-10 :

„Dar un om, numit Anania, a vindut o mosioara, cu nevasta-sa Safira si a oprit o parte din pret, cu stirea nevestei lui; apoi a adus partea cealalta si a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Anania, pentruce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfint, si sa ascunzi o parte din pretul mosioarei? Daca n-o vindeai, nu raminea ea a ta? Si, dupa ce ai vindut-o, nu puteai sa faci ce vrei cu pretul ei? Cum s-a putut naste un astfel de gind in inima ta? N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.

Anania, cind a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. O mare frica a apucat pe toti cei ce ascultau aceste lucruri. Flacaii s-au sculat, l-au invelit, l-au scos afara, si l-au ingropat. Cam dupa trei ceasuri, a intrat si nevasta-sa, fara sa stie ce se intimplase. Petru i-a zis: „Spune-mi cu atit ati vindut mosioara?” „Da”, a raspuns ea, „cu atita”.

Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-ati inteles intre voi sa ispititi pe Duhul Domnului? Iata picioarele celorce au ingropat pe barbatul tau, sint la usa si te vor lua si pe tine”.

Ea a cazut indata la picioarele lui si si-a dat sufletul. Cind au intrat flacaii, au gasit-o moarta; au scos-o afara si au ingropat-o linga barbatul ei”.

Dumnezeu pedepseste cu asprime minciuna.

Daca Dumnezeu ar fi la fel de sever cu toti oamenii cum a fost de sever cu Anania si Safira, toate Bisericile ar trebui sa aibe cite un cimitir imens in apropiere. Harul Lui a rinduit insa altfel. Totusi, intimplarea cu Anania si Safira trebuie sa lase si asupra noastra impresia pe care a lasat-o asupra credinciosilor si necredinciosilor din acea vreme: „O mare frica a cuprins toata adunarea si pe toti cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11).

Dumnezeu nu Si-a schimbat intre timp parerea despre minciuna. Mai devreme sau mai tirziu, toti mincinosii vor sta inaintea dreptatii divine si vor trebui sa dea socoteala ca si Anania si Safira.

Mincinosii vor crede minciuni

Sa nu va inchipuiti ca minciuna face rau numai celor ce sint mintiti. Ea ii distruge in primul rind pe cei ce o practica. Minciuna este pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier si mana pentru vita de vie. Cei ce spun altora minciuni ajung sa nu mai aibe nici pentru ei adevarul. Mincinosii ajung foarte curind sa-si creada propriile lor minciuni. Probabil ca acest lucru este cel mai jalnic de privit atunci cind stai fata in fata cu un mincinos de profesie.

Calea minciunii este o spirala inspre lumea tenebroasa a iluziilor si a inselarii de sine: ” De aceea Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile; caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvintat in veci! Amin” (Rom. 1:24-25).

„Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimete o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna: pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osinditi” (2 Tesal. 2:11,12).

Iata adevarata tragedie: Dumnezeu va ingadui ca mintea si constiinta mincinosului sa se perverteasca pina la autoinselare si autodistrugere. Minciuna este o alegere si un viciu. Pentru ca este un viciu, cel ce alege calea ei, va aluneca irezistibil la vale, mintind pe zi ce trece mai mult, ca sa-si sporeasca senzatia de placere si va ajunge sa se rupa tragic de realitate. Nu glumiti cu minciuna.

Nu toate minciunile se spun cu gura

Imi amintesc ca in copilarie am imprumutat bicicleta unui prieten ca sa fac si eu „o tura”. Tocmai plouase si am incercat sa trec printr-o balta, dar, ca un facut, mi s-a impotmolit roata din fata si am aterizat cu amindoua picioarele in noroi. Paguba nu era mare, dar acum ma gindeam cum am sa-i spun mamei. Mintea mea se muncea deja ca sa inventeze cuvinte care nici sa nu minta, dar nici sa nu spuna tot adevarul.

La fel fac toti politicienii de pretutindeni. Ei sint maestrii ai cuvintelor potrivite. Discursurile lor sint intotdeauna doar in parte adevarate.

(Fratele Mircu Cocar, pastor la Sibiu, imi povestea despre un frate care a venit sa-i reclame comportamentul ciudat al unuia din adunare. De cite ori dadea mina cu ceilalti, reclamatul spunea: „Pacea Domnului”, „Multa sanatate”, sau alte salutari asemanatoare. De cite ori dadea insa mina cu reclamantul, fratele poznas repeta aproximativ ironic: „Caldura, frate, multa caldura!” Simtind ca sub salut se ascunde ceva neplacut, reclamantul i-a cerut fratelui Mircu sa stea de vorba cu impricinatul. Zis si facut. Ce explicatie credeti ca a primit fratele Mircu. Omul nostru i-a zis pe sleau: „Noi, pocaitii n-avem voie sa injuram, frate. Ce este mai frumos sa spui: „Arza-te-ar focul!” sau „Caldura, mai multa caldura!” ?

In judetul Neamt am auzit o vorba de duh rostita impotriva celor ce „se prefaceau” ca sint altceva decit erau in realitate. Un om, altfel cinstit, intrase in cirdasie cu niste hoti ca sa se capatuiasca cu ceva benzina. Ca sa-l avertizeze, cineva i-a zis: „Nu te amesteca cu tarite, ca te maninca porcii”. Mai tirziu, colegul meu de Seminar, Mihet Titus, mi-a comunicat o varianta mai distilata a aceleiasi maxime: „Pina se afla ca nu toti urechiatii sint magari, si iepurii umbla potcoviti”.)

O jumatate de adevar este o minciuna intreaga, iar ca sa minti nu-ti trebuiesc intotdeauna cuvinte. Putem sa mintim cu ochii, cu gestul, cu expresia fetei sau cu … lipsa de expresie a fetei. Iata ce spune Biblia despre aceasta: „Omul de nimic, omul nelegiuit, umbla cu neadevarul in gura, clipeste din ochi, da din picior si face semne cu degetele. Rautatea este in inima lui, urzeste lucruri rele intr-una, si stirneste certuri” (Prov. 6:12-14).

Iuda l-a vindut pe Domnul Isus cu o sarutare. Aparent, gestul era un semn de dragoste, dar, in ascuns, sarutul era semnul tradarii. Un om cinstit este un om care spune adevarul cu cuvintul, cu gestul si cu fapta. Biblia ne indeamna sa fim astfel de oameni.

Nu pot sa nu spun ceva si despre expresii exagerate, ca: „Pe cuvintul meu de onoare” sau „Pe cinstea mea ca spun adevarul!”. Cei ce folosesc asemenea expresii se dau singuri de gol ca oameni ai neadevarului. Cine are din cind in cind un cuvint „de onoare” marturiseste despre sine ca de obicei se complace sa foloseasca cuvinte „de ne-onoare”. Crestinii n-au nici voie si nici nevoie sa se „jure”: „Felul vostru de vorbire sa fie: „Da, da: nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rau” (Mat. 5:37) „Mai presus de toate, fratii mei, sa nu va jurati nici pe cer, nici pe pamint, nici cu vreun altfel de juramint. Ci „da” al vostru sa fie „da”; si „nu” al vostru sa fie „nu”, ca sa nu cadeti sub judecata (Iacov 5:12).

Bine, bine, dar ce vom face cu „exagerarile” intentionate spuse in toiul discutiilor prietenesti cu scopul de a provoca risul celor din audienta. Sint si aceste „minciuni conventionale” la fel de interzise ca si celelalte? Parerea noastra este ca nu trebuie sa glumim cu minciuna, dupa cum nu este bine sa glumim cu focul sau cu otrava. Avind in vedere de unde vine minciuna, care ii sint efectele si ce aspra pedeapsa o asteapta, trebuie ca noi sa ne deprindem sa o alungam cu desavirsire din bagajul vietii noastre.

Crestinii sint oameni pasionati de adevar si frumos: „Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna, si orice lauda, aceea sa va insufleteasca” (Filip 4:8).

Minciuna este un pacat. Ea denatureaza realitatea, raspindeste confuzia si are ca si consecinta distrugerea caracterului. Cine tolereaza o minciuna in viata lui se aseamana cu neinteleptul care crede ca un singur mar stricat nu va influenta prea mult lada sa cu mere. Rasplata neghiobiei sale va fi putregaiul.

Soarta celor mincinosi

Orice minciuna va fi data pe fata si orice mincinos va fi pedepsit. Iata cum vede apostolul Ioan viitorul nefericit al celor ce se joaca cu minciuna: „Dar cit despre fricosi, necredinciosi, scirbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatori la idoli, si toti mincinosii, partea lor este in iazul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua. … Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna; ci numai cei scrisi in cartea vietii Mielului. … Ferice de cei ce isi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti in cetate! Afara sint ciinii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna!” (Apoc. 21:8, 27; 22:14-15). Viitorul mincinosilor este pierzarea vesnica.

Mincinosii se pot schimba

Daca pentru tine minciuna este un obicei – spune-i pe nume: pacat. Pocaieste-te de ea si cere-I iertare lui Dumnezeu. Cauta apoi sa restabilesti adevarul in relatiile cu cei pe care i-ai mintit. Deprinde-te sa vorbesti „adevarul in dragoste”. Ia hotarirea sa nu mai minti si, prin puterea Duhului Sfint, tine-te cu dintii de hotarirea ta. Striga impreuna cu imparatul David: „Doamne, scapa-mi sufletul de buza mincinoasa, de limba inselatoare!” (Ps. 120:2).

Grija de frati

de Simon Schrock

„Spuneti-va sanatate unii altora”

Tin minte o imprejurare in care m-am urcat intr-un avion impreuna cu un prieten de al meu spre a merge la o Conventie crestina. Pe cind ne faceam loc printre scaune, cineva ne-a observat si ne-a spus cu voiosie: „Pace fratilor!”

Nu va pot spune in cuvinte ce impresie placuta ne-a facut acest salut. Dintr-o data ne-am simtit ca acasa, „intre ai nostri”. Printre ceilalti pasageri se aflau intr-adevar un numar de frati crestini care se indreptau spre aceeasi Conventie. Tot restul drumului am stat de vorba si ne-am zidit sufleteste unii pe altii.

Biblia ne spune ca intreaga noastra viata este asemeni unei calatorii inspre „cetatea statatoare, care are temelii vesnice, Noul Ierusalim”. Autorul de cintare spune ca ne aflam in calatorie catre muntele Sion. In aceasta calitate, felul in care ne salutam si ne incurajam unii pe altii este de o deosebita importanta.

Salutarea crestina este mult mai mult decit o simpla formalitate sau conventie sociala. Apostolul Pavel isi incheie cea de a doua scrisoare catre credinciosii din Corint, cu un pasaj in care deosebim: un indemn, un salut si o binecuvintare. La inceput este indemnul: „Incolo, fratilor, fiti sanatosi, desavirsiti-va, fiti cu un cuget, traiti in pace, si Dumnezeul dragostei si al pacii va fi cu voi” (2 Cor. 13:11).

La sfirsit este asezata binecuvintarea: „Harul Domnului Isus Christos si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti! Amin” (2 Cor. 13:14).

Versetele 12 si 13 sint asezate ca intr-un sandvis intre indemn si binecuvintare, asigurind o trecere naturala intre ele. Continutul lor este asemanator apei racoroase de izvor: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Toti sfintii va trimet sanatate”. Este ca si cum Pavel ar vrea sa le spuna: „Tineti-va bine, fratilor. Sintem alaturi de voi, nadajduind ca si voi in harul si dragostea Dumnezeului nostru”. A-i saluta pe frati inseamna a-i incuraja, a-i imbarbata si a-i impinge inainte spre tinta finala a calatoriei.

Expresia „spuneti-va sanatate unii altora” apare de citeva ori in Biblie si este o dovada a influentei culturii romane in tarile imperiului. Asa se salutau cetatenii Romei. Crestinii din Biserica primara au adaptat aceasta formula de salut, adaugindu-i o componenta „orientala”: ” …, cu o sarutare sfinta” (1 Petru 5:14). Semetii cetateni ai Romei nu practicau sarutul ca semn de afectiune in locurile publice. Educatia lor militara ii transformase in adepti ai cultului vigorii si ai sanatatii.

Este interesant sa observam ca felul in care ne salutam unul pe celalalt este si el o marturie despre caracterul, temperamentul si educatia noastra. Iacov, fratele Domnului si presbiter al Bisericii din Ierusalim, a fost un om dirz si hotarit. Pentru el, formula romana s-a potrivit ca o manusa. Iata cum isi incepe el epistola: „Iacov, rob al lui Dumnezeu si al Domnului Isus Christos, catre cele douasprezece semintii care sint imprastiate: sanatate!” (Iacov 1:1).

Apostolul Pavel este „doctrinarul” Bisericii primare si ceva din educatia lui teologica se revarsa si in limbajul folosit cind isi formuleaza cuvintul de salut: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta” (Rom. 16:16; 1 Cor.16:20; 2 Cor. 13:12; 1 Tesal. 5:26).

Apostolul Petru, inmuiat de intreita intrebare a Domnului Isus: „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” si convins de necesitatea si superioritatea iubirii, isi formuleaza cuvintul de salut astfel: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare de dragoste” (1 Petru 5:14).

Felul in care ne salutam unii pe altii are o foarte mare importanta. El da pe fata sentimentele si atitudinile pe care le avem unii fata de ceilalti.

Pentru crestini, expresii consacrate ca: „Pace!”, „Pacea Domnului Isus!”, „Slavit sa fie Domnul!”, „Christos a inviat!”, „Maranata!”, au devenit un fel de veritabile „parole” prin care oameni, altfel necunoscuti, se identifica unii pe altii si se recunosc instantaneu ca membrii privilegiati in aceeasi sfinta familie a copiilor lui Dumnezeu. N-am sa uit niciodata impresia de uimire de pe fata unui insotitor „necredincios”, care a vazut cum gazda noastra pleaca la lucru si ne lasa toata casa pe mina: „Bine, dar nici nu va cunoasteti prea bine!” „Nu ne cunoastem in felul lumii, dar ne cunoastem in Domnul! Si asta este de ajuns!”

Felul in care ne salutam unii pe altii difera in functie de epoca in care traim, de practicile sociale din jur, de temperamentul fiecaruia si de gradul de maturizare spirituala. Exista „frati pupaciosi”, si frati „sobrii”. Ca sa occidentalizeze intr-o oarecare masura practica sarutului oriental, multe Biserici recomanda practicarea „sarutului uscat” si evitarea „sarutului umed”, pe care-l privesc drept un semn de senzualitate.

(In copilarie, parintii m-au invatat sa nu permit nimanui sa ma sarute pe buze, deoarece sarutul este un mijloc de a transmite microbi. Din cauza aceasta, toata vietuirea mea printre „pocaiti” a fost marcata de situatii in care educatia de acasa a intrat in conflict cu „elanul” duhovnicesc al unor frati si surori. In Suceava, conducind un grup de frati americani spre intrarea in adunare si vazind ce „pupaceala” ma asteapta din partea fratelui usier, am preferat sa fac stinga imprejur si sa caut usa pe care intra corul. In prezent, lucrez impreuna cu frati menoniti la o societate misionara, si, pentru dinsii, sarutarea sfinta este un act de cult, ca si cina Domnului sau botezul. Ei practica „sarutarea uscata”, asezata decent pe amindoi obrajii.

Probabil ca cea mai grea incercare la care a fost supusa „retinerea” mea in materie de sarutari, a fost vizita pe care am facut-o in Bisericile din Chisinau si Cernauti. Dupa serviciul divin a trebuit sa stau la usa si sa-i salut pe cei peste 1500 de membrii ai Bisericii. Si cind te pupa un rus, te pupa strasnic!)

Lasind gluma la o parte, toate lucrurile spuse mai sus nu trebuie in nici un fel sa minimalizeze importanta atentiei pe care trebuie sa ne-o acordam unii altora.

Fiecare om este un suflet scump pentru care a murit Christos si trebuie sa ne deprindem sa-i dam atentia care i se cuvine.

Nu astepta sa fi salutat de altul, ci saluta tu mai intii. Salutul este o punte intinsa intre doi oameni. Rostirea numelui cuiva este ca rasucirea cheii intr-o incuietoare a inimii. Cred ca ati observat multimea de oameni pe care-i pomeneste pe nume apostolul Pavel in Romani 16. In total sint 26 de nume, dintre care 9 sint nume de femei. Ar trebui sa li se arate aceasta lista celor care-l prezinta pe Pavel drept un „sexist” pornit impotriva femeilor. Pasajul din finalul epistolei catre Biserica din Roma ni-l prezinta pe Pavel ca pe unul care stie sa aprecieze lucrarea femeilor si importanta slujirii lor in Biserica.

In problema salutului, Domnul Isus ne da aceasta avertizare: „Paziti-va de carturari, carora le place sa se plimbe in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni prin piete; ei umbla dupa scaunele dintii in sinagogi, si dupa locurile dintii la ospete” (Luca 20:46). Acesti invatatori ai Legii umblau sa primeasca lauda, respect si slava din partea celorlalti. Dar Domnul Isus vrea ca cei ce-L urmeaza sa fie gata sa dea, nu sa primeasca. „Este mai ferice sa dai, decit sa primesti”.

In practicarea salutului, vei vedea ca oamenii se impart in citeva categorii distincte: cei entuziasti, cei retinuti, cei reci, si cei care se strecoara incercind sa dispara nebagati in seama de ceilalti.

Da mina cu toti, zimbeste, priveste drept in ochi si, pe cit posibil, cauta sa pronunti corect numele persoanei cu care ai de-a face.

Nu fi prea insistent si nu stringe prea tare mina interlocutorului tau, dar nu fi nici prea timid si nu intinde o mina rece si alunecoasa ca un peste.

Am spus deja ca este foarte important sa poti sa te adresezi fiecaruia pe nume. Sunetul numelui propriu este cea mai placuta melodie pentru fiecare dintre noi. Biblia ne spune ca si Dumnezeu isi arata pretuirea pentru fiecare dintre noi in acest fel: „El isi cheama oile pe nume …” (Ioan 10:3). Tineti minte ce reactie a avut Maria Magdalena la mormint? Cind Domnul i-a spus: „Femeie, de ce plingi?”, ea l-a confundat cu gradinarul si a continuat sa plinga. Cind El i-a zis insa: „Marie!” , inima ei L-a recunoscut (Ioan 20:15-16).

Ati observat vreodata care va este reactia cind cineva va uita numele, vi-l confunda sau vi-l pronunta gresit? In asemenea situatii, nimeni nu este placut impresionat.

La inceputul secolului, una dintre cele mai mari otelarii din Cleveland era de vinzare. Ea purta numele celui care o infiintase. Diferiti oameni au facut diferite oferte, dar fiecarui ofertant, proprietarul i-a pus si intrebarea aceasta: „Spune-mi cum ai de gind sa numesti Compania dupa ce o vei cumpara?” Unul singur a stiut cum sa raspunda: „Bine, dar nici nu mai trebuie sa intrebati! Numele dumneavoastra si-a cistigat deja o reputatie serioasa si eu nu vreau sa o pierd. Compania va purta in continuare acelasi nume”. Cred ca nu mai trebuie sa va spun ca autorul acestui raspuns a fost cumparatorul ales. Am spus ales si ar trebui sa adaug si „fericit”, caci el a obtinut Compania la 65 % din valoarea pe care o ofereau ceilalti. Diferenta de bani a fost valoarea numelui propriu de care acest cumparator a stiut sa se foloseasca.

Exasperat ca nu reuseste nicidecum sa incheie contracte cu o anumita companie din Ne[ }or\ un „salesman” (vinzator) american a hotarit sa-l cheme la telefon pe insusi proprietarul firmei. Din intimplare, acel om era de origine greaca si numele lui era foarte greu de pronuntat pentru un vorbitor de limba engleza. Omul nostru nu s-a dat insa batut, a chemat la telefon un profesor de limba greaca de la Universitatea locala, si-a notat cu litere mari pe un carton pronuntarea corecta, a repetat-o de citeva ori cu voce tare si a format apoi numarul de telefon: „Alo, domnul |ermopoulopulos ?” Spre surprinderea sa, omul de la capatul firului n-a raspuns imediat. Dupa o oarecare tacere, emotionat, patronul firmei i-a spus: „Domnule, sint de 15 ani in America si esti primul om care-mi pronunta corect numele. Cine esti dumneata domnule si cu ce te pot servi?” Rezultatul convorbirii a fost o invitatie la masa, o discutie placuta si … o sumedenie de contracte banoase!

Traim intr-o lume aglomerata cu oameni singurateci. Privirile noastre mingiie multimile, dar n-au timp sa se opreasca asupra fiecarei fete in parte. Toti simtim si resimtim lipsa de atentie si de contacte personale cu adevarat semnificative. Cineva spunea revoltat: „Auzi domnule”, l-am intrebat, „ce mai faci? si n-am mai putut sa scap de el o jumatate de ora!” Pina si intrebarile noastre au ajuns doar un fel de politete goala si lipsita de simtaminte. Se spune ca un francez distrat a intilnit o cunostinta indepartata si a intrebat-o automat: „Ce va mai face sotul?” Exact in timp ce vorbea, el si-a amintit ca sotul femeii murise cu citava vreme in urma, asa ca a incercat sa o „dreaga”, continuind distrat: „Tot mort, tot mort ?”

Felul in care salutam pe cineva da pe fata valoarea pe care i-o acordam in ierarhiile inimii noastre. Iata ce frumos stie sa se adreseze apostolul Pavel celor din Biserica din Corint: „Bisericile din Asia va trimit sanatate. Acuila si Priscila, impreuna cu Biserica din casa lor, va trimit multa sanatate in Domnul. Toti fratii va trimit sanatate. Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Urarile de sanatate sint scrise cu insasi mina mea: Pavel. Daca nu iubeste cineva pe Domnul nostru Isus Christos, sa fie anatema! „Maranata” (Domnul nostru vine!). Harul Domnului Isus Christos sa fie cu voi. Dragostea mea este cu voi cu toti in Christos Isus. Amin” (1 Cor. 16:19-24). Gestul lui Pavel este emotionant. In mod normal, din cauza bolii de ochi de care suferea, apostolul nu-si scria epistolele, ci doar le dicta altora („Va trimet sanatate in Domnul eu, Tertiu, care am scris epistola aceasta” – Rom. 16:22). Singura exceptie a fost atunci cind a scris, nu o doctrina importanta, ci o urare de bine catre fratii sai de departe.

Iata ce plin de caldura ii scrie lui Tit: „Toti cei ce sint cu mine iti trimit sanatate. Spune sanatate celor ce ne iubesc in credinta. Harul sa fie cu voi cu toti! Amin” (Tit 3:15).

Nu uita sa-i incurajezi pe cei din preajma ta cu un cuvint bun si cu o incurajare din inima.

„Spuneti-va sanatate unii altora”.

Grija de frati
„Purtati-va sarcinile unii altora”

de Simon Schrock

Una dintre caracteristicile unei Biserici adevarate este faptul ca membrii ei se ajuta cu placere unii pe ceilalti.

(Lucrul acesta este vizibil mai ales printre Bisericile de refugiati emigranti din America. Cei din tara nu-si pot inchipui cit de dificil este sa primesti aproape in fiecare luna noi veniti care, fiecare, trebuie sa „o ia de la capat”. Fara ajutorul crestinilor din jur, viata noilor veniti ar fi teribil de grea.

Uneori, cei proaspat veniti sunt oameni care au trecut ilegal granita si au aparut in America doar cu o bocceluta in mina. Le trebuie totul, incepind de la lingura si cutit pina la masina cu care vor trebui sa se deplaseze la lucru.

Este usor sa obosesti, sa te inchizi in tine insuti si sa te hotarasti sa-ti vezi pentru o vreme doar de problemele tale. Domnul Isus insa ne vrea oameni care sa nu oboseasca asa de repede in ajutorarea altora. Biblia ne spune: „Sa nu obosim in facerea binelui; caci la vremea potrivita, vom secera, daca nu vom cadea de oboseala” (Gal. 6:9). Au fost zeci si zeci de ocazii in care vorbele unui fost coleg de Seminar, Viorel Clintoc, actualmente pastor la Beius, mi-au rasunat in memorie mustrator, ca un fel de glas al constiintei: „Frate Daniel, vrei sa faci un bine care sa nu te coste?”

Misiunea unui lucrator cu Evanghelia in aceste Biserici de emigranti este strins legata de ajutorarea materiala. Nimeni nu te asculta cu placere daca are burta goala sau daca ii vorbesti de dragoste atunci cind el n-are dupa ce bea apa. Noi ne-am deprins aici sa fim „purtatori de sarcini”, nu numai din punct de vedere spiritual, ci mai ales, si in primul rind, din punct de vedere material.

In domeniul „purtatorilor de sarcini”, diferentele doctrinare nu mai au o asa mare importanta. De multe ori m-am intilnit „pe terenul de lucru” cu preotul si prietenul Cornel Avramescu, parohul Bisericii Ortodoxe din Tustin sau cu fratele Samu, pastorul Biserici Penticostale a fratilor tigani din Fullerton. Imi amintesc cu cita bucurie imi spunea fratele Avramescu ca gasise o perna la magazinul saracilor. Tocmai ii venise o familie din tara si n-aveau pe ce sa-si plece capul. Cu fratele Samu m-am intilnit mai ales la „licitatiile” de masini accidentate. Fiecare cautam sa ajutam pe ceva noi veniti sa „se puna pe roate”.

O alta situatie de intrajutorare frateasca este atunci cind una dintre familiile venite deja de citiva ani, face marele pas si indrazneste sa-si cumpere o casa. Cheltuielile sunt la inceput mari si fara ajutorul celorlalti ar fi uneori imposibil de facut. Felul in care se ajuta fratii unii pe altii in cumpararea unei case este si el o ilustratie a implinirii Legii lui Christos: „Purtati-va sarcinile unii altora, si veti implini astfel legea lui Christos” (Gal. 6:2).

In Bisericile americane, cumpararea unei case este insotita de o intreaga traditie. Toti membrii Bisericii sunt invitati sa vina la casa noua si fiecare aduce cite un dar. Obiceiul se numeste „[arming the house” (incalzirea casei) si este o reala binecuvintare pentru cei ce s-au mutat in casa noua. Intreaga actiune are un coordonator care se ingrijeste ca musafirii sa aduca exact ceea ce au nevoie gazdele.

La fel se intimpla si cind se naste primul copil intr-o familie a Bisericii. Toate celelalte mame din Biserica se aduna la un „Bab] Sho[er” si fac cadouri pentru micutul sau micuta care se va naste.)

Prin botezul Duhului Sfint, noi am devenit un singur trup si suntem astazi madulare unii altora. Nici un credincios nu trebuie sa traiasca asemeni unei insule pierdute in imensitatea oceanului. Dumnezeu vrea ca noi sa devenim o binecuvintare unii pentru altii. Apostolul Pavel ne vorbeste despre aceasta in epistola catre Galateni: „Fratilor, chiar daca un om ar cadea vreodata in vreo gresala, voi, care sunteti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blindetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fi ispitit si tu”. Biserica este datoare sa sara in ajutorul celor care s-au impotmolit pe drum si trebuiesc scosi din nisipurile miscatoare ale acestei lumi: „Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos”.

Ce este aceasta „Lege a lui Christos” despre care vorbeste Pavel? Ar trebui sa spunem ca ea este principiul suprem care L-a calauzit pe Christos cind a parasit cerul ca sa vina in ajutorul celor pierduti pe pamint. Isaia reda cel mai bine intentia cu care a venit Domnul pe pamint: „Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, … El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti” (Isaia 53:4-5).

Apostolul Petru face o aplicatie practica a acestui adevar, indemnindu-ne sa fim gata sa purtam poverile: „Si la aceasta ati fost chemati; fiindca si Christos a suferit pentru voi, si v-a lasat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui” (1 Petru 2:21).

Care a fost principiul stabilit de intruparea lui Christos? Suferinta pentru altii, purtarea poverilor lor, acceptarea sacrificiului pentru mintuirea altora. Petru ne indeamna sa „calcam pe urmele Lui”. Viata Domnului este ilustrarea modului in care trebuie sa ne purtam si noi cu ceilalti.

Domnul Isus vorbeste El insusi despre ce inseamna Legea Sa: „Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:34-35).

Biserica copiilor lui Dumnezeu este chemata sa poarte poverile altora si sa implineasca astfel legea dragostei: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc, binecuvintati pe cei ce va blastama, rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi” (Luca 6:27-38).

Aceasta pare o porunca prea grea, dar sa nu uitam ca nu suntem trimisi s-o implinim singuri. Noi suntem chemati sa ne injugam la jug impreuna cu Christos: „Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sunt blind si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara” (Mat. 11:28-30). Impreuna cu El, vom putea face nu numai aceste lucruri care par acum grele, dar chiar si altele care ni se par acum imposibile! Jugul este usor atunci cind impartim sarcina cu Christos si tot asa, povara se micsoareaza atunci cind o impartasim cu altii.

Exista un proverb care zice: „O bucurie spusa altora se dubleaza, iar un necaz impartasit cu altii se injumatateste”. In aceste timpuri de mari incercari sociale si economice, purtarea poverilor altora trebuie sa fie o indeletnicire a fiecaruia. Biserica trebuie sa stie ca, in vremuri de criza, ea trebuie sa devina locul in care se poate veni dupa mingiiere si dupa ajutor. Cine a citit epistolele lui Pavel stie ca apostolul era preocupat peste masura sa stringa ajutoare materiale pentru „sfintii din Ierusalim” peste care venisera vremuri de prigoana, de seceta si de lipsuri. Pavel a atras atentia fratilor de pretutindeni asupra responsabilitatii lor de a purta sarcinile celor aflati in lipsuri:

„Cit priveste stringerea de ajutoare pentru sfinti, sa faceti si voi cum am rinduit Bisericilor Galatiei. In ziua dintii a saptaminii, fiecare din voi sa puna deoparte acasa ce va putea, dupa cistigul lui, ca sa nu se stringa ajutoarele cind voi veni eu. Si cind voi veni, voi trimite cu epistole pe cei ce ii veti socoti vrednici ca sa duca darurile voastre la Ierusalim” (1 Cor. 16:1).

„Pentru ca, daca este bunavointa, darul este primit, avindu-se in vedere ce are cineva, nu ce n-are. Aici nu este vorba ca altii sa fie usurati, iar voi strimtorati; ci este vorba de o potrivire: in imprejurarea de acum, prisosul vostru sa acopere nevoile lor, pentru ca si prisosul lor sa acopere, la rindul lui, nevoile voastre, asa ca sa fie o potrivire; dupa cum este scris: „Cel ce strinsese mult, n-avea nimic de prisos, si cel ce strinsese putin, nu ducea lipsa” (2 Cor. 8:12-15).

Intr-o societate libera, diferenta dintre cei bogati si cei saraci tinde sa se mareasca dincolo de limitele rezonabilului, dind nastere la „conflicte de clasa”, la invidie si la dusmanie. Biserica nu trebuie sa uite ca este familia tuturor copiilor lui Dumnezeu si ca intr-o familie este normal ca sa avem grija unii de altii si sa ne purtam poverile unii altora. Bogatul caruia ii rodise peste masura de mult tarina nu a fost vinovat pentru succesul lui deosebit de mare, ci pentru ca si-a inchis inima fata de nevoile celor din jur, crezind nebuneste ca Dumnezeu i-a dat totul doar pentru el insusi si pentru mindria lui egoista (Luca 12:13-21). Ca si in pilda data de Domnul Isus, acumularea egoista de bogatii este vinovata inaintea lui Dumnezeu si, mai devreme sau mai tirziu, va fi pedepsita.

(Tin minte una dintre ilustratiile rabinice pe care le-am invatat. Se spune ca intr-un sat traiau doi frati, fiecare cu familia lui saraca. Unul dintre ei si-a luat lumea in cap si a plecat in cautarea unui loc in care sa trudeasca cu spor si sa se intoarca acasa cu o suma bunicica de bani. Dupa citiva ani de absenta, sotia celui plecat a aflat ca omul ei a murit pe meleaguri straine. Ea s-a asteptat ca macar banii agonisiti de el sa-i fie trimisi, dar spre surprinderea tuturor, banii au sosit pe adresa fratelui celui mort. Impreuna cu banii, a sosit si o scurta nota: „Dragul meu frate, da-i sotiei mele cit vrei tu, iar restul opreste-ti tie”. Omul acela era rau si zgircit si n-a dat vaduvei decit citiva banuti, oprindu-si aproape intreaga suma pentru el si familia lui. Fapta lui scandaloasa a revoltat toata comunitatea, dar … ce era scris era scris. Vaduva a simtit insa ca trebuie sa fie si o alta cale si a cerut ca problema lor sa fie rezolvata de rabinul cel batrin. Zis si facut, s-au dus cu totii la rabin. Batrinul i-a privit cu blindete si le-a zis: „Problema nu-i grea, dar trebuie mai intii sa-mi promiteti ca veti face intocmai cum va voi spune, altfel n-are rost sa-mi racesc gura degeaba.” Sigur de el, fratele hraparet s-a grabit sa promita inaintea tuturor ca vor asculta intocmai. Atunci rabinul le-a cerut sa aduca fiecare partea pe care si-au luat-o din mostenirea celui plecat. Cind banii au fost asezati iarasi in doua parti inaintea lui, rabinul a mai citit odata nota, adaugind si un comentariu: „Dragul meu, da-i sotiei mele cit vrei tu, iar restul opreste-ti tie”. Fratele dumitale stia ce fel de om zgircit si rau esti si a stiut si cum vei face imparteala. De aceea eu propun ca sa facem intocmai cum a spus el: ce-ai vrut tu, sa dam acum femeii, iar restul, adica ce-i dadusesi ei, sa-ti ramina tie”. Si rabinul a luat suma mare de bani, a dat-o vaduvei, iar pe cei citiva banuti i-a dat celui lacom.

Abia acum au inteles toti care fusese „tilcul” din scrisoarea celui disparut.)

Intr-o buna zi, vom vedea toti ca ce-am dat altora, va fi intr-adevar al nostru, iar ceea ce ne-am oprit in mod abuziv si egoist va fi luat de la noi. Cu ce ne vom alege atunci? Vom fi bogati sau saraci?

Poverile fratilor nostri nu sunt insa intotdeauna de natura materiala. Exista necazuri care impovareaza mai mult decit saracia. Fii gata sa te apropii de cel singuratic si sa stai de vorba cu cel nebagat in seama. Fii gata sa suferi rusinea celui care a cazut in pacat si apropie-te de el ca sa-l ridici iarasi la credinta. „Noi, care suntem tari, suntem datori sa rabdam slabiciunile celor slabi, si sa nu ne placem noua insine” (Rom. 14:1). Cea mai ne-biblica tendinta bisericeasca este pornirea unora de a iesi din mijlocul adunarii ca sa formeze un fel de „club elitist al sfintilor”. Imbatati cu propria lor „spiritualitate” astfel de oameni ajung culmea mindriei vinovate, mindria „spirituala”. Ei ii judeca si-i dispretuiesc pe toti ceilalti. Aerul lor superior nu aduce nimic nou pe scena lumii. Sunt urmasii de azi ai fariseilor din timpul Domnului Isus. Si acestia, ca si aceia, au nevoie sa li se spuna: „Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi. Duceti-va de invatati ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa!” Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi!” (Mat. 9:12-13). Locul luminii este acolo unde bezna este mai mare. Ce-ar fi facut acesti oameni daca s-ar fi aflat intr-o biserica ca aceea cirmuita de Diotref? Ce sfat i-ar fi dat ei lui Gaiu? Dar lui Dimitrie? Cine citeste cea de-a treia epistola a lui Ioan va intelege ca raul este trecator in viata Bisericii. Mai devreme sau mai tirziu, Dumnezeu va gasi o cale sa aduca aminte fiecaruia „de faptele pe care le face” (3 Ioan 10).

„Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos”.

Da ce trebuie sa purtam sarcinile altora? In primul rind pentru ca sa-l ajutam sa creasca in maturitate. Trebuie sa facem ca si apostolul Pavel: „… sfatuim pe orice om si invatam pe orice om in toata intelepciunea, ca sa infatisam pe orice om desavirsit in Christos Isus. Iata la ce lucrez eu si ma lupt dupa lucrarea puterii Lui, care lucreaza in mine” (Col. 1:28-29). Dumnezeu are nevoie de unelte prin care sa isi faca si astazi lucrarea. Cine poarta poverile altuia devine o parte integranta a vietii lui, un reprezentant si un instrument al lui Christos.

Intr-o seara ploioasa, cu fulgere, tunete si traznete, tatal s-a rugat impreuna cu pustiul si l-a trimis apoi la culcare. La primul bubuit mai tare, pustiul a sarit din pat si a dat buzna in camera parintilor. „Bine, bine”, a zis tatal, „dar nu ne-am rugat noi si ne-am incredintat in bratele Domnului Isus? De ce mai ti-este frica? Nu crezi ca Domnul Isus Te-a luat in brate?” „Ba da, tata,” a raspuns copilul printre suspine, „dar pe o vreme ca aceasta ai nevoie de cineva in carne si oase care sa te ia in brate”.

„Pe o vreme ca aceasta …” Nu uita ca cei ce trec prin „furtuni” au nevoie de bratele tale mingiietoare.

In al doilea rind, trebuie sa purtam poverile altora si pentru a-i invata cum sa iasa din incurcatura. Iata ce ne spune Biblia: „Si robul Domnului nu trebuie sa se certe; ci sa fie blind cu toti, in stare sa invete pe toti, plin de ingaduinta rabdatoare, si sa indrepte pe potrivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului; si, venindu-si in fire, sa se desprinda din cursa diavolului, de care au fost prinsi ca sa-i faca voia” (2 Tim. 2:24-26).

Purtarea poverilor altora nu trebuie sa fie o sursa de incurajare la lene. Fratele Viorel Clintoc are o vorba: „Nu arunca cu apa in ploaie”, adica ajuta cu intelepciune numai acolo unde ajutorul tau este necesar. Britanicii spun: „Cind ploua, nu tine umbrela deasupra ratelor”. Ajuta cu fapta, dar ajuta si cu mustrarea cind este cazul: „Va rugam, de asemenea, fratilor, sa mustrati pe cei ce traiesc in neorinduiala” (1 Tesal. 5:14; 2 Tesal. 3:11-13).

(Circula o „snoava cu tilc” despre o femeie batrina care se tot plingea de neputintele ei. Intr-o zi ea se afla in padure la adunat de vreascuri. Cind a vazut povara grea pe care urma sa o ia in spate, femeia a murmurat cirtind ca de obicei: „Hei, moarte, moarte, unde esti?” Ca din pamint, moartea a rasarit de indata inaintea ei, intrebind: „Aici sunt, babuto, ce-ti doreste inima?” Speriata, femeia a schimbat-o repede: „Iac-asa, te-am chemat ca sa ma ajuti sa ridic vreascurile aistea in spinare”.

Sa ne rugam Domnului ca sa putem deosebi intre cei care „nu pot” si cei care „nu vor sa poata”.)

Purtatorii de poveri sunt oameni care stiu sa de-a celorlalti un sentiment de optimism si de incredere. La urma urmei, suntem toti in bratele Domnului „care zilnic ne poarta povara” ( Psalm 68:19). „Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta intotdeauna cu carul Lui de biruinta in Christos, si care raspindeste prin noi in orice loc mireasma cunostintei Lui” (2 Cor. 2:14).

Cum vom face deci? Ne vom repezi la primul om care ne va iesi in drum si-l vom intreba: „Pot sa-ti port povara?” Nu. nicidecum! Vom continua sa mergem linistiti printre oameni, rugindu-ne mereu Domnului ca El sa ne descopere cui ii putem fi de ajutor. Nimeni, in afara lui Dumnezeu, nu poate si nu trebuie sa poarte poverile tuturor.

Despre Martin Luther se spune ca in serile cu multe „batai de cap”, obisnuia sa deschida fereastra si, privind spre cer, sa zica: „Doamne, Biserica aceasta este a mea sau a Ta? Lumea aceasta este a mea sau a Ta? Daca si Biserica si lumea sunt ale Tale, atunci eu le incredintez in miinile Tale si ma duc sa ma culc linistit.”

Priveam intr-o zi la o scena duioasa. Tatal se aplecase sa ia in brate copilul care se apucase sa care un lemn mult prea mare pentru puterile lui. Dintr-o data, si copilul si lemnul erau in bratele Tatalui. Cine cara de fapt lemnul? Era in miinile copilului! Sigur ca in realitate Tatal era cel ce facea lucrarea, dar copilul raminea si el cu satisfactia ca da o mina de ajutor.

Un tata intelept cultiva in copilul sau spiritul harniciei. Dumnezeu vrea sa faca la fel cu fiecare dintre copiii Sai.

„Purtati-va poverile unii altora”.

Grija de frati
„Rugati-va unii pentru altii”

Simon Schrock

Camera sa de rugaciune nu a avut niciodata carpet pe jos, dar el s-a rugat ca nimeni altul. Nici macar temnita rece a inchisorii nu i-a putut domoli fierbinteala rugaciunilor. Dragostea fata de ceilalti l-a tinut mereu activ si i-a alimentat neincetat focul cererilor mijlocitoare.

Celor din Filipi le-a scris: „Si ma rog ca dragostea voastra sa creasca tot mai mult in cunostinta si orice pricepere” (Filip. 1:9).

Catre Tesaloniceni a scris: „Multumim intotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, pe care va pomenim necurmat in rugaciunile noastre”, … „De aceea ne rugam necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va gaseasca vrednici de chemarea Lui, si sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorita din credinta” (1 Tesal. 1:2; 2 Tesal. 1:11).

Celor din Roma le-a scris: „Va pomenesc neincetat in rugaciunile mele” (Rom. 1:9).

Lui Timotei i-a spus: „… te pomenesc neintrerupt in rugaciunile mele, zi si noapte” (2 Tim. 1:3).

Apostolul Pavel a fost un om al rugaciunii. El s-a rugat ziua si noaptea. Viata lui de rugaciune a fost o viata de soldat al cerului. Pavel s-a rugat in inchisoare, in butuci si in lanturi. Limitarile trupului nu i-au ingradit cu nimic aria de activitate a spiritului sau dedicat lucrarii. „Performerii” contemporani ai asa ziselor adunari de rugaciune nu se pot asemana cu Pavel. Ce pacat ca ei „maimutaresc” o lucrare pe care nici macar nu o cunosc in realitate. Cei ce stau pe scenele stadioanelor si se „roaga” pentru mii de suflete sau cei care se produc in sali de spectacole intesate cu drogati emotionali, inginind „semi-descintece” pseudocrestine nu sunt urmasii lui Pavel!

„Dar tu, cind te rogi, intra in camaruta ta, … si Dumnezeu, care vede in ascuns …”, aceste reglementari puse de Domnul Isus in calea „circului” religios dat de piosii timpului au ramas si astazi la fel de valabile.

Rugaciunea este un fel de rasuflare a sufletului si un fel de lucrare fundamentala peste care se cladeste apoi tot edificiul lucrarii crestine. Pavel stie ca are nevoie nu numai sa se roage pentru altii, dar si ca altii sa se roage pentru el: „Fratilor, rugati-va pentru noi”, „Incolo, fratilor, rugati-va pentru noi ca, Cuvintul Domnului sa se raspindeasca si sa fie proslavit cum este la voi, si sa fim izbaviti de oamenii nechibzuiti si rai, caci nu toti au credinta” (1 Tesal. 5:25; 2 Tesal. 3:1,2).

Pavel este un luptator care le cere si celorlalti sa se coboare in lupta alaturi de el: „Va indemn dar, fratilor, pentru Domnul nostru Isus Christos, si pentru dragostea Duhului, sa va luptati impreuna cu mine, in rugaciunile voastre catre Dumnezeu pentru mine” (Rom. 15:30).

Apostolul Pavel le spune tuturor celor cu care este in legatura: „Eu ma rog pentru voi, rugati-va si voi pentru mine”. Rugaciunea este cea mai importanta legatura pe care o avem cu Tatal ceresc si unii cu altii. Cel mai bun exemplu de rugaciune este bineinteles insusi Domnul Isus Christos. El S-a rugat ziua si S-a rugat si noaptea. Domnul Isus a considerat ajutorul prin rugaciune superior ajutorului pe care ni-l putem da unul altuia prin simpla sfatuire: „Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca griul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sa nu se piarda credinta ta; si, dupa ce te vei intoarce la Dumnezeu, sa intaresti pe fratii tai” (Luca 22:31-32). Desi stia ca Petru se va lepada de El, Domnul Isus nu-l ia pe Petru deoparte ca sa stea de vorba cu el si sa-l pregateasca sa nu cada, ci se roaga pentru el ca sa nu i se piarda credinta.

Toti apostolii Domnului au fost razboinici ai rugaciunii. Iacov ne scrie: „Rugati-va unii pentru altii” (Iacov 5:16).

Biblia vrea sa ne transforme pe toti in oameni legati direct cu cerul si implicati mereu in lucrarea de avansare a Imparatiei: „Vreau ca barbatii sa se roage in orice loc, si sa ridice spre cer miini curate, fara minie si fara indoieli. Vreau deasemenea ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala” (1 Tim. 2:8-9). „Rugati-va fara incetare” (1 Tesal. 5:17).

Domnul Isus a dat odata o pilda ca sa arate ca oamenii „trebuie sa se roage necurmat, si sa nu se lase” (Luca 18:1-8). El a asezat rezultatul secerisului de suflete in balanta vietii de rugaciune: „Mare este secerisul, dar putini sunt lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau” (Luca 10:2).

Rugaciunea sincera si curata nu va ramine niciodata neauzita: „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor” (1 Petru 3:12). Dumnezeu doreste din toata inima sa stea de vorba cu copiii Sai si sa le imbogateasca cunostinta. Iata ce i-a spus Domnul profetului Ieremia: „Cheama-Ma si-ti voi raspunde, si iti voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunosti” (Ier. 33:3).

Pentru ce sa te rogi? Pentru ca sufletele merg cu miile in iad si nimanui nu-i pasa. Rugaciunea este ca un ecou peste spatiu si timp. Ea amplifica chemarea lui Dumnezeu la mintuire. Intregul pamint este intunecat de prezenta pervertitoare a demonilor. In aceasta bezna a pacatului, rugaciunea este farul luminos care cheama vasele ratacite inspre portul care le poate oferi siguranta salvarii. Roaga-te ca mii de suflete sa vina acasa la Domnul.

(Prin 1947 in tirgul Iesilor existau doar citiva credinciosi evanghelici. Doi dintre ei sunt si astazi socotiti printre pionierii lucrarii din Biserica crestina baptista: Neculai Sfatcu si Pricop Tarniceriu. Duminica dimineata, acesti doi oameni simpli se intilneau in sala de linga Hala, unde rinduisera sa gazduiasca viitoarea Biserica. Dupa ce se rugau impreuna, fratele Sfatcu obisnuia sa spuna: „Incepe matale, frate Pricop ora de rugaciune, ca eu m-oi duce prin piata sa vad pe cine imi scoate Dumnezeu in cale ca sa-l aduc aici la Evanghelie”. Sutele de credinciosi baptisti din Iasul zilelor noastre nu stiu, dar existenta lor a inceput asa: cu un frate care pleca prin piata si cu altul care statea pe genunchi luptind din greu pentru cistigarea de suflete.)

Roaga-te pentru ca minia lui Dumnezeu este gata sa se dezlantuiasca! „Cerul s-a strins ca o carte de piele, pe care o faci sul. Si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locul lor. Imparatii pamintului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati, cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns in pesteri si in stincile muntilor. Si ziceau muntilor si stincilor: „Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de minia Mielului; caci a venit ziua cea mare a miniei Lui, si cine poate sta in picioare?” (Apoc. 6:14-17)

„Oamenii vor intra in pesterile stincilor si in crapaturile pamintului, de frica Domnului si de stralucirea maretiei Lui, cind se va scula sa ingrozeasca pamintul” (Isaia 2:19).

De ce sa te rogi? Pentru ca se apropie judecata! Domnul este aproape! S-ar putea ca doar peste citeva minute sa inceapa vesnicia! „Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar, si vegheati in vederea rugaciunii” (1 Petru 4:7). Rugati-va „pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tircoale ca un leu care racneste, si cauta pe cine sa inghita” (1 Petru 5:8). Avind in vedere aceste lucruri, trebuie sa spunem impreuna cu apostolul: „Ne rugam lui Dumnezeu sa nu faceti nimic rau” (2 Cor. 13:7).

Pentru ce sa te rogi? Pentru miile de mici probleme prin care trecem in fiecare zi. Domnul Isus ne-a avertizat ca „despartiti de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5). Exista probleme pentru care este necesara o concentrare speciala in rugaciune. Vorbind dupa vindecarea unui anumit om, Domnul Isus a zis: „Acest soi de draci nu poate iesi decit prin rugaciune si post” (Marcu 9:29).

Pentru ce sa te rogi? Iata inca citeva din preocuparile care l-au indemnat pe Pavel la rugaciune. Iata cum s-a rugat el:

„Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si, duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Christos” (1 Tesal. 5:23).

„De aceea ne rugam necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru sa va gaseasca vrednici de chemarea Lui, si sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorita din credinta, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos sa fie proslavit in voi, si voi in El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru si al Domnului Isus Christos” (2 Tesal. 1:11-12).

Iata acum pentru ce i-a spus Pavel lui Timotei sa se roage: „Va indemn dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multamiri pentru toti oamenii, pentru imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita, cu toata evlavia si cu toata cinstea” (1 Tim. 2:1,2).

In Coloseni 1:9-12, Pavel ne invata ce sa ne rugam pentru altii. Apostolul mijloceste pentru ei inaintea lui Dumnezeu dorind ca ei „sa se umple de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca”, „sa se poarte intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-i fiti placuti in orice lucru: aducind roade in tot felul de fapte bune, si crescind in cunostinta lui Dumnezeu: intariti, cu toata puterea, potrivit cu taria slavei Lui, pentru orice rabdare si indelunga rabdare, cu bucurie, multumind Tatalui, care v-a invrednicit sa aveti parte de mostenirea sfintilor, in lumina”.

Roaga-te si tu ca fratii, si mai ales fratii predicatori, sa fie plini de cunostinta voiei lui Dumnezeu.

(Biserica de pe Soseaua Nicolae Titulescu din Bucuresti a avut in rindul membrilor ei si pe sora Busila, sotia pastorului Busila. Dupa arestarea si ducerea sotului ei in Siberia, sora Busila a continuat sa fie ani de zile organista Bisericii. Cea mai mare lucrare a ei a fost insa viata de rugaciune. Tatal meu i-a cumparat intr-o zi un glob in miniatura, pentru ca sora dorea sa se roage pentru fiecare tara a lumii, in parte. Punea degetul pe tara respectiva si mijlocea la tronul Stapinului ceresc pentru cetatenii ei.

Sora obisnuia sa se roage pentru fiecare frate si sora din Biserica pe nume. Staruia mai ales pentru tinerii si tinerele Bisericii. Locuinta ei modesta, lipita de peretele adunarii, a fost pentru multi „sfinta” camera a cortului in care se intilneau cu altarul rugaciunii. Viata si activitatea sorei Busila nu a fost bagata in seama de prea multi. Moartea ei a lasat insa in urma un gol imens si un dezechilibru care s-a simtit adinc in viata Bisericii. Era de parca se intimplase un accident la centrala electrica si lumina nu se mai raspindea ca altadata pe dealuri si prin casele oamenilor.)

Roaga-te pentru parintii cu copii neascultatori care s-au departat si de casa parinteasca si de Domnul. In societatea de astazi este din ce in ce mai dificil sa cresti copii ascultatori si alipiti de Domnul. Scoala, presa si televiziunea si-au dat parca mina intr-un complot nemarturisit care urmareste nimicirea valorilor traditionale ale familiei.

(Mama unui copil care a plecat de acasa asemeni „fiului risipitor” a avut, dupa aproape douazeci de ani, bucuria sa-l vada intorcindu-se acasa pocait. Fara sa-i spuna nici un cuvint, mama l-a luat de mina si l-a dus sa-i arate doua mici adincituri in pamintul de linga pat. Acolo erau urmele genunchilor care trudisera din greu pentru mintuirea lui. Pornita pe plins, mama i-a marturisit: „Dragul mamei, daca s-ar fi putut stringe lacrimile varsate pentru sufletul tau, astazi te-as putea imbaia in ele”. Singele Domnului Isus si lacrimile mamei facusera din copilul acela un om nascut din nou. Dupa moartea mamei, cele doua adincituri au devenit locul preferat in care fiul isi pleca genunchii pentru rugaciune.)

Roaga-te pentru familiile care stau de multe ori prabusite intre zidurile casei si bintuite de spectrul divortului. Roaga-te ca Dumnezeu sa le readuca la dragostea dintii.

Roaga-te pentru tinerii care stau in pragul vietii si trebuie sa ia hotariri importante. Cere o calauzire speciala de la Dumnezeu pentru fiecare rascruce de drumuri care le sta inainte. Roaga-te ca ei sa cunoasca ce inseamna sa umble cu Domnul.

(Unul dintre fratii care au staruit mult asupra importantei vietii personale de rugaciune a fost fratele Marcu Nichifor. De curind l-am auzit iarasi povestind despre experientele sale cu copiii. Pentru cei care nu stiti, fratele Marcu este spaima copiilor care nu vor sa se pocaiasca. Si nu numai a copiilor … Au fost ocazii cind acest frate iubitor i-a intrerupt pe copii in timpul rugaciunii, exclamind dojenitor: „Mai sincer, draga! Mai sincer. Nu bate cimpii cu generalitati. Cere-i iertare Domnului pentru faptele tale de astazi. Spune-i cum te-ai uitat in portofelul mamei sau cum l-ai mintit pe tata. Nu te ascunde de Domnul ca si asa El stie. Hai, mai roaga-te o data. Mai sincer. Si multumeste-i ca te-a si iertat”.

Puteti sa va imaginati „cosmarul” unora dintre copii care nu stiau decit „rugaciunea de Duminica”. Au fost unii dintre copii care s-au suparat pe nenea Marcu. Altii s-au furisat afara in timp ce fratele tinea ochii inchisi. Au existat si cazuri cind unii s-au bagat sub pat, ca sa scape de rindul lor la rugaciune. Culmea insa, cred ca a ajuns-o acel tinar care s-a intilnit cu fratele Marcu pe peronul unei gari de provincie. Fratele Marcu i-a propus sa nu piarda vremea si sa se roage amindoi acolo, cu glas tare. Tinarul a privit cu spaima in jur, a incercat sa spuna ceva, dar era deja prea tirziu caci fratele Marcu incepuse deja sa se roage. Dupa „Amin”-ul fratelui, tinarul a continuat sfios: „Si te rog, Doamne, sa-i dai mai multa intelepciune fratelui Marcu. Amin”. Saracul de el! I-a fost frica sa deschida ochii crezind ca fratele este suparat pe el. Da de unde! Fratele Nichifor l-a luat numaidecit in brate, rizind si exclamind: „Multumesc frumos! Toti vor sa ma rog eu pentru ei. Numai tu te-ai rugat pentru mine. Ha, ha , ha! Domnul sa te asculte si sa-ti rasplateasca!”)

Roaga-te ca si Pavel ca sa ne purtam toti in chip vrednic de Domnul. El „ne-a izbavit de sub puterea intunerecului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Lui” (Col. 1:13).

Biblia ne indeamna sa nu pregetam sa ne rugam unii pentru altii. Noi insa suntem de multe ori prea ocupati ca sa mai avem timp si pentru rugaciune.

Mi s-a spus ca si germanii au fost, nu cu mult timp in urma, oameni foarte ocupati. Conducatorul lor cucerea lumea, bucata cu bucata. Afacerile le mergeau din ce in ce mai bine, aveau ferme infloritoare si se plimbau pretutindeni ca la ei acasa. Banii curgeau din toata lumea inspre Germania. Oamenii de acolo erau foarte ocupati. Nu este de mirare ca nu au mai avut timp de rugaciune. Dintr-o data insa, scena lumii s-a schimbat si germanii au inceput sa-si paraseasca toate lucrurile agonisite in incercarea lor disperata de a scapa cu viata. Sub bombe, in vagoane de tren, in campuri de concentrare si in inchisori au inceput din nou sa se roage. Dintr-o data au avut suficient timp si pentru rugaciune.

Si noi traim intr-o lume grabita. Sintem ocupati pina peste cap sa ne cladim o viata de belsug si de distractii. Vai de noi daca si din lumea noastra se va alege la sfirsit praful. Ce bine ar fi daca am invata in lumea asta prea ocupata sa stim sa cautam mai intii Imparatia lui Dumnezeu rugindu-ne fierbinte unii pentru altii.

Dumnezeu ne vrea giganti care din genunchi pot sa atinga cerul. Pe picioarele tale vei vedea ce esti tu in stare, din genunchi vei avea privilegiul sa vezi de ce e in stare Dumnezeu.

Sa invatam sa ne rugam mai mult unii pentru altii.

Grija de frati
„Mingiiati-va unii pe altii”

de Simon Schrock

Cine vrea sa ajute pe altii trebuie s-o faca „astazi” . Aminarea este „actul de deces” al unei hotariri luate. Dumnezeu nu ne garanteaza niciodata ziua de miine. „Astazi, daca auziti glasul Sau …” O zicala inteleapta spune: „Drumul spre iad este pavat cu intentii bune”.

Exista o rasplatire binecuvintata pentru toti aceia care s-au hotarit sa le dea o mina de ajutor celorlalti. Nici macar un pahar de apa dat cuiva in numele Domnului Isus nu va ramine nerasplatit: „Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca sunteti ucenici ai lui Christos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata” (Marcu 9:41).

Cita vreme vom ramine in aceasta lume, vom avea ocazia sa ajutam si sa fim ajutati de altii. Desi ne-am dori o viata fara probleme, realitatea este ca nu exista viata fara o oarecare doza de necazuri. Vorbind ironic, un predicator a spus ca toti ne vom muta in locul unde nu ne mai suparam si nu ne mai deranjam unii pe altii. Ba mai mult, intrarea in acel loc se va face fiind purtati pe brate de altii. Unde va fi acel loc? In cimitirul orasului.

Pina atunci insa, Dumnezeu ne-a asezat aici ca sa ne putem ajuta si sluji unii pe altii. Cine intelege aceasta va gasi in curind multa satisfactie in ceea ce face. Nimeni n-ar trebui sa traiasca asemeni unei insule izolate din largul marii. Dumnezeu ne-a facut sa traim impreuna si ne-a daruit o satisfactie launtrica la care nu putem ajunge decit atunci cind ne simtim de folos si de ajutor celorlalti.

M-am uitat cu atentie in jur si mi-am dat seama ca cei mai fericiti oameni, cei care pot trece mai usor peste adversitatile vietii, sunt tocmai cei care stiu sa intretina relatii bune cu ceilalti si care stiu sa inghita o anumita doza de adversitate si critica.

Astazi, traim intr-o lume care a plonjat nebuneste cu capul inainte inspre judecata si pedeapsa. Sunt razboaie si vesti de razboaie. Un grup etnic se ridica impotriva altui grup etnic. O parte insemnata a bugetului national al fiecarui stat se cheltuieste pentru inarmare. Cantitatea de exploziv existenta pe planeta ar putea sa arunce de citeva ori in aer toata populatia lumii. Ne indreptam spre stadiul in care, dupa profetiile Bibliei, ” cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura si pamintul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3:10).

Traim intr-o societate dominata din ce in ce mai mult de legea junglei. Fiecare se straduieste sa se inalte cit mai sus, chiar daca aceasta inseamna sa se catere pe cadavrele altora care-i stau in cale. Ne bagam la coada inaintea altora, ne strecuram cu masina prin trafic fara sa mai tinem seama de regulile de circulatie, mintim si inselam „pentru un pumn de iluzii”. Ajungem sa cumparam inaintea altora, cistigam citeva minute in trafic, citiva dolari in negot, dar ne pierdem intre timp fara sa observam „demnitatea” de fiinte facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Traim o existenta la fel de periculoasa ca a cercetatorilor marini care studiaza viata rechinilor. Nimeni nu mai are incredere in nimeni si fiecare se asteapta cu anticipata teama sa fie „tras pe sfoara” sau „ars”.

In mijlocul acestei lumi ostile, Dumnezeu Si-a chemat la Sine un popor mintuit prin jertfa Domnului Isus. El ii numeste popor „al nadejdii”: lumina si sarea pamintului. Chemarea lor este sa traiasca intr-un asa mod incit lumea sa afle de existenta lui Dumnezeu, sa inteleaga oferta Lui si sa doreasca ei insisi sa devina membri intr-o comunitate asa de altruista si de plina de mingiiere: „Sa aveti o purtare buna in mijlocul Neamurilor, pentru ca in ceea ce va vorbesc de rau ca pe niste facatori de rele, prin faptele voastre bune, pe care le vad, sa slaveasca pe Dumnezeu in ziua cercetarii” (1 Petru 2:12).

Viitorul acestei lumi este intunecat. Moartea planeaza deasupra noastra amenintatoare. Pentru cel credincios insa exista nadejde. Chiar si in fata dureroasei despartiri prin moarte, noi avem nadejdea revederii in slava. Va veni o zi in care Dumnezeu ne va aduna pe toti impreuna la Sine. Iata ce ne spune apostolul Pavel :

„Nu voim , fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde. Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El.

Iata, in adevar, ce va spunem prin Cuvintul Domnului: noi cei vii, care vom raminea pina la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trimbita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intii vor invia cei morti in Christos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intimpinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mingiiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte” (1 Tesal. 4:13-18).

Dumnezeu ne da motive de mingiiere chiar si in mijlocul unei lumi care se indreapta ireversibil catre moarte.

In anul 1960 au fost inundatii teribile in provincia Nelson din statul Virginia. Dupa ce s-au retras apele, eu am participat la cautarea cadavrelor printre darimaturile ramase in urma suvoaielor ucigase. In afara amintirilor triste am ramas si cu un set de poze pe care le-am facut atunci. Fetita mea avea cam trei anisori cind s-au petrecut toate acestea. Pentru o buna bucata de vreme dupa acele inundatii, ea nu putea sa mai suporte ploaia. De fiecare data cind incepea sa picure, se ghemuia in mine si ma intreba printre sughituri: „Taticule, vor fi iar inundatii?” De fiecare data, cind se innora, avea nevoie sa auda cuvintele mele datatoare de speranta.

Tot asa stau lucrurile si cu societatea de astazi. Lumea este inspaimintata de ceea ce s-ar putea sa se intimple. Locuitorii ei au nevoie de un mesaj al sperantei. Inimile lor au o disperata nevoie de mingiiere.

Intr-o predica despre importanta mingiierii, cineva spunea: „Mingiierea este o necesitate universala. Aceasta este atiit de adevarat, cit este de adevarat ca traim toti intr-o lume nevrozata de amenintarea unor pericole, reale sau imaginare. Toti ne gindim la boala, la suferinta si la moarte. In fiecare dintre noi geme inima si tremura sufletul. Ne consolam greu unul pe celalalt si ne este si mai greu sa ne consolam singuri. Aceasta este cauza pentru care, una dintre lucrarile pe care a venit sa le faca Duhul lui Dumnezeu in inima noastra, este mingiierea. Biblia Il numeste pe Duhul Sfint chiar asa: „Mingiietorul” (Ioan 14:16-17; 16:7, 13). Toti aceia care au primit vizita lui minunata sunt chemati acum sa intre in slujba de mingiiere a celor nenorociti.

A mingiia pe cineva inseamna a consola, a da incurajare, a imbarbata, a suferi alaturi si a da speranta in mai bine. Cel care da mingiiere ia o parte de suferinta asupra lui si da in schimb putere si speranta. Iata ce gasim scris despre aceasta intr-ajutorare crestina:

„Fiindca Dumnezeu nu ne-a rinduit la minie, ci ca sa capatam mintuirea, prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie ca veghem, fie ca dormim, sa traim impreuna cu El. De aceea, mingiiati-va si intariti-va unii pe altii, cum si faceti in adevar. … Va rugam, deasemenea, fratilor, sa mustrati pe cei care traiesc in neorinduiala; sa imbarbatati pe cei desnadajduiti; sa sprijiniti pe cei slabi, sa fiti rabdatori cu toti” (1 Tesal. 5:9-11, 14). Poporul Domnului este un popor chemat la slujba mingiierii.

Cum poti ajunge un om al mingiierii?

1) Fii un om al nadejdii. Traieste tu insuti in asa fel incit sa dai celor din jur credinta in Dumnezeu, speranta in viitor. Capacitatea noastra de a-i intari pe altii vine din propriile noastre experiente cu Domnul. Necazurile personale sunt scoala calificarii noastre:

„Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, Parintele indurarilor si Dumnezeul oricarei mingiieri, care ne mingiie in toate necazurile noastre, pentru ca, prin mingiierea cu care noi insine suntem mingiiati de Dumnezeu, sa putem mingiia pe cei ce se afla in vreun necaz! Caci dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Christos, tot asa, prin Christos avem parte din belsug si de mingiiere. Asa ca, daca suntem in necaz, suntem pentru mingiierea si mintuirea voastra; daca suntem mingiiati, suntem pentru mingiierea voastra, care se arata prin faptul ca rabdati aceleasi suferinte ca si noi. Si nadejdea noastra pentru voi este neclintita, pentru ca stim ca, daca aveti parte de suferinte, aveti parte si de mingiiere” (2 Cor, 1:3-7).

Traieste in asa fel incit, fie ca ramii, fie ca pleci la Domnul, viata ta sa depuna marturie despre nadejdea crestina.

(Imi amintesc ca prin anul 1990, fratele Richard {urmbrand a cazut lesinat in casa si sora Bintea s-a grabit sa cheme salvarea si sa-l duca la spital. Cind am auzit, m-am repezit si eu acolo ca sa vad ce s-a intimplat. Cind am ajuns in salon, fratele Richard m-a intimpinat zimbind „sotios” si spunindu-mi, aparent revoltat: „Brknzei, sa-mi aduci niste haine si sa ma iei acasa. Nu stiu ce a apucat-o pe nevasta asta a mea de m-a bagat in spital si nu vrea sa ma lase sa plec de aici. Sa-ti spun ceva: Am un frate care a lesinat si el tot asa ca mine si Dumnezeu l-a dus pina in al treilea cer si i-a aratat lucruri minunate care nu se pot spune. Pe el nu l-a bagat nimeni in spital pentru aceasta. Si mai am un frate, tot asa, a lesinat si el si Dumnezeu i-a daruit Apocalipsa. Nimeni nu l-a bagat in spital pentru aceasta. Nu stiu ce a apucat-o pe Bintea. Cum am lesinat putin, a chemat Salvarea. Ce stie ea ce revelatii mi-a dat Dumnezeu mie in timpul acela. Poate ca n-am voie sa le spun la nimeni! Te rog sa-mi aduci hainele si sa ma iei acasa”. M-am uitat curios la sora Bintea. Zimbea. Nu pentru ce spusese fratele Richard, ci pentru ca Richard glumea. Iar daca dinsul glumea, ea simtea ca toate se vor termina cu bine.)

Traieste si tu in asa fel incit toti din jurul tau sa aibe parte de lumina sperantei.

In cartea Faptele Apostolilor, Barnaba este chemat un fiu al mingiierii. Faptele lui au aratat ca nu purta degeaba numele acesta. Anania si Safira au vrut sa imite ce facuse Barnaba, dar n-au avut in ei resurse sa o faca. Minciuna si prefacatoria lor au avut picioare scurte si nu i-au dus prea departe. Multi dintre noi ne asemanam mai mult cu Anania si Safira decit cu Barnaba. Nu avem in noi suficiente resurse ca sa-i putem mingiia pe altii. Ar trebui sa ne apropiem mai mult de Domnul Isus si sa-L lasam sa ne umple inima cu Duhul Sau cel Sfint. Numai El ne poate face oameni ai mingiierii: „Si insusi Domnul nostru Isus Christos, si Dumnezeu, Tatal nostru, care ne-a iubit si ne-a dat, prin harul Sau, o mingiiere vesnica si o buna nadejde, sa va umple inimile si sa va intareasca in orice lucru si cuvint bun!” (2 Tesal. 2:16-17).

2) Fii un om al optimismului. Lumea este plina de profeti ai dezastrului. Sigur, Biblia vorbeste despre Armaghedon si despre judecata divina, dar Dumnezeul noastru este la cirma universului si a pregatit o cale de iesire din pericol pentru toti aceia care se incred in El. Nu te concentra prea mult asupra a ceea ce „se vede”. Oamenii credintei asteapta vesnicia fericita: „Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamint nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina si in pace” (2 Petru 3:13-14).

(In anul 1985, studiam la institutul biblic „Logos” de pe linga Biserica Harului pastorita de John MacArthur in Los Angeles. Prin mijlocirea fratelui Iosif Ton, fusesem cooptat si in grupul celor 43 de pastori ai Bisericii si ma pregateam sa scriu ceea ce avea sa fie mai tirziu cartea despre „Biserica Locala”. Mama mea tocmai venise din Romknia ca sa fie operata de cancer in Statele Unite. In fiecare marti dimineata, grupul de presbiteri se aduna pentru rugaciune, studiu si impartasirea de probleme ale lucrarii. Vazindu-ma mai trist ca de obicei, m-au indemnat sa le spun ce ma apasa, ca sa se poata ruga pentru mine. Cind au aflat despre ce e vorba, si stiind ca am o mare admiratie pentru John MacArthur, presbiterii l-au indemnat sa se roage el pentru mama mea si pentru mine. N-am sa uit niciodata rugaciunea lui scurta si calda: „Doamne, Tu esti Stapinul universului si Tatal nostru. Multumim pentru ceea ce vei face si in aceasta situatie. Te rog sa-l convingi pe Daniel ca Tu esti prea mare ca sa se poata intimpla ceva fara stirea Ta si prea bun ca sa lasi sa se intimple ceva rau cu mama lui. Multumesc frumos in Numele Domnului Isus. Amin”. Tonul, cuvintele si optimismul acestui om au turnat in inima mea si mingiiere si intarire si speranta.)

3) Fii un vas purtator de balsamul mingiierii. Domnul Isus a spus: „Si Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mingiietor, care sa ramina cu voi in veac; si anume, Duhul adevarului, … voi Il veti cunoaste, caci ramine in voi, si va fi in voi” (Ioan 14:16-17). Devenim oameni ai mingiierii numai in masura in care ne lasam umpluti de Duhul lui Dumnezeu. Cu cit vom fi mai plini, cu atit vasul nostru va da pe afara si va raspindi mingiiere asupra celor ce ne inconjoara.

(In anul 1984, doctorul a descoperit un nodul in corpul sotiei mele. Vestea aceasta ne-a adus agonia suferintei in inimi. Am pus repede mina pe telefon si am sunat la familia {urmbrand. Cind mi-a simtit panica, fratele m-a indemnat sa ne rugam impreuna: „Doamne, Tu tii in mina Ta galaxiile universului. Iarta-ne ca Te deranjam cu o problema asa de mica, cu un bot de carne care a crescut unde nu trebuie. Dar, Doamne noi nu putem sa rezolvam nici macar aceasta problema fara Tine, Te rugam sa o rezolvi Tu si sa ne izbavesti din incercare. Multumim frumos. Amin.” A fost o rugaciune scurta, dar cu o mare doza de intimitate si credinta. Dumnezeu a fost bun si a ascultat-o, spre fericirea noastra.

In predicile rostite in Biserica din Anaheim, fratele Richard ne-a spus odata: „Inca n-a venit nimeni la mine sa-mi povesteasca despre bucuriile lui. Toti vin sa-mi spuna de necazurile lor. Toti avem necazuri. Si eu am acum mai multe necazuri decit oricind altadata in viata mea. Vreau sa va spun ceva: Multumiti Domnului ca aveti necazuri de California! Exista si alt fel de necazuri. Necazuri de India, unde copiii se nasc, traiesc si mor pe trotuar, in cea mai deplina saracie; necazuri de Africa, necazuri de inchisoare, etc. Multumiti lui Dumnezeu ca aveti necazuri de California. Si inca ceva: „Multumiti lui Dumnezeu ca aveti parte de necazurile copiilor Lui. Exista si necazuri ale robiei pacatului, necazuri ale pedepsei iadului de care noi nu vom avea niciodata parte. Slava Domnului!”

Acestea sunt cuvinte care raspindesc in jur aroma mingiierilor crestine. Un om greu si indelung incercat in timpul vietii sale, a ajuns astazi sa poata raspindi mingiiere peste inimile altora.)

Ce inseamna a da mingiiere la modul cel mai practic? Inseamna a fi gata sa te duci in vizita la un om batrin si sa-l asculti ca pe un intelept; a-l convinge ca mai este inca important si ca parerea lui inca mai conteaza. A mingiia nu inseamna intotdeauna a da sfaturi. Uneori, mingiierea se manifesta in capacitatea de a asculta pina la capat jelania neputincioasa si plicticoasa a celui ce sufera. Cel ce mingiie este in primul rind un om care asculta. In al doilea rind, el este un om care intelege. Asa de putini oameni sunt gata sa-si exprime intelegerea fata de ceilalti! Un om care mingiie este numai in al treilea rind un om care stie sa vorbeasca alinator. Vorbele sunt ca balsamul care nu trebuie pus pe rana decit dupa ce puroiul infectiei a fost scurs si plaga a fost curatata cu grija.

Mingiierea este de multe ori manifestata, nu prin vorbe, ci prin fapte. Imi aduc aminte si acum cu multa placere de un preot tinar care a cistigat inima satenilor cu un gest simplu: in fiecare primavara iesea sa sape parcela unei vaduve batrine si neputincioase. Lucrarea lui era o manifestare a grijii pe care ar trebui sa stim sa ne-o aratam mereu unii altora. „Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul” (1 Ioan 3:18).

Am experimentat ce inseamna sa primesti mingiiere cu ocazia unui incendiu care ne-a cuprins casa intr-o Duminica geroasa de Februarie. Tocmai terminasem predica de dimineata si incheiasem serviciul divin, cind unul dintre diaconi mi-a spus ca se pare ca ne-a luat foc casa. M-am grabit sa sun repede la telefon pe vecinul meu si el mi-a confirmat cele intimplate. Cind am ajuns acasa, mi-am dat seama ca pierdusem aproape totul; focul, fumul si apa pompierilor distrusese majoritatea lucrurilor pe care le aveam.

In imprejurarea aceea am vazut ce bine este sa ai frati si surori care fac parte din familia crestina. Vecinii si prietenii nostri ne-au mingiiat dindu-ne adapost in casele lor, punind mina de la mina sa adune niste fonduri de reconstructie si venind apoi ei insisi sa dea o mina de ajutor pe santier. Sub gerul nemilos, in numai sase zile, casa noastra a fost reparata pina la acoperis. Apoi, timp de saptamini si luni de zile, am continuat sa primim cadouri si ajutoare banesti, care ne-au inlesnit sa ne refacem intreaga gospodarie.

Cred ca aceasta este lucrarea la care s-a referit Christos cind a vorbit de mingiierea pe care trebuie sa ne-o daruim unii altora.

Exista un loc in Scriptura in care Domnul Isus vorbeste despre un om bogat care a trait toata viata doar pentru el insusi. Saracii si cersetorii nu primeau niciodata macar ramasitele de la masa lui bogata. Ciinii strazii erau mai draguti cu cersetorul Lazar, decit bogatul acela. Mingiierea altora nu intra in calculele vietii sale. Dupa clipa mortii, bogatul a ajuns in iad si a indurat chinuri cumplite. In zadar cerea el mingiiere de la parintele Avraam. Cel ce refuzase altadata sa dea altora mingiiere nu avea in iad nici un drept la mingiiere: „Fiule”, i-a zis Avraam, „adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mingiiat, iar tu esti chinuit” (Luca 16:25).

Nici un crestin nu ar trebui sa traiasca asemeni bogatului din pilda Domnului. Un copil al lui Dumnezeu este un om care a gustat el insusi mingiierea pe care i-a dat-o Domnul. Viata lui este luminoasa pentru ca a fost luminata prin adevarul si promisiunile Bibliei: „Pentru ca, prin rabdarea si prin mingiierea pe care o dau Scripturile, sa avem nadejde” (Rom. 15:4). El stie ca intr-o buna zi, Dumnezeu „va sterge orice lacrima din ochii lor”.

Gindeste-te bine: viata ta este sau o sursa de mingiiere pentru altii sau un izvor de amaraciune. Prin ceea ce faci, tu sau ajuti sau distrugi. Dumnezeu este Tatal mingiierilor! Fii un copil al lui astazi si da altora din mingiierea primita. O lume care sufera si geme te asteapta.

Grija de frati

„Iertati-va unii pe altii”

Cind copiii nostrii erau mici, am avut in casa un pisoi pe care-l numisem: Flafi. El era blind si linistit. Flafi era bucuria intregii case. Pustiul nostru de doi ani il mingiia toata ziua; il tragea de urechi, de coada si-l plimba prin toate camerele. Nu exista nici o jucarie mai fascinanta pentru copii, decit un motan infoiat care „toarce” de indata ce te apropii de el. Chiar si mie imi placea „motorasul” cu blana pufoasa. Ce mai, toti ai casei erau indragostiti de el. Totul a fost frumos si bine pina intr-o zi nefasta cind Flafi a avut o experienta neplacuta cu noi pentru care nu a mai putut sa ne ierte.

S-a intimplat atunci cind turnam ciment in curte. Nu stiu cum, Flafi si-a murdarit labutele in cimentul moale. Sotia mea a fost de parere ca nu se cade ca un pisoi de casa sa umble cu labutele murdare, asa ca ne-am grabit sa-l ducem spre cada si sa-i facem o baie. Am vazut repede ca Flafi nu era prea incintat cu aceasta idee. S-a zbatut din rasputeri si a scheunat jalnic. Cum nu era decit o pisica, nu l-am prea luat in seama si am continuat cu opera noastra de caritate. Eram siguri ca va supravietui supliciului si ca va uita repede toata intimplarea.

N-a fost insa sa fie asa. Flafi nu a mai fost niciodata ca mai inainte. Instinctul lui de conservare l-a marcat cu un resentiment categoric fata de noi. Pur si simplu nu a mai putut sa ne ierte. L-am mingiiat, i-am dat sa manince mincarea lui favorita, l-am scarpinat dupa urechi, i-am rasfatat parul si inainte si inapoi, dar degeaba: Flafi nu mai vroia sa „toarca”. Ne-am speriat ca si-a ruinat corzile vocale cu ocazia „concertului” din cada.

Schimbarea lui s-a manifestat si in alt fel. Nu mai permitea nimanui sa se mai joace cu el ca mai inainte. Cind ne apropiam de el, se ridica si pleca sa se aseze in alta parte. Experienta neplacuta cu nedorita imbaiere l-a transformat intr-un motan artagos si iritabil. Nu mai era nici un farmec sa-l avem in casa.

Viata ar fi putut sa fie asa de frumoasa si pentru el si pentru noi, daca ar fi uitat totul si s-ar fi comportat la fel ca mai inainte. Macar de si-ar fi putut da seama ca facusem totul de dragul lui. Dar n-a priceput. Era doar o pisica fara minte. Daca n-a putut sa ierte, cu atit mai rau pentru el. Lasa-l sa sufere! Nu exista un rai al pisicilor in care sa riste sa nu ajunga. Daca nu vrea sa „toarca” aici, asta n-are nici o influenta asupra vesniciei.

Totusi, era ceva trist in toata aceasta experienta a noastra cu Flafi. Ea mi-a amintit de felul in care se complac sa traiasca anumiti crestini firesti care nu pot nici ei sa ierte. si ei si-au pierdut capacitatea sau placerea de a „toarce”. Nu mai simt placerea sa fie in compania altora. Sint suspiciosi si nesiguri. A fost suficienta o singura experienta neplacuta cu cineva din adunare pentru ca melodia din inima lor sa inceteze. Nu mai pot cinta Domnului cu bucurie. Sint posomoriti si cirtitori. Viata lor si a celor din jurul lor este asemanatoare unui armistitiu tensionat umbrit de banuiala reizbucnirii conflictelor.

Flafi n-a mai iesit niciodata din starea lui rea. L-am lasat in voia lui si a trait pe linga casa noastra trist pina la sfirsitul vietii lui. Asa cum am spus, nu era decit o pisica fara speranta vesniciei.

Dar tu si cu mine sintem altfel! Noi sintem creiati de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa. Noi vom trai vesnic, nu vom sfirsi totul la moarte asemenea unei pisici prapadite. Capacitatea ta de a ierta are o mare importanta asupra calitatii vietii pe care o duci aici pe pamint si mai ales asupra vietii pe care o vei duce in vesnicie.

Reflectind asupra vietii, apostolul Iacov scrie: „Caci ce este viata voastra? Nu sinteti decit un abur care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14). Asta inseamna ca pina si cea mai lunga viata de pe pamint este scurta. In comparatie cu vesnicia, ea aproape ca nici nu poate fi luata in seama. Viata seamana cu aburul care se ridica din ceainicul pe care l-a asezat bunica pe plita: se ridica putin in atmosfera si apoi se risipeste disparind cu totul. Asa este si viata – prea scurta ca sa o irosesti bombanind si cirtind. Iadul este un loc prea groaznic si existenta in el prea indelungata pentru ca sa riscam sa ajungem in el datorita unei neintelepte si stupide lipse de iertare.

Biblia ii cheama insistent pe cei credinciosi sa se ierte grabnic unii pe altii. Este imposibil sa fii un crestin fara sa fi gustat dulceata iertarii daruita noua de Dumnezeu prin Christos, iar cine a fost iertat simte datoria de a ierta si el pe ceilalti. Dumnezeu ne-a iertat greselile noastre cit un munte, iar noi sintem chemati sa iertam „gramajoarele” de greseli pe care ni le fac ceilalti. Biblia spune: „Fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Christos” (Efes. 4:32). „Ingaduiti-va unii pe altii si, daca unul are pricina sa se plinga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Christos, asa iertati-va si voi” (Col. 3:13).

Dictionarele biblice ne spun ca, in Scriptura, a ierta inseamna: a uita, a nu lua in seama, a omite, a trece cu vederea. In Epistolele Noului Testament, a ierta inseamna: „a acorda un favor, a gratia”. Exista o singura exceptie de la aceasta regula: textul din Luca 6:37 unde ni se spune: „Iertati si vi se va ierta”. Termenul folosit acolo de Domnul Isus este mult mai puternic. El se poate traduce prin: „dati libertate, dezrobiti, rupeti lanturile”.

In viata de toate zilele, a ierta inseamna a renunta la invinuirea pe care o faci altora. De exemplu: tu mi-ai gresit cu ceva, poate ca m-ai jignit sau mi-ai luat ceva care era al meu. Te pot considera un hot si un om rau, dar daca te iert, astfel de calificative nu-si mai au rostul. Dumnezeu a trecut cu vederea felul nostru de a fi pentru ca vinovatia noastra a fost platita cu virf si indesat de jertfa depusa de Christos la Golgota. Noi sintem si astazi tot cei care am fost si mai inainte, dar Dumnezeu ne vede acum altfel: Ii sintem dragi si ne iubeste cu o dragoste care ne vede desavirsiti in procesul de mintuire.

A ierta mai inseamna si a renunta la despagubire. Pretentii ca acestea: „trebuie mai intii sa-ti para rau, sa plingi, sa vii la mine in genunchi, etc.” si „da-mi mai intii inapoi cei cinci mii de lei si apoi mai vorbim noi” sau „Schimba-ti mai intii purtarea!” nu au ce cauta in procesul iertarii. Cine iarta nu are asemenea pretentii.

Pe de alta parte, iertarea nu este sinonima cu toleranta. Ea nu inseamna sa te faci ca nu vezi sau a prefera sa privesti in alta parte. Ea este mai mult decit politetea, decit tactul sau diplomatia. Iertarea nu inseamna neglijenta. A ierta inseamna a fi gata sa suferi paguba de dragul ridicarii celui ce greseste. Iertarea nu este un cec alb pentru continuarea in nelegiuire. (Nicolae Iorga spunea despre justitie ca „O iertare acordata prea usor este mama unei noi faradelegi”.) Iertarea nu trebuie sa fie de suprafata, exterioara. Ea se revarsa ca un balsam asupra caracterului celuilalt incercind sa-l vindece de rautate.

Cel mai mare specialist in problema iertarii este Domnul Isus. El a parasit cerul si a venit la noi ca sa ne ierte. Cind unul dintre ucenici l-a intrebat daca trebuie sa-l ierte pe cel gresit de sapte ori pe zi, Domnul a raspuns: „De saptezeci de ori cite sapte” (Mat. 18:21, 22). Ca sa ilustreze mai bine ce vrea sa spuna cu aceasta, Domnul a mers mai departe si i-a dat pilda robului nemilostiv. Ea spune ca un rob a ajuns sa-i fie dator imparatului cu echivalentul a doua milioane de lei (la valoarea dinainte de 1989). Pentru ca nu putea plati nicicum aceasta suma, imparatul ar fi trebuit sa dispuna ca sa fie vindut robul, nevasta lui, copiii lui si tot ce avea. Imparatului i s-a facut insa mila de tinguielile robului si i-a dat drumul, iertindu-i datoria. Pina aici vedem partea de har a iertarii. Domnul Isus continua insa pilda spunind ca exista si o alta fateta a problemei. Iesind de la imparat, robul iertat a intilnit pe un alt om care-i datora lui o suma echivalenta cu doua zeci de lei. Neinduplecat de tinguirile datornicului, robul l-a aruncat in temnita, pina va plati datoria. Cind tovarasii robului au vazut cele intimplate, s-au intristat foarte mult. Ei s-au dus de au spus imparatului toate cele petrecute. Atunci stapinul a chemat la el pe robul acela si i-a zis: „Rob viclean! Eu ti-am iertat toata datoria, fiindca m-ai rugat. Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau, cum am avut si eu mila de tine?” si stapinul s-a miniat si l-a dat pe mina chinuitoruilor, pina va plati tot ce datora. „Tot asa va face si Tatal Meu cel ceresc, daca fiecare din voi nu iarta din toata inima pe fratele sau” (Mat. 18:35). Iertarea divina are puteri terapeutice. Ea urmareste sa ne transforme caracterul. Pavel intreaba retoric: Ce urmeaza de aici? Sa pacatuim mereu ca sa se inmulteasca harul? Nicidecum!” („Doamne fereste!” – in original)

Cine patrunde adincimea pildei date de Christos va intelege ca Dumnezeu ne judeca, nu atit faptele, cit caracterul nostru. Cine nu a fost schimbat de iertarea data de Dumnezeu este un om care ramine sub amenintarea pedepsei eterne. „Cui i se iarta mult, iubeste mult” a spus Domnul. Iertarea divina are puteri terapeutice si urmareste transformarea noastra in imitatori ai lucrarii lui Christos.

Cine este iertat de Dumnezeu pentru sumedenia lui de pacate ar trebui sa stie ca se asteapta de la el sa fie iertator cu ceilalti. Uneori trecem cu vederea acest lucru si lasam ca lucruri mici sa ne transforme in judecatori lipsiti de mila. Solomon spunea: „Prindeti vulpile mici care strica viile in floare” (Cin. Cintarilor 2:15). Putin aluat dospeste toata plamadeala si prea ades, fleacuri mici ne fac viata amara. Curatati cu linguruta iertarii mustele moarte care pot strica usor vinul bucuriilor noastre.

Cinci puncte ale iertarii

1) Necesitatea iertarii vine din faptul ca ne-am rupt relatia naturala cu Creatorul nostru. Fiul risipitor a hotarit sa plece de acasa. Acesta este motivul pentru care a ajuns sa aibe nevoie de iertare. Nu pentru ca a cheltuit averea cu prieteni usuratici si cu femei stricate, nu pentru ca a ajuns la porci, ci pentru ca a plecat de acasa. Toata omenirea este infectata de vinovatia acestei indepartari de Dumnezeu. Ne-am nascut cu toti in aceasta stare. O „avem in singe”, cum se spune. Ea este sursa tuturor celorlalte greseli ale noastre. Iata de ce trebuie sa incepem prin a ne intoarce acasa la Dumnezeu. Inima Lui de Tata ne asteapta. Bratele intinse la Golgota o arata cu prisosinta.

2) Iertarea este costisitoare. In Geneza 5:15-21 gasim redat dialogul dintre Iosif si fratii sai. Constiinta lor era apasata greu de faptul ca in tinerete se purtasera asa de urit cu Iosif si-i facusera atit de mult rau. Acum, dupa moartea tatalui lor, ei se tem ca Iosif se va razbuna si vor sa se asigure ca, macar de dragul celui mort, Iosif nu le va face rau.

Realitatea este ca Iosif avea de ce sa se razbune pe ei. Probabil ca in urechile lor mai rasunau inca tipetele lui cind il coborisera in groapa sau plinsetul lui cind il vindusera ca rob madianitilor. Acum Iosif ii avea in mina. Oare ce va face cu ei ?

Caracterul frumos al lui Iosif se vede din faptul ca el a ales sa nu se razbune. El i-a iertat si i-a asigurat ca nu li se va intimpla nimic rau din partea sa. Prin iertarea acordata, Iosif a restabilit relatiile fratesti din cadrul familiei. El a preferat sa fie pagubit fara sa-si ceara plata, luind asupra lui durerea, chinurile robiei, agonia dorului de casa si anii pierduti intre zidurile reci ale temnitei. Drept rasplata pentru nelegiuirea lor, el este gata acum sa continue sa le dea mincare si adapost.

La fel se intimpla ori de cite ori iertam si noi pe cineva. Calomniatorul raspindeste cu nerusinare o minciuna. Lumea o crede, reputatia iti este distrusa si viata intra in agonia rusinii. Ca sa-l ierti, tu trebuie sa fii gata sa platesti oalele sparte. Tu ramii cu paguba si el pleaca de parca n-ar fi facut nimic. Cel care iarta „plateste”. Asa a facut si Domnul Isus cind a acceptat sa poarte cununa de spini, crucea si rusinea instrainarii de Tatal. Pacatele mele au stat in ziua aceea asupra Lui si prin ranile Lui eu am fost tamaduit. Da, iertarea este costisitoare. Trebuie sa marturisesc ca nu am putere sa iert asa cum se cuvine. Trebuie sa ma rog Domnului sa ma faca in stare de asa ceva prin puterea prezentei Duhului Sfint in mine.

3) Ca sa fim iertati, trebuie sa -i iertam si noi pe altii. Domnul Isus a spus-o clar: „Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Mat. 6:13, 14).

4) Iertarea restaureaza relatiile. Cind Fiul risipitor s-a intors acasa, Tatal sau a fost gata sa-l ierte si sa-l reaseze in drepturile lui de fiu.

Cind nu exista iertare, relatiile sint rupte. Ca cei doi negustori care se banuiau unul pe celalalt de necinste. Ei se evitau unul pe altul nu numai in afaceri, dar, chiar si in locurile publice, preferau sa stea cit mai departe unul de celalat. Lipsa de iertare face mizerabila si viata celui neiertat si viata celui ce nu poate ierta. Nu-l poti tine pe cineva in noroi, decit daca te cobori si tu alaturi de el in mocirla.

(Imi aduc aminte de un caz petrecut intr-una din Bisericile din provincie. Doua surori nu vorbeau de ani de zile una cu alta, pentru ca in tinerete una dintre ele ii furase celeilalte iubitul. Cea „pagubita” nu se mai casatorise niciodata si traia o viata total lipsita de orice fel de bucurie. Fratele Marcu Nichifor s-a apropiat de ea si i-a spus: „Vezi tu ce nepriceputa ai fost. Te-ai nenorocit singura ascultind de soapta Satanei: „N-o ierta, n-o ierta!” Acum ea este bine mersi, doarme linistita noaptea, iar tu te-ai uscat ani de zile pe picioare, ai facut ulcer si n-ai dormit noptile. Spune-mi, nu este caragios: Tu cu paguba si tot tu si cu suferinta! Daca ai fi fost mai inteleapta, ai fi iertat de mult, intelegind ca ce vine cu adevarat de la Dumnezeu, nu putem pierde niciodata. Hai sa ne rugam acum ca Domnul sa te dezlege de aceasta neputinta care ti-a amarit viata”.

Au facut asa si, minune, dupa ani de zile inima acelei femei s-a umplut de lumina. Dumnezeu a rupt lantul Satanei si pentru prima data dupa multa vreme, femeia a zimbit, s-a dus la cealalta femeie, a iertat-o si … a inceput sa doarma noaptea ca un nou nascut.

Altadata eram la Chicago si sora Ana Raslau, punind telefonul inapoi in furca, a venit la mine cu lacrimi in ochi sa-mi povesteasca cum a folosit-o Dumnezeu ca sa impace doua surori care s-au dusmanit vreme indelungata, facindu-si viata amara una alteia. Ochii sorei erau luminati de bucuria unei mari biruinte. Se restabilise legatura dintre doua fiinte din familia lui Dumnezeu si era mare sarbatoare in toata „casa Domnului”.

Intr-o alta bisericuta de la tara, presbiterul a rugat doua surori care se certasera in sat sa ramina la urma ca sa stea putin de vorba. Omul era mai in virsta si ajunsese sa fie respectat de toata comunitatea. El si-a dat seama ca in joc nu era numai prestigiul celor doua femei, ci si imaginea „pocaitilor” in ochii satenilor si o data cu ea simpatia sau antipatia lor fata de Evanghelie. Dupa ce a staruit de ele in fel si chip ca sa se impace si sa stearga rusinea, mosul, vazind ca nu ajunge la nici un rezultat, le-a spus suspinind: „No, voi va puteti duce acasa, ca acum eu am sa stau aici in genunche pina ce Domnul va va muia inimile”. Pe cind vorbea, el s-a plecat in genunchi si pe obraji au inceput sa-i curga la vale doua lacrimi mari. Rusinate, femeile s-au repezit sa-l ridice de jos spunind: „Nu, bade Ioane, nu fa una ca asta. Dumneata nu ai nici o vina”. Mosul nu s-a lasat insa ridicat de jos si le-a spus blind: „D-apoi Isus a stat pe cruce pentru voi si voi tot nu vreti sa-i faceti vrerea. Ce va mai inmilati acum de mine. si El a suferit fara sa fie vinovat. A murit in locul vostru ca sa va ierte si amu voi nu puteti sa va iertati una pe cealalta”.

Mai de rusine, mai de mila batrinului sau poate straluminate de un gind venit de sus, femeile s-au uitat una la alta si le-a fost mai mare rusinea. Cu rusinea aceea a inceput ceasul pocaintei lor adevarate. Cum satul nu era mare, ce s-a intimplat in adunare s-a aflat repede si oamenii au dat buzna sa vada femeile impacate si pe mosul cu o inima atit de iubitoare de Domnul.)

5) Traieste intr-un spirit al iertarii. Adevarata iertare nu se da dupa ce cel gresit si-a cerut iertare, ci chiar mai inainte ca el sa ne fi gresit. Obisnuieste-te sa fi gata sa ierti. Iata ce spune Biblia despre Dumnezeu: „Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator, si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau” (Iona 4:2). Fii asemenea lui Dumnezeu si umpleti inima de iertare. Daca te gindesti bine, este imposibil sa nu recunosti ca si tu vei gresi altora. La fel de rezonabil este si sa crezi ca va fi cu neputinta ca altii sa nu-ti greseasca tie, asa ca este foarte bine sa te inarmezi dinainte cu o mare doza de iertare.

De fapt, Dumnezeu nu ne iarta in momentul in care gresim. El ne-a iertat acum doua mii de ani, la crucea de la Calvar. Christos a purtat deja pedeapsa pentru toate pacatele noastre trecute, prezente si viitoare. Tatal isi asteapta acum pe fiii risipitori sa-si vina in fire si sa se intoarca acasa. Anticipind greselile noastre, Dumnezeu este deja gata sa ne ofere iertarea.

Imi amintesc de o istorie cu doi frati de corp care erau de profesie constructori de case. Intr-o zi tocmai aveau de terminat acoperisul unei case si s-au luat la intrecere care termina primul partea lui. Unul a fost mai rapid cu citeva minute si celalalt s-a suparat foc, ca a fost facut de rusine. Inima lui mindra n-a putut inghiti infringerea.

Haideti sa nu ne asemanam cu el si sa fim intotdeauna pregatiti sa iesim mai umiliti din confruntarile pe care le vom avea cu cei din jurul nostru. Daca ne vom inarma cu o inima gata sa ierte, nu vom avea ocazia sa ne facem de rusine in vazul tuturor stind ca barza infoiata pe virful acoperisului. Sa nu uitam ca Dumnezeu „ne-a scos de sub puterea intunerecului si ne-a stramutat in imparatia Fiului dragostei Lui, in care avem rascumpararea, prin singele Lui, iertarea pacatelor” (Col. 1:13-14). In Psalmul 103:3, David aseaza iertarea pe primul loc in lista binecuvintarilor primite de la Dumnezeu: ” … si nu uita niciuna din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale, …” Dumnezeu iarta! si El asteapta de la noi sa ne facem parte unul altuia din aceasta iertare.

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

6

„Fiti primitori de oaspeti”

Dati-mi voie sa va povestesc inca o intimplare din copilaria mea. Eram cam de treisprezece ani cind un vinzator de la magazinul de masini agricole s-a oferit sa-i vinda lui tata un tractor. Imi aduc aminte ca tata nu prea voia sa faca tirgul acela atunci, dar vinzatorul s-a oferit sa vina personal acasa la noi si ne-a luat pe toti cu masina lui luxoasa. Pe drum, vinzatorul ne-a oprit la un restaurant si s-a oferit sa ne cumpere ceva de mincare. Tata a zis ca un suc este de ajuns, dar vinzatorul nu s-a lasat pina ce nu ne-a dat tuturor o masa pe cinste. Ce mai, nu trebuie sa va mai spun ca ne-am imprietenit cu vinzatorul si ca tata a cumparat chiar in ziua aceea tractorul!

Iata o alta intimplare: cu citva timp in urma, o companie de discuri ne-a invitat sa participam la o expozitie de produse organizata in incinta unui mare restaurant. Credeti ca-mi amintesc ceva despre calitatea produselor? Foarte putin. N-am sa uit insa curind extraordinara varietate de produse … alimentare cu care ne-am indopat toti, delectindu-ne. Bineinteles ca masa a fost „gratuita”. Contractele incheiate au acoperit insa mult mai mult decit pretul ei.

Cei ce stiu sa vinda au invatat bine un principiu: cistiga mai intii simpatia clientului si vei avea dupa aceea parte si de banii lui. Ei sint ca pescarul care „cheltuieste” o rima, pentru ca apoi …

Sa stiti ca „negustoria” aceasta nu este straina de spiritul Bibliei. Principiul este acelasi chiar daca lumea si Biblia il folosesc in scopuri diferite. Dumnezeu vrea sa ne apropiem de oameni nu pentru a trage foloase de la ei, ci pentru a le fi de folos. Ospitalitatea si prietenia sint cai de acces spre inimile oamenilor. si noi avem asa de multe de oferit! Il avem pe Domnul Isus in care sint ascunse toate comorile lumii si care poate da ajutor tuturor celor care sint in lipsuri sau necazuri.

Lumea de astazi a stabilit relatii bazate pe egoism. De obicei „ii folosesti pe altii sau esti folosit de ei”, uneori „o mina spala pe alta” din dorinta stabilirii unui compromis cu avantaje duble.

Familia copiilor lui Dumnezeu trebuie sa fie calauzita de principiul binefacerii altruiste. Noi trebuie sa fim prietenosi pentru ca Dumnezeu ne-a invatat sa fim asa. Actiunile noastre sint motivate de dragostea fata de Dumnezeu si de iubirea fata de aproapele nostru.

Ospitalitatea biblica

„Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar si vegheati in vederea rugaciunii. Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii fata de altii, caci dragostea acopere o sumedenie de pacate. Fiti primitori de oaspeti intre voi, fara cirtire” (1 Petru 4:7-9). Aceasta este o chemare la trairea in dragoste, la ignorarea greselilor si la acceptarea celorlalti intr-o atmosfera de toleranta iubitoare.

In alta parte a Scripturii putem citi: „Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. Ajutati pe sfinti, cind sint in nevoie. Fiti primitori de oaspeti” (Rom. 12:10a, 13).

Conducatorii Bisericii trebuie sa fie „primitori de oaspeti” ( 1 Tim. 3:2; Tit 1:8).

„Staruiti in dragostea frateasca. Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri” (Evrei 13:1,2).

Semnificatiile ospitalitatii

Dictionarele spun ca ospitalitatea este: „o atitudine binevoitoare fata de oameni, placerea de a avea musafiri; prietenie oferita din toata inima si dezinteresata; bucuria de a folosi bunurile trecatoare pentru a dobindi prietenii care sa dureze vesnic”.

{ebster scrie ca ospitalitatea este: „Obiceiul de a primi oaspeti si de a-i trata cu toata bunatatea si curtuazia”.

Definitiile de mai sus ne pot da o idee despre ceea ce se asteapta de la noi ca sa facem pentru altii. O Biserica ospitaliera este un grup de oameni care nu se multumesc sa se intilneasca doar la Biserica, ci isi deschid cu bucurie casele unii altora, stau la mese impreuna, se bucura de prezenta celorlalti si au o asa de mare bucurie cind sint impreuna incit cei ce au scapat prilejul simt ca au pierdut o mare ocazie.

(Imi aduc aminte de vremea cind ne intilneam ca Biserica intr-un fost garaj din California. Conditiile erau modeste, dar dragostea si buna dispozitie faceau ca sala aceea mica sa ne para un somptuos palat, iar intrunirile erau adevarate banchete de dragoste si partasie crestina. Unul dintre noi, Emil Dumitru, lucra uneori Duminica dimineata la magazinul de optica medicala, dar venea pe la ora 12 cind se termina serviciul divin spunind: „N-am putut sa nu ma reped sa va vad macar si sa va string in brate. Care veniti astazi la mine la masa ?” Era si aceasta o dovada de ospitalitate si prietenie.)

Din pacate, societatea moderna, desi ne-a adunat mai multi intr-un loc, nu ne-a invatat si sa dorim sa ne cunoastem unii pe ceilalti. Traim fiecare in patratica noastra, nederanjind si nevrind sa fim deranjati de nimeni. Cind apar neintelegeri sau conflicte, oamenii isi dau seama cit de putin se cunosc unii pe ceilalti si cei mai multi au tendinta sa plece in alta parte. Este interesant ca cei care au practicat ospitalitatea sint si cei care acum rezista crizei si reusesc sa cladeasca punti intre oameni.

Avraam este un exemplu de personaj biblic care a practicat ospitalitatea. Pentru el, gazduirea celor trei drumeti a insemnat mult mai mult decit ce inseamna pentru noi astazi deschiderea frigiderului sau aprinderea aragazului. El a trebuit sa aduca apa si sa-i spele pe cei trei musafiri pe picioare. Apoi, impreuna cu Sara, „au luat trei masuri de faina, au framintat si au pregatit trei turte. Avraam a dat fuga la vite, a luat un vitel tinar si bun si l-a dat unei slugi ca sa-l pregateasca in graba. Apoi a luat unt si lapte, impreuna cu vitelul pe care-l pregatise si l-a pus inaintea lor. El insusi a statut linga ei, sub copac, si le-a slujit pina ce au mincat” (Gen. 18:1-10). A fost o osteneala demna de unul care „a gazduit pe ingeri”. Tot ce a facut Avraam ilustreaza ce inseamna ospitalitatea. Avraam a fost rasplatit pentru lucrarea sa: „La anul, pe vremea asta, Ma voi intoarce la tine; si iata ca Sara, nevasta-ta, va avea un fiu”. Ce s-ar fi intimplat daca Avraam nu le-ar fi aratat trimisilor cerului ospitalitate?

Pilde de ospitalitate

Biblia ne da si alte exemple de ospitalitate. Laban a stiut sa se poarte frumos cu slujitorii trimisi de Avraam. Iosif i-a primit cum se cuvine pe fratii sai cind s-au pogorit in Egipt. Faraon l-a intimpinat cu amabilitate pe batrinul Iacov, tatal lui Iosif. Ietro l-a gazduit pentru o vreme pe Moise. Rahab a adapostit iscoadele trimise in Canaan. Vaduva din Sarepta Sidonului l-a gazduit pe proorocul Ilie. Sunamita s-a dovedit o excelenta gazda pentru Elisei. Iov a fost un „tata al strainilor”. Lidia a staruit de Pavel sa intre in casa ei. Zacheu l-a primit in casa sa pe Domnul Isus. Domnul Isus insusi le-a aratat ce inseamna ospitalitatea atunci cind a spalat picioarele ucenicilor.

Un alt exemplu minunat este cazul celor doi ucenici care se indreptau spre Emaus. Ei vorbeau pe drum despre evenimentele triste petrecute in Ierusalim. Un strain s-a apropiat de ei, a intrat in vorba cu ei si ei l-au acceptat imediat ca tovaras de calatorie. Apoi strainul s-a simtit liber sa le puna intrebari si sa le tina un adevarat studiu biblic. Inimile acestor doi oameni s-au manifestat asemenea unei case primitoare. Nu este de mirare ca, inspre seara, ei au staruit de strainul, devenit intre timp prieten, sa intre si sa ramina cu ei peste noapte in satul in care poposisera. Strainul a stat, a frint piinea inaintea lor si, vazindu-i probabil semnele ranilor de la miini, cei doi au inteles in sfirsit cu uimire ca strainul fusese chiar … Domnul. „Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar El S-a facut nevazut dinaintea lor” (Luca 24:13-35).

Aspecte practice ale ospitalitatii

Ospitalitatea ne face sa traim in unitate. Ea ne ajuta sa ne sprijinim unul pe celalalt si sa putem sta in picioare pina in „Ziua Domnului”. O cintare crestina spune:

„Spic cu spic se tine-n vint

Cine-i singur cade frint”.

Ospitalitatea ne transforma dintr-o multime individualista intr-o familie, Pavel vorbeste despre persoane care i-au devenit „rude” in familia mare a copiilor lui Dumnezeu: „Spuneti sanatate lui Ruf, cel ales in Domnul, si mamei lui, care s-a aratat si mama mea” (Rom. 16:13).

Dar, va zice cineva, noi nu sintem pregatiti pentru oaspeti! „Sint pinze de paianjen pe la colturi, este praf peste tot, parchetul nu este dat cu ceara, geamurile nu sint curate, curtea nu este aranjata. Copiii fac prea multa galagie, iar noi pur si simplu nu stim sa purtam o discutie indelungata”. Celor care spun astfel de cuvinte trebuie sa le amintim ca ospitalitatea nu este o ocazie pentru a ne etala pe noi insine si pentru a ne lauda cu casele sau cu mobila noastra, ci o oportunitate de a ne lasa cunoscuti de altii asa cum sintem si de a ne pune la dispozitia lor cu tot ceea ce avem. Pinzele de paianjen si praful vor trece, dar prietenia sincera si dezinteresata va ramine pe vesnicie. Ferestrele murdare pot fi trecute foarte usor cu vederea atunci cind inima este curata si plina de iubire.

(Imi amintesc cu duiosie de o casa modesta asezata linga Gradina Botanica din Iasi. In ea si-au gasit alinarea multe inimi calatoare si multe generatii de studenti. Familia lui nea Culita Sfatcu, fratele presbiter al Bisericii, a stiut ce inseamna ospitalitatea. „Mama” si „tata” Sfatcu au crescut multi copii ai Bisericii in casa lor de pe Copou. Daca nu pot spune ca s-a ridicat tavanul din cauza cintecelor si risetelor galagioase, pot spune ca odata s-a rupt patul cu noi de atita ris si zbenguiala.

Au fost si alte familii in Iasi. Mai bogate, cu case mai mari si mai spatioase, dar, nu stiu de ce, pasii nostri nu se opreau in pragurile lor, ci se grabeau intotdeauna sa ajunga in dealul Copoului, unde masa nu era intotdeauna bogata, dar era garnisita cu iubire. Care a fost secretul familiei Sfatcu? Daca ma intrebati pe mine, cred ca l-am putea formula cam asa: „O casa mica, dar cu o inima mare si incapatoare, care ne-a cuprins pe toti in ea, asa cum eram, cu stingaciile si cu toanele noastre, cu crizele si cu momentele noastre de devastatoare veselie. Parca mai aud si acum in urechi ecoul vorbelor „mamei Sfatcu”: Costica, Tudorica, dati, mama, muzica aia mai incet ca ma doare capul”.

Neamul romknesc a fost obisnuit cu ospitalitatea. Spre deosebire de alte neamuri, la noi si-au facut casa buna si bulgarii si rusii si nemtii si ungurii si tatarii si sirbii si tiganii si evreii si … cine mai stie citi. Pe cind treceam cu masina pe dealurile de la Cotnari, un turist strain a vrut sa cumpere un strugure, „asa de pofta”. tin minte ca gospodarul s-a dus in vie si l-a adus pe cel mai mare si mai frumos. Cind strainul a intrebat cit il costa, gospodarul s-a simtit jignit si n-a vrut sa primeasca nimic.

Neospitalitatea este o boala mai recenta a romknilor. Ea ni s-a strecurat in suflet odata cu ateismul care a cautat sa ne inchida cerul de deasupra noastra si sa ne transforme in fiinte animalice preocupate numai cu supravietuirea egoista de fiecare zi. Crescut in tinda Bisericii, romknul se va intoarce curind la obiceiul de a-i primi pe musafiri cu piine si cu sare; in casele si in inima lui. Asa sa dea Domnul!

Dati-mi voie sa va mai povestesc ceva din viata aproape legendarului evanghelist care a fost Marcu Nichifor. Pe cind locuia intr-o casa din Caransebes, dinsul a invitat o haimana de pe strada sa locuiasca cu el si sa se adaposteasca de frigul de afara. Din vorba in vorba, fratele a aflat ca „musafirul” lui se indeletnicea deobicei cu furtisagul. Fara sa se lase doborit de vestea aceasta, fratele Marcu i-a vorbit in continuare despre Domnul Isus, l-a pus sa se roage si apoi l-a rugat sa ramina la el in casa pina se va intoarce dintr-o vizita pe care le-o promisese celor dintr-o Biserica de departe. Celor cu care se intilnea, fratele Marcu le spunea cu haz: „Ce crezi?! Eu ma plimb si hotul imi pazeste casa! Ai mai vazut asa minune?” La intoarcere, fratele a constatat cu bucurie ca nadejdea nu-i fusese inselata. Nu-i lipsea intr-adevar nimic din casa.

Altadata, un musafir mai nevoias a inoptat si el in casa fratelui Marcu. La plecare, gazda l-a rugat staruitor sa ia plapuma cu el si sa o duca copiilor. Vazindu-l ca sovaieste, fratele Marcu a adaugat: „Nu-mi purta grija. tie nu-ti da nimeni o plapuma, dar fratii vor vedea ca nu am si se vor indura mai repede de mine decit de tine”.

L-am gasit odata indesind, in lipsa lemnelor, pagini rupte din carti in godinul care duduia, aruncind pe pereti reflexiile flacarilor vesele. Dupa o vreme, fratele Marcu a izbucnit in risul dumnealui tumultos si caracteristic, comentind: „Ce interesant, cartile astea m-au incalzit de doua ori: cind le-am citit m-au incalzit pe dinauntru, iar acum ma incalzesc pe dinafara. Ha, ha, ha!”. In loc de stinjeneala, veselia lui a transformat intreaga imprejurare intr-o sarbatoare, iar eu m-am simtit dintr-o data, nu stiu cum, inconjurat de o aureola mistica care emana din gazda mea binevoitoare.)

Lipsa de ospitalitate lasa un gust amar si o amintire trista. Un asociat al meu a fost invitat sa faca turul unei organizatii crestine. Gazda sa si-a turnat cafea intr-un pahar si l-a condus prin sectii sorbind cu voluptate din licoarea aromata fara sa-i pese ca musafirului ii lasa gura apa dupa continutul mult rivnit. Veti spune ca acestea sint lucruri mici si neinsemnate, dar va voi atrage atentia ca viata intreaga este alcatuita mai ales din astfel de lucruri mici si aparent neinsemnate. Lucrurile mari, evenimentele radicale vin doar la rastimpuri si sint cladite pe temelia unor astfel de lucruri mici si doar aparent fara consecinte.

Intr-o zi am primit vizita unui om care s-a interesat sa viziteze Biserica noastra. Dupa serviciul de la Biserica, diaconul Bisericii ne-a invitat pe toti la el la masa. Gazda ne-a ospatat regeste. In jurul mesei, am avut o discutie interesanta despre ce inseamna sa traiesti prin credinta. Peste un timp am primit o scrisoare de la cel ce ne fusese musafir pentru o jumatate de zi. Ne multumea tuturor pentru ospitalitate si dorea sa stim cu totii ca partasia noastra a fost ocazia in care Dumnezeu i-a schimbat toata conceptia lui despre viata. Ospitalitatea crestina poate avea mereu astfel de rezultate.

In multe tari ale lumii, crestinii au in sufragerie un carnet cu insemnari pus la dispozitia musafirilor. La plecare, fiecare lasa pe linga adresa de acasa si un mic mesaj de dragoste. Asa este si la noi acasa. Sa ne inchipuim ca ai si tu un astfel de jurnal al musafirilor. Daca l-ai deschide acum, pe cine ai gasi pe paginile lui? Pe matusa Marta, pe mama si tata, pe nepotul Ion si familia lui si pe mai cine? Nu-i asa ca sint cam toti „dintre ai nostri”? Sintem ospitalieri mai ales cu rudele noastre, cu prietenii nostri si cu cei de aceeasi nuanta religioasa cu noi.

Exista trei categorii de oameni pe care nu-i invitam de obicei „la o cafea”. Intii sint cei pe care, desi sint crestini, i-am etichetat ca „nu sint dintre ai nostri”. Ei sint sau prea liberali sau prea legalisti sau prea … altfel. Apoi este grupa celor care sint „din lume”. Uitam prea ades ca Domnul Isus a venit „sa caute si sa mintuiasca ce era pierdut”. Nu ne-am dus inca sa invatam ce inseamna: „Mila voiesc, nu jertfa, si bunatate mai mult decit ardere de tot”(Mat. 9:13). Invatatorul din Nazaret a fost numit „prietenul pacatosilor” si noi ne bucuram ca El a fost asa, caci altfel El nu s-ar fi apropiat de niciunul dintre noi! Ce facem noi insa? Cit de mult semanam noi cu El in aceasta privinta si cit intoarcem altora din binele care ni s-a facut noua?

A treia categorie care nu maninca de obicei la masa noastra este grupa celor „din patura de jos”. Ei sint cei care au hainele murdare, nu cunosc bunele maniere si n-au cum sa ne rasplateasca invitindu-ne apoi la mesele lor. Ospitalitatea noastra este de obicei selectiva, si din acest punct sintem departe de asemanarea cu felul de comportament recomandat de Domnul Isus (Luca 14:12-14).

Trebuie sa invatam sa fim primitori de oaspeti. Casele noastre sint la fel de mult „ale Domnului” ca si cladirile in care ne tinem adunarile. De ce sa nu invatam sa ne folosim casele pentru a cladi punti intre oameni si Dumnezeul pe care-L slujim? si acesta este un fel de a contribui la zidirea Imparatiei lui Dumnezeu.

Ospitalitatea este un proces care incepe acum si aici, dar are ramificatii pina in ziua vesniciei. Iata ce le spune Domnul Isus celor care sint primitori de oaspeti: „Atunci Imparatul va zice celor din dreapta Lui: „Veniti binecuvintatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii. Caci am fost flamind si Mi-ati dat de mincat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit; am fost gol si M-ati imbracat; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine. Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: „Doamne, cind Te-am vazut noi flamind si ti-am dat sa maninci? Sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cind Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat?” … Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cite ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Mat. 25:34-40).

Ospitalitatea este o ocazie sa invatam sa ne bucuram unul de celalalt. Ea ne pregateste pentru marele eveniment care ne asteapta, cind vom auzi zicindu-se: „Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” (Apoc. 19:9).

Ma intreb: Daca nu simtim bucuria sa aratam ospitalitate aici, cum vom fi bucurosi sa ni se arate ospitalitate acolo? Ar fi mai bine sa invatam inca de pe acum sa ne simtim bine in compania sfintilor. „Sfintii din tara sint placerea mea”. „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti”.

Grija de frati

de Simon Schrock

„Iubiti-va unii pe altii”

Mary avea cinci anisori cind a trebuit sa treaca printr-o operatie majora, care i-a pus serios viata in cumpana. Doctorii si-au dat repede seama ca o transfuzie de singe era absolut necesara. Dupa ce au testat toti membrii familiei, singurul care avea acelasi tip de singe era fratele ei mai mic, Jimmy.

„Jimmy, vrei sa-i dai singele tau lui Mary?” l-a intrebat doctorul.

Jimmy a strins nervos din dinti si a spus dupa un rastimp: „Da, domnule doctor, daca trebuie …”

S-au apucat repede de lucru si l-au pregatit pe baietas pentru transfuzia de singe. Nu incepusera insa bine procedeul si obrajii lui Jimmy s-au albit deodata. Doctorul si-a dat seama ca nu transfuzia este de vina si i-a facut semn asistentei sa stea de vorba cu baiatul.

„Nu te simti bine, Jimmy?” l-a intrebat asistenta.

„Ba da, dar ma intreb cind am sa incep sa mor”?

„Sa mori?” a tresarit asistenta. „Tu crezi ca va trebui sa mori daca-i vei da sorei tale singe?”

„Da, cu siguranta”.

„si esti gata sa mori pentru sora ta?”

„Da, doar am acceptat sa-i dau singele meu.”

Doctorul si asistenta au privit cu uimire si admiratie spre micul erou. Apoi i-au explicat lui Jimmy ca nu va trebui sa moara, deoarece Mary avea nevoie numai de o mica cantitate de singe.

Intimplarea aceasta este o ilustratie a sacrificiului de care este in stare dragostea.

Biblia ne spune ca: „Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 15:13).

Intreaga Scriptura nu este altceva decit o carte de dragoste. Ea ne istoriseste cum s-a manifestat cea mai coplesitoare iubire din istoria cosmosului: dragostea lui Dumnezeu pentru rasa umana. Desi L-am parasit prin neascultarea protoparintilor nostri, Dumnezeu a ales sa ne iubeasca si sa ne recistige pentru Sine. Dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat pentru noi pe vremea cind noi ii eram inca straini si vrajmasi. Biblia ne spune ca Dumnezeu este dragoste. Nu este de mirare deci ca ea cere tuturor celor care au intrat in familia lui Dumnezeu sa manifeste o dragoste intensa unii pentru altii.

Iata ce ne-a spus Domnul Isus despre dragoste: „Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sinteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:34-35).

„Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 13:34, 35; 15:12, 13).

Biblia mai spune: „Sa nu datorati nimanui nimic, decit sa va iubiti unii pe altii” (Rom. 13:8).

„Caci voi singuri ati fost invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii” (1 Tes. 4:9).

„Sa aveti o dragoste de frati neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din toata inima” (1 Petru 1:22).

Epistolele lui Ioan duc si mai departe aceasta porunca a iubirii:

„Caci vestirea, pe care ati auzit-o de la inceput, este aceasta: sa ne iubim unii pe altii”.

„si porunca Lui este sa credem in Numele Fiului Sau Isus Christos, si sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a poruncit El”.

„Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii. … daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramine in noi, si dragostea Lui a ajuns desavirsita in noi”. (1 Ioan 3:11, 23; 4:11, 12).

Iubirea unul pentru altul nu este o optiune, ci o porunca a Domnului. Oricine face parte din familia lui Dumnezeu manifesta aceasta trasatura comuna.

Un anume fel de iubire

Cei ce au studiat fenomenul dragostei au remarcat patru feluri de iubire: iubirea romantica, iubirea de frate, iubirea din cadrul familiei si iubirea divina. Biblia le cere celor credinciosi sa se ridice deasupra iubirii omenesti si sa practice iubirea divina. Bineinteles ca impreuna cu aceasta porunca, Dumnezeu ne daruieste prin Duhul si resursele necesare pentru a trai la acest nivel inalt, caci nu exista in niciunul din noi suficiente resurse ca sa putem iubi ca Dumnezeu.

Biblia foloseste cuvintul „agape” pentru a deosebi iubirea divina de celelalte forme ale iubirii. Iubirea de tipul „agape” cauta intotdeauna binele suprem pentru fiinta iubita. Ea nu se limiteaza doar la aprinderea sentimentelor, ci se ridica la nivelul mintii si subordoneaza intreaga vointa in procesul de slujire al celor pe care-i cuprinde. Agape este iubirea care se sacrifica si care se ofera sa ajute si acolo unde ajutorul nu este meritat.

Cea mai buna ilustratie a acestui fel de iubire este Domnul Isus Christos: „Dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Christos a murit pentru noi” (Rom. 5:8).

Este nevoie de multa iubire ca sa putem sa ne slujim unii altora. De prea multe ori, comportamentul nostru dovedeste cit de copilarosi si imaturi sintem. Daca un frate din Biserica este sanatos din punct de vedere spiritual, cu o familie care-i face cinste si cu o activitate care-l scoate in evidenta in fata tuturor, atunci noi ii acordam toata iubirea noastra. Toti il consideram „unul de-al nostru” si ne inghesuim sa-l invitam pe acasa.

Dar sa ne inchipuim ca acest frate incepe sa treaca prin clipe mai grele. Poate ca cineva i-a spus ceva care l-a ranit sau poate ca Dumnezeu a ingaduit ca ceva rau sa i se intimple in familie. Ce se intimpla cu dragostea noastra? Exact cind el are mai mult nevoie de ea, noi ii intoarcem spatele. Daca incepe sa vina mai rar pe la Biserica, il socotim „instrainat” si-l scoatem din inimile noastre. Bineinteles ca el va cauta refugiu in prieteniile unor oameni din lume si probabil ca-l vom vedea curind in situatii si circumstante „discutabile”. Atunci ne vom grabi sa-l aratam cu degetul si sa nu ne mai socotim datori sa-i sarim in ajutor. Comportamentul nostru este un fel de negustorie: sintem gata sa investim doar in prieteniile din care nadajduim sa ne intoarcem cu o oarecare doza de profit. Cind nu ni se raspunde dupa asteptari, ne retragem „capitalul” si-i tratam pe ceilalti cu raceala.

Cit de diferita a fost dragostea lui Christos! El ne-a iubit pe vremea cind noi ii eram vrajmasi si cu cit Il raneam mai mult, cu atit El isi deschidea bratele mai larg, pina ce le-a intins atotcuprinzator pe cruce.

Iubirea de tipul agape este iubirea care se daruieste pe sine, cheltuindu-se pentru binele si fericirea celor din jur.

stiu ca este greu sa mai ramii prieten cu cineva care a parasit standardul sfinteniei crestine si ca o eventuala afiliere cu el poate ruina o reputatie cu greu cistigata. Dar, ce este mai important: orgoliul si pozitia noastra in ochii celorlalti sau salvarea celui care se afla intr-o stare de criza? Ce te-ar costa daca l-ai invita acum la masa in familia ta?

stiu ca, din punct de vedere uman, el nu mai merita atentia ta, dar din punct de vedere al iubirii divine?

Una din ilustratiile hazlii din cintecele crestine ale negrilor spune ca, incercind sa participe la un serviciu divin intr-o Biserica a albilor, un negru a fost luat pe sus si aruncat gramada in praful drumului. Pe cind se stergea incetisor, scuturindu-si hainele, cel umilit a auzit glasul Domnului: „Ce ti s-a intimplat Pete?” „M-au aruncat in strada, Doamne”. „stiu, Pete”, a continuat Domnul, „si Eu caut sa intru in aceasta Biserica de 15 ani si nu am reusit inca!”

Domnul Isus este intotdeauna afara cu cei care sufera si gem.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, un grup de credinciosi francezi din teritoriile Alsaciei si Lorenei au luat hotarirea ca sa nu ia Cina Domnului impreuna cu populatia de origine germana. In prima duminica de dupa aceasta hotarire, francezii i-au trimis pe germani sa ia Cina la subsolul Bisericii. Cind a fost insa sa inceapa cu rugaciune, pastorul adunarii a simtit ca cerul este inchis deasupra lui si nu s-a putut ruga. Dupa citeva minute de liniste, el le-a spus celorlalti: „Cred ca stiu ce se intimpla: Domnul Isus este la subsol cu fratii germani. Chemati-i inapoi aici, altfel nu putem lua Cina Domnului”.

Intimplari ca acestea ilustreaza cit de important este sa ne dam seama ca noi sintem chemati sa depasim dimensiunile inguste ale sentimentalismelor firii, pentru a pasi dincolo de ele, in nesfirsitele dimensiuni ale iubirii divine. Dragostea lui Dumnezeu nu tine seama de greutatile care-i stau in cale. Ea se manifesta chiar si acolo unde este greu sa treci peste resentimente. Agape este mai mult decit o simtire a inimii; ea este o incordare neinduplecata a vointei. Iubirea aceasta se manifesta atunci cind cineva este hotarit sa actioneze chiar impotriva sentimentelor sale, sacrificindu-le de dragul celui care a gresit.

Exista o rasplata a iubirii „agape”: bucuria care vine dupa sacrificiul slujirii. Sentimentele implinirii nu vin inaintea actiunilor, ci dupa ele, ca o rasplata binemeritata.

S-ar putea ca tu sa spui: „Bine, dar nu-l mai iubesc de loc. Nu mai simt nimic pentru el”.

Asa ceva se poate intimpla in relatiile de familie, in relatiile de la lucru si chiar in relatiile dintre membrii Bisericii. Iubirea divina va continua insa sa actioneze printr-un act de vointa. Cind sentimentele s-au evaporat, nestatornice, trebuie sa ne invatam sa-l iubim pe celalalt printr-un act de vointa. Aduceti-va aminte ce i-a spus Domnul Isus bisericii care-si parasise dragostea dintii: „Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii” (Apoc. 2:5). Nu ne putem intoarce la sentimente pierdute decit atunci cind sintem gata sa facem faptele iubirii. Faptele noastre facute cu hotarirea neclintita a vointei vor readuce la viata si sentimentele de care ducem acum lipsa. Aceasta inseamna ca trebuie sa ne purtam frumos si atunci cind nu simtim simpatie pentru cineva.

Domnul Isus ne-a aratat prin viata Sa ce inseamna iubirea divina care se jertfeste pentru binele altora. La sfirsitul vietii Sale, El si-a indemnat urmasii sa staruiasca in practicarea iubirii divine. Iata ce le-a spus in predica de pe munte:

„Ati auzit ca s-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau, si sa urasti pe vrajmasul tau”. Dar Eu va spun: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blastama, faceti bine celor ce va urasc, si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.

Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paginii nu fac la fel?” (Mat. 5:43-47).

Cum poate dobindi cineva o asemenea iubire? Apare ea odata cu maturizarea? O poti dobindi prin frecventarea unei anumite Biserici? O poti obtine ca rezultat al unei rezolutii de Anul Nou? Exista un studiu biblic care sa te ajute sa o cunosti? Nu! Dragostea divina este o rodire a Duhului Sfint: „Roada Duhului dimpotriva este dragostea …” (Gal. 5:22). Nimeni nu poate produce de la sine dragoste de calitatea vesniciei. Numai Dumnezeu poate iubi dumnezeieste. Duhul Sfint este singura persoana care ne poate face partasi unor asemenea trairi. Orice credincios care traieste o viata de ascultare si supunere fata de Domnul Isus poate avea in inima lui rodirea aceasta minunata: iubirea divina. Mladita nu poate rodi de la sine, insa cind mladita ramine in vita, rodirea se face de la sine: „Eu sint vita, voi sinteti mladitele. Cine ramine in Mine si in cine ramin Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine, nu puteti face nimic” (Ioan 15:5).

Domnul Isus este izvorul din care curge dragostea divina. Cind esti nascut din nou prin Duhul Sau, Duhul Sfint intra in contact cu duhul tau si din aceasta legatura primesti puterea de a rodi intr-o iubire divina. Nu uita ca Domnul Isus este vita si ca tu esti numai mladita roditoare. Daca nu te vei lipi de Christos cu toata inima ta, nu vei fi in stare sa aduci roada iubirii divine.

Cum este aceasta roada?

Binecunoscutul text din 1 Corinteni 13 ne descrie dragostea „agape” astfel:

Dragostea divina este indelung rabdatoare. Ea rezista la tavaleala vazind in celalalt o persoana cu potential de la Dumnezeu. Ea vede dincolo de pacat pe pacatosul iubit de Dumnezeu. Aceasta iubire mai da cu bucurie inca o sansa celui gresit.

Dragostea divina nu se umfla de mindrie si nu invidiaza. Ea se bucura de succesul altora si-i incurajeaza continuu pe ceilalti, acordindu-le o permanenta atentie.

Dragostea divina nu se poarta necuviincios. Ea nu este isterica, nu vorbeste urit, nu tine minte la nesfirsit greselile altora pentru a le raspunde cu aceeasi moneda la vremea prielnica.

Dragostea divina nu se da batuta. Ea acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Poporul Domnului este chemat sa rodeasca aceasta calitate inalta a iubirii divine. Nu-i de mirare ca Scriptura ne indeamna sa avem „radacina si temelia pusa in dragoste” (Efes. 3:17), sa „raminem in dragostea Lui” (Ioan 15:9) si sa crestem „tot mai mult in dragoste unii fata de altii” (1 Tes. 3:12).

Sisintnt constient ca nu am in mine puterea sa iubesc asa, dar sint hotarit sa ma alipesc si mai tare de Domnul, pentru ca El sa poata sa rodeasca prin mine din iubirea Sa minunata. Vreau sa fiu un vas purtator de mireasma dumnezeiasca inspre o lume suferinda si flaminda dupa iubire. Iata de ce, cuvintele din 1 Tesaloniceni 3:12 si 13 mi se par asa de minunate: „Domnul sa va faca sa cresteti tot mai mult in dragoste unii fata de altii si fata de toti, cum facem si noi insine pentru voi, ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Christos impreuna cu toti sfintii Sai” .

Fie ca Dumnezeu sa ne faca pe toti sa sporim neincetat in iubire.