Autor: crestin

Uriasii Bibliei

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Una din aparitiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriasii. Cine au fost si de unde au aparut ei? Prima referinta o gasim in Geneza 6:4:

„Uriasii erau pe pamant in vremea aceea, si chiar si dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Ce sunt „uriasii” ?

Cuvantul folosit in originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care inseamna a cadea, cadere. Uriasii sunt deci cei „cazuti”, sau am zice noi astazi „cei decazuti” , „cei degenerati”. Ce fel de fapturi au fost ei putem afla doar din relatarile aluzive din Scriptura. Este evident ca „uriasii” au fost mari in dimensiuni si la fel de mari in rautate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niste anomalii genetice si morale, care au trebuit sterse de pe fata pamantului pentru prezervarea sanatatii planetei si pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Acesta a fost motivatia potopului (2 Petru 2:5), dupa profetia rostita mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzator este faptul ca citim iarasi despre existenta uriasilor si dupa potop. Iata ce gasim in Numeri 13:33:

„Apoi am mai vazut in ea (tara Canaan) pe uriasi, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriasilor; inaintea noastra si fata de ei parca eram niste lacuste.”

De unde au aparut „uriasii” ?

Intrebarea fireasca este: de unde au aparut acesti uriasi daca toate fiintele decazute au fost distruse de apele potopului. Singurul raspuns este ca a mai avut loc o alta imixtiune a ingerilor („in vremurile acelea si dupa aceea”- scrie Gen. 6:4) in treburile umane cu scopul de a-i impiedica pe Avraam si ai sai sa ocupe Canaanul. In Geneza 12:6 ni se spune ca in timp ce Avraam se indrepta spre tara promisa: „Canaanitii erau atunci in tara”, iar in Geneza 14:5 ii gasim implicati in conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiti „Refaimi” stabiliti la Asterot-Carnaim si „Emimi” stabiliti la Save-Chiriataim. In Geneza 15:18-21, „Refaimitii” sunt enumerati intre popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu si trebuiau distruse cu desavarsire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfarsit-o asa, iar altii au scapat probabil in tarile din jur, urmele lor facand si astazi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

In Geneza 35:27 gasim scris despre Hebron, care mai inainte se numise Chiriat-Arba (fortareata lui Arba), iar Arba fusese tatal lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot asa si in Num. 13:22: ” … au mers pana la Hebron, unde se aflau Ahiman, Sesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu sapte ani inainte de cetatea toan din Egipt.” (Acest toan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei si a exodului)

Este evident ca acesti umanoizi de statura inalta erau o spaima si o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele si ispravile lor ajunsese in cele patru colturi ale lumii:

” … niste neamuri mai mari si mai puternice decat tine, … cetati mari si intarite pana la cer, … un popor mare si inalt la statura, copiii lui Anac, … despre care ai auzit zicandu-se: Cine va putea sa stea impotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare ca iscoadele trimise in Canaan s-au intors speriate inapoi: „Dar poporul care locuieste tara este puternic, cetatile sunt intarite si foarte mari. Ba inca am vazut acolo si pe fiii lui Anac. … toti aceia pe care i-am vazut acolo sunt oameni de statura inalta. … Inaintea lor si fata de ei parca eram niste lacuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totusi Canaanul. Statura uriasa si puterea „Anachimilor” a fost strivita sub tavalugul Dumnezeului ostirilor: „Iosua a pornit si a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda si din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desavarsire, impreuna cu cetatile lor. N-au ramas deloc Anachimi in tara copiilor lui Israel; n-au ramas decat la Gaza, la Gat si la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimitilor gasim scris si in Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, imparatul Basanului, mai ramasese din neamul Refaimitilor. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de noua coti si latimea de patru coti, dupa cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din ostirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteti citi descrierea lui Goliat din Gat in 1 Samuel 17:4-7. Camasa de zale cantarea 5.000 de sicli (aproximativ 72 \g), iar sulita era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 \g). Toata familia acestui Goliat a fost omorata de mana lui David si de mana slujitorilor lui: Isbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, si unul nenumit, dar grozav la infatisare, „un om de statura inalta, care avea sase degete la fiecare mana si la fiecare picior, douzeci si patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ce stim despre acesti „uriasi” ?

Ca nume, uriasii s-au numit Anachimi, descendenti din tatal lor Anac (Num. 13:22) si Refaimiti, de la Rafa, un alt intemeietor de neam. O alta referinta despre ei se afla in Deut. 2:10-11: „Mai inainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiti, ca si Anachimii; dar Moabitii ii numeau Emimi.” „tara aceasta trecea deasemenea ca o tara a lui Refaim; mai inainte locuiau in ea Refaimitii; si Amoritii ii numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoritilor, care i-au izgonit si s-au asezat in locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic in limba greaca, inlocuieste termenul „refaimiti” cu numirea de „cei morti” si una din explicatii este aceea ca fapturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea invierii, ca toti componentii rasei umane, ci vor intra in pedeapsa vesnica direct din „Seol” (locuinta mortilor). Texte in care este facuta aceasta substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. In ultimele doua, Refaimitii sunt descrisi ca o veritabila aristocratie a celor morti.

Exista alte relatari istorice despre „uriasi” ?

Cercetatorul pasionat de istorie si de arheologie, va putea vedea in combinatia dintre forta bruta a „Refaimitilor” si „inteligenta supra-umana” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicatiile posibile ale constructiilor impresionante din Egipt si din alte parti ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise si deformate de traditia orala a popoarelor a dat probabil nastere mai tarziu „semizeilor” din mitologia greaca. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rand. Concluzia logica este ca „Tabletele Creatiei” gasite in Babilon, „Cartea mortii” din Egipt, mitologia greaca si cosmogoniile pagane, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de altii in sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decat fragmente de adevar primar denaturat si corupt de mintea perversa a oamenilor si folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

„Fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Cine sunt „fiii lui Dumnezeu”

Pentru a fi numit in categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie sa fii un produs nemijlocit al creatiei divine. „Ce este nascut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh si doar „ce este nascut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul sa fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot asa acum, cei ce sunt „in Christos”, facuti partasi naturii divine printr-o „noua creatie” si ajunsi sa fie „nascuti din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul sa apartina acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1).

Pentru toti ceilalti oameni care au trait vreodata pe pamant, necreati direct de Dumnezeu, ci doar nascuti dintr-o alta fiinta umana, este valabila terminologia folosita in Faptele Apostolilor 17:28: „Suntem din neamul lui …” , unde cuvantul grec este genos (genos), cu semnificatie de rudenie sau „gen” originat de Dumnezeu.

Fiind creati direct de Dumnezeu, ingerii au si ei dreptul sa fie numiti „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1; 89:6; Daniel 3:25) si „duhuri” (Psalm 104:4; Evrei 1:7,14)

Aceasta scurta lamurire ne ajuta sa interpretam corect unul din pasajele adeseori controversate si rau intelese: Geneza 6:1-7. Fiintele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenti din neamul lui Set, singura semintie despre care se presupune ca a ramas credincioasa standardelor de morala divina. O astfel de interpretare, desi atragatoare, nu este sprijinita de evidentele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecesti ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „ingerii” acolo unde la noi gasim expresia „fiii lui Dumnezeu” !

Incidentul descris in Geneza 6 reprezinta fara indoiala un act de neascultare al ingerilor. Avem de a face cu o categorie de ingeri impotrivitori fata de Dumnezeu, care au incercat sa-I saboteze planurile. Faptul ca o astfel de „cadere” a existat in experienta unora din fapturile ingeresti create de Dumnezeu ni se spune lamurit si in versetul 6 al epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi in lanturi vesnice, in intunerec, pe ingerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta.” Termenul oiaeterion (oi\eterion), „locuinta”, mai apare in Noul Testament doar o singura data in 2 Corinteni 5:2 si defineste un trup spiritual (posibil pentru noi doar dupa inviere): „Si gemem in cortul acesta, plini de dorinta sa ne imbracam peste el cu locasul (oiaeterion) nostru ceresc.”

O alta referinta despre „invazia” ingerilor in lumea muritorilor umani ne este data in 1 Petru 3:20 si 2 Petru 2:4. Fara indoiala, pescarul Petru a invatat despre aceste realitati din sfera cereasca de la Domnul Isus insusi: „Domnul Isus a inviat in duh, in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fusesera razvratite odinioara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia, in care au scapat un numar mic de suflete, si anume opt.” „Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata, …”

Rezultatul incrucisarii dintre „fiii lui Dumnezeu” si fetele oamenilor a dat nastere pe pamant la un fel de supra-rasa umana, numita in textul ebraic gibor si tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Desi putem pune in seama acestor fapturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de marturiile unor vestigii de dinainte de potop, influenta genetica si morala asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost aparitia „uriasilor”, adevarate ilustratii de alterare genetica folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtatorii planului mesianic.

Scopul acestei contaminari dracesti a fost sa blocheze intruparea Mantuitorului promis in „samanta femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune ca, sub influenta ingerilor cazuti: „rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” (Gen. 6:5). Mai mult, intregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu, pamantul era plin de silnicie, … caci orice faptura isi stricase calea pe pamant” (Gen. 6:11-12).

Solutia lui Dumnezeu a fost o nimicire totala prin potop si o re-incepere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). In original se foloseste acelasi cuvant (sachat) si in Gen. 6:17 si in Gen. 6:11,12.

Relatarea din Geneza 6 nu este decat prima dintr-o serie intreaga de incercari disperate ale Diavolului de a bloca „intruparea” mantuitoare a lui Christos.

1. Cand Dumnezeu a ales sa zdrobeasca capul sarpelui printr-un descendent din „samanta femeii” Satan a vrut sa infecteze intreaga rasa. Cand Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvantarii lumii, Satan s-a napustit asupra acestei familii.

2. Cand Canaanul a fost ales ca leagan al dezvoltarii poporului ales, „uriasii” au impanzit tara. De doua ori, (Gen. 12:10-20 si Gen. 20:1-18) Satan a incercat sa alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei.

3. A treia oara, seceta i-a dus pe urmasii lui Avraam iarasi in Egipt, iar Satan a incercat sa-i nimiceasca prin uciderea tuturor pruncilor de parte barbateasca (Exod 1:10,15-16).

4. Cand, dintre toti urmasii lui Avraam, Dumnezeu l-a ales pe David ca semintie regala din care sa se nasca Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii. Incercarea lui era gata, gata sa izbuteasca pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia si Ioas (2 Cronici 21-23). Printr-un joc politic de culise, Satan a cautat sa suprime toti membrii familiei davidice. Cand a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorat cu sabia pe toti fratii sai” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dusmani din afara Israelului. O ceata de egipteni si arabi s-a suit apoi impotriva lui Ioram „si i-au luat fii, nevestele, asa incat nu i-a mai ramas alt fiu decat Ahazia, cel mai tanar dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a nascut dintr-o casatorie a lui Iotam cu Atalia, o stranepoata de a lui Ahab, imparatul regatului de nord. Si prin aceasta mezalianta politica Satan a cautat sa produca decadenta si distrugere in regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianta dintre Iuda si Israel l-a tarat pe Ahazia in razboi si i-a provocat in final moartea (2 Cron. 22:4-9). Cautand sa foloseasca momentul, prin Atalia, Satan a omorat atunci „tot neamul imparatesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Intreaga promisiune mesianica era in prag sa se prabuseasca. „Dar Domnul n-a voit sa piarda casa lui David, din pricina legamantului pe care-l facuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a intamplat ca, pe cand Atalia ii omora pe toti cei din neamul imparatesc, Iosebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, si sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc in scutece, si l-a ascuns cu doica lui in odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de sase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar in poporul Domnului se intarea pe zi ce trece convingerea ca Dumnezeu nu putuse sa-si tina legamantul facut cu David. Intreg planul mesianic parea ratat. Dupa acesti sase ani, preotul Iehoiada „s-a imbarbatat”, a mobilizat preotii si Levitii si l-au pus pe tron pe Ioas, asezandu-i pe cap cununa imparateasca. Cu un imparat in varsta de sapte ani si cu Atalia pedepsita exemplar, Dumnezeu a rasturnat din nou atacul Diavolului si … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23).

5. Un alt moment de cumpana a fost in timpul lui Ezechia. Imparatul n-avea nici un fiu mostenitor cand a fost de doua ori in pericol de moarte; o data atacat de imparatul Asiriei si a doua oara de chiar solul mortii (Is. 36; 38). El s-a rugat insa Domnului si a supravietuit celor doua atacuri (Ps. 136).

6. Altadata, in robia Babiloniana, Haman, folosit de Satan, a incercat din nou sa-i omoare pe toti copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit insa inca o data in chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a ramas in picioare decat spanzuratoarea pe care a fost atarnat insusi … Haman.

7. Cand, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume, Maria a riscat sa fie omorata cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif in vis si primejdia a fost inlaturata. A urmat apoi, furia draceasca a lui Irod si uciderea pruncilor. Mantuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme in Egipt.

8. Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a indemnat pe Isus la un soi de sinucidere, spunandu-I sa se arunce jos de pe streasina Templului. In Nazaret, Satan i-a intaratat pe locuitori sa-L arunce pe Domnul Isus in prapastie de pe spranceana muntelui pe care era zidita cetatea lor (Luca 4:29).

9. Mai tarziu, Satan a starnit in doua randuri furtuni pe mare ca sa scufunde corabia in care calatorea Domnul.

10. In final, Satan a crezut ca biruie, atarnandu-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluita de piatra mormantului. A urmat insa invierea glorioasa si lumea vazuta, ca si „duhurile din inchisoare”, au aflat ca „biruinta este a Domnului”.

In acest lung sir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redata in capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o inclestare al carei punct culminant s-a savarsit la Calvar si al carei deznodamant il asteptam sa se intample.

Ca si Ioas altadata, Domnul Isus este acum „intronat” in Casa Domnului, „sta” si „asteapta” ca vrajmasii Lui sa-I fie facuti asternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Sau a iesit preoteste pe strazi, ca altadata Iehoiada, sa-I anunte biruinta (2 Cron 23:3,13a).

Confuzia religioasa care domneste in zilele noastre este mai mare ca oricand! O explicatie o constituie inmultirea falsurilor spirituale la o rata alarmanta. Unul din semnele vremurilor este aceasta proliferare de secte, de miscari religioase false si de profeti falsi (Matei 24), dar care totusi, cu nici un chip, nu poate fi confundata cu fenomenul diversitatii religioase si varietatii de miscari care exista in lume. Tot mai multi oamenii se intreaba, „Cum pot sa deosebesc falsul de original?”, „Cine sunt adevaratii crestini?”, „Care biserica este buna?”

Aceasta confuzie poate fi risipita de indata ce se efectueaza o observare constanta a practicilor, doctrinelor si atitudinilor. Insa, confuzia poate disparea total de indata ce aplicam testul Scripturii in analizarea doctrinelor si afirmatiilor acestor grupuri, deoarece Scriptura este insuflata de Dumnezeu si ea este criteriul final in chestiuni de credinta. Ea il prezinta pe adevaratul Mesia in termeni care nu pot fi confundati sau gresit interpretati.

De aceea, in urma unor astfel de analize, pentru care le suntem datori unor apologeti de seama ai Bisericii, s-au descoperit caracteristici care se intalnesc la fiecare grup. Nu toate grupurile sunt caracterizate de aceste trasaturi comune, dar au unele care se gasesc si la celelalte. Folosindu-le veti putea sa determinati daca mesagerii unui grup sau ai altuia fac parte din acest fenomen al sfarsitului la care am facut referire. Datorita parametrilor descrisi in Biblie, ai unui adevarat grup de crestini, nu mai trebuie sa va lasati amagiti de oricine a venit sau vine in numele lui Cristos!

I. CE ESTE O SECTA?

Definitie:

O secta este un cult religios fals, un grup de oameni stransi in jurul unei interpretari specifice a Scripturii. Acest grup depinde de interpretarea data de catre un om, un lider proeminent, sau o organizatie autoritara, invatatura care nu se conforma principiului literar, istoric si lingvistic al Bibliei. Ea pretinde sa se armonizeze cu crestinismul biblic, dar neaga doctrinele fundamentale ale Trinitatii, dumnezeirii lui Isus Cristos, personalitatii Duhului Sfant, jertfei de ispasire a lui Isus, mantuirii prin har si prin credinta, invierii trupesti a lui Isus si autoritatii finale a Scripturii.

Termenul ?cult? (folosit uneori in loc de ?secta?) are in prezent aproximativ trei utilizari:

1) desemneaza un alt mod de inchinare; cuvantul deriva din latinescul „cultus”, care inseamna mod de inchinare, ritual, liturghie, venerare. De exemplu, „Cultul (modul de inchinare) crestin ortodox? al Bisericii Ortodoxe Romane este diferit de „Cultul” (modul de inchinare) crestinilor dupa Evanghelie?;

2) cuvantul este un termen peiorativ, depreciativ pentru o miscare religioasa care nu face parte din ceea ce se crede a fi „biserica de stat” si „singura pastratoare” a traditiei crestine. Aceasta utilizare este o confuzie a termenului si o utilizare rautacioasa inspirata de interese partizane si de nerecunoasterea Scripturilor ca unic etalon de credinta. Este o utilizare la care recurg unii ziaristi, politicieni, oameni religiosi, sociologi, etc. Confuzia este inevitabila la aceia care nu au nici o pozitie religioasa;

3) termenul indica o miscare deviata de la crestinismul biblic, negand doctrinele fundamentale ale acestuia. Aceasta utilizare este determinata de criterii teologice si acestea sunt cele ce trebuie sa determine categorisirea.

II. CARE ESTE ORIGINEA SECTELOR? DE UNDE AU APARUT?

Citind pasajele urmatoare veti avea o descoperire socanta! 1 Ioan 2:18,19; 2 Petru 2:1-2; 1 Timotei 4:1. Din mijlocul nostru! Sectele sunt „politele neplatite ale Bisericii!”. Cauze: analfabetismul biblic, indiferenta fata de doctrina, lipsa de discernamant doctrinar, etc.

III. CARE ESTE SECRETUL SUCCESULUI LOR?

„Multi ii urmeaza”, ne spune Biblia (1 Ioan 4:5; 2 Timotei 4:3; 2 Timotei 4:4). Sectele sunt energizate de o imitatie a originalului Isus, a Cristosului biblic (2 Corinteni 11:3-4, 13-15; Galateni 1:6-10. „Cristosul” sectelor este ?un alt Cristos?, aducatorul unei ?alte Evanghelii? si dadatorul unui ?alt duh?!

IV. CUM SE DEMASCA SISTEMELE RELIGIOASE FALSE? CUM SE DEPISTEAZA, DESCOPERA FALSURILE SPIRITUALE?

Raspuns:

a) Aplicand testul Scripturii. Care este acesta? 1 Ioan 4:2,3; 2:22,23 sau Efeseni 5:13. Aceste doctrine trebuie privite din „lumina” invataturilor Bibliei, atunci sunt date la iveala, demascate, descoperite. Scriptura reprezinta criteriul obiectiv al acestui test.

b) Prin comparatie cu Cristosul biblic. Puneti aceeasi intrebare pe care a pus-o Isus in Matei 16:13,14,15. Cine zic acesti oameni ca este Isus? Sa intrebam cine zic acesti „profeti”, aceste organizatii cultice si biserici pseudo-crestine, ca este Cristosul. Daca descrierea lor a Domnului Isus nu se potriveste cu cea a Bibliei, atunci ei nu-L predica pe adevaratul Isus Cristos, ci un „altul”, despre care apostolul Pavel ne-a avertizat: „In adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit sau o alta Evanghelie pe care n-ati primit-o, oh, cum il ingaduiti de bine! ” (2 Corinteni 11:4). Asemenea credinciosilor din Corint, si dvs. trebuie sa fiti constient ca exista un alt Isus, unul fals, care este „Cristosul sectelor”, o versiune falsificata a Cristosului descris in Biblie, care a umblat pe acest pamant acum 2000 de ani, care a murit pe cruce pentru pacatele noastre si care a fost propovaduit de apostoli ca fiind Mantuitorul nostru. Daca treceti crezurile oricui prin filtrul Cuvantului lui Dumnezeu, veti fi la adapost de aceste versiuni falsificate ale Mantuitorului!

V. CARE SUNT ELEMENTELE COMUNE ALE SECTELOR?

1) Invataturi biblice incomplete, inconsecvente

De regula, sectele se concentreaza doar asupra unor anumite adevaruri biblice in loc de a studia intreg sfatul (Cuvantul) lui Dumnezeu. Din pacate, aceasta trasatura se observa si la biserici crestine respectabile. Adeseori, ele acorda mai multa atentie invataturilor liderilor sau fondatorilor propriei organizatii, decat Scripturilor. Invatatura sectelor este uneori un amestec de texte biblice care nu au nici o legatura imediata. Deductiilor le sunt aplicate ideile preconcepute ale miscarii. Pe calapodul doctrinelor specifice acestea sunt fortate sa se potriveasca! Chiar daca nu ies in fata cu multe din aceste doctrine sectare, urmariti-le tehnica de studiere a Bibliei si veti observa folosirea unor texte a caror concluzie directa si evidenta o evita.

2) Minimalizarea, deformarea sau negarea dumnezeirii Domnului Isus Cristos

In ciuda afirmatiilor clare ale Scripturii, aceste grupuri insista sa demonstreze ca Isus nu este Dumnezeu. Folosesc trucuri necinstite, cum ar fi introducerea de cuvinte, neaflate in original, in textul biblic sau deductii nefondate si nesprijite de intreaga marturie a Scripturii, pentru a ocoli invatatura categorica a Bibliei asupra acestui subiect.

3) Descoperiri misterioase (revelatii) cunoscute doar lor

Invataturile grupului nu se pot intelege fara ajutorul lor. Pana ce nu sunt cunoscute regulile lor speciale, pe care doar ei le cunosc, nu se poate afla adevarul! Astfel, omul devine un sclav doctrinar al sistemului si orice investigatie a invataturilor este dispretuita sau chiar pedepsita cu excomunicarea (excluderea).
4) Flexibilitatea doctrinelor

Uneori sectele fac schimbari majore ale invataturilor, datorita unor situatii specifice. Ele incearca cu disperare sa ascunda aceste schimbari doctrinare de orice investigatie istorica. Multe din aceste organizatii dobandesc un avantaj zdrobitor activand in tari unde trecutul lor este complet necunoscut. Exploateaza ignoranta fata de ei a cetatenilor unor tari unde informatiile cu privire la trecutul lor rusinos nu ajung sau nu exista deloc.

5) Increderea in alte texte (scrieri) sacre decat Biblia

La secte, alte carti castiga intaietate fata de Sfanta Scriptura si o interpreteaza. Biblia este eclipsata de „revelatiile” mai noi, care de obicei provin de la liderii sau fondatorii grupului.

6) Mantuirea prin fapte

Sectele s-ar putea sa sustina mantuirea prin har si prin credinta, dar sa pretinda fapte omenesti, pentru a adauga la jertfa primita de Dumnezeu a Domnului Isus. Aceasta conceptie reprezinta ilustrarea esentiala a falsului crestinism. Reprezinta pervertirea harului minunat al lui Dumnezeu si darul fara plata al mantuirii prin moartea si invierea lui Isus.

7) Denuntarea tuturor celorlalte organizatii religioase

Miscarile religioase false se prezinta drept detinatoarele exclusive ale adevarului. Refuza sa accepte ca o alta organizatie religioasa poate sa cunoasca (detina) adevarul.

8) Conduceri autoritare

Conducatorii sau fondatorii acestor miscari pretind (in mod direct sau indirect) inchipuite calitati mesianice ca dovezi al autoritatii lor. Ei tind sa pretinda supunere absoluta. Liderul cultului este plasat pe piedestalul divinitatii. Odata ajunsi sub influenta sectei, putini membrii mai indraznesc sa o puna la indoiala. Uneori persoanele care-si aroga astfel de pozitie sunt inlocuite de organizatii sau de conducerile lor, a caror autoritate si calauzire divina in decizii, nu poate fi de asemenea chestionata.

9) Exploatarea financiara

In loc de a apela la harul lui Dumnezeu ca mijloc de colectare de fonduri, cultele pretind membrilor lor sa „dea” un anumit procent, sau sa „daruiasca” din bunurile lor personale. La fel de mult timp se dedica banilor cat lucrarii spirituale! In cazurile mai bizare insa, membrilor (sau chiar posibililor membrii), li se cere sa-si incredinteze toate averile organizatiei. Membrii devin sclavii organizatiei si depind de ea pentru orice.

De unde este freamatul ce ne cuprinde cand privim noaptea, deasupra capului, bolta instelata? Ce sunt aceste stele asezate in grupuri de constelatii, navigand pe cai trasate cu precizia unor ecuatii matematice? Cine le-a asezat in spatiu si care le este mesajul misterios? Exista un mesaj al numerelor. Nu cumva exista si unul purtat spre noi de ordinea si numele constelatiilor?

Scopul cu care a creat Dumnezeu corpurile ceresti ne este enuntat chiar in pasajul in care ele sunt mentionate pentru prima data, Geneza 1:14-19. Acolo ni se spune ca, in afara de a marca alternarea zi/noapte, corpurile ceresti au menirea de a fi „semne care sa arate vremile, zilele si anii”.

Luminatorii trebuie sa fie niste SEMNE

In original, pentru semne este folosit oth, un derivat al lui atah, care inseamna a veni. „Semnele” vorbesc deci despre ceva sau Cineva care va veni. Cei care inteleg mesajul lor sunt anuntati si avertizati de ele, in timp ce ceilalti „se tem de ele” (Ieremia 10:2).

Biblia ne spune ca stelele cerului sunt numarate de Dumnezeu si ca fiecaruia i s-a dat un nume (Ps. 147:4). Multe din numele acestor stele s-au pierdut in decursul istoriei. In prezent exista aproximativ doar 100 de nume stravechi pe care le putem culege din documente scrise in limbile arabica si ebraica. Astronomii de astazi folosesc numirile stravechi fara sa se mai gandeasca la semnificatiile lor. Numele stelelor sunt pomenite, pe ici pe colo, in pasajele Bibliei, desi uneori, traducerea lor cam lasa de dorit (in Iov 9:9, ash este Arcturus – Ursa Mare, \esil este Orion, \imah sunt Pleiadele). In Iov 38:31-33 ni se vorbeste despre Gainusa, Orionul, Ursa Mare si … semnele Zodiacului! Despre acelasi Zodiac, despre Orion si despre Closca cu pui ni se vorbeste si in 2 Imparati 23:5; Isaia 13:10 si in Amos 5:8.

Ce este „Zodiacul”?

Prin Zodiac se intelege o succesiune de douasprezece semne (figuri) desenate pe bolta cerului. Ele sunt ca un fel de inel prin care trece soarele in drumul sau aparent din timpul celor douasprezece luni ale anului. Comentatorii stravechi sunt de parere ca prima referinta la semnele Zodiacului se gaseste in visul pe care l-a avut Iosif (Soarele, luna si unsprezece stele se inchinau inaintea lui; Iosif fiind cel de al doisprezecelea semn Zodiacal).

Este important sa spunem ca profilurile figurilor ceresti sunt trasate arbitrar si ca numele lor vine spre noi din protoistoria omenirii. Iosif Flavius, un istoric evreu din primul secol, noteaza traditia evreiasca care sustine ca aceste semne ale Zodiacului, ca elemente de astronomie Biblica, ne-au fost lasate de Adam, Set si Enoh. Prima evidenta Biblica despre asa ceva o gasim in Geneza 11:4, unde ni se spune ca oamenii s-au apucat sa zideasca un turn „cu cerul in varf” (gresit tradus: „care sa atinga cerul”). Prin expresia „cu cerul in varf” ni se sugereaza ca la etajul de sus al turnului Babel erau desenate semnele ceresti ale Zodiacului. Acelasi Zodiac fusese desenat si in Templele Denderei si Esnehei din Egipt.

Tablitele de lut descoperite in sapaturile arheologice din Babilon, amintesc despre aceste semne ale Zodiacului, adaugand ca insemnatatea lor primordiala se pierduse sau fusese denaturata intre timp. Aceasta denaturare sau degradare a adevarului istoric primitiv a dus si la caricaturala mitologie greaca.

Trebuie sa ne amintim ca Biblia scrisa nu a aparut decat pe vremea lui Moise, cam prin anul 1.450 inainte de Christos. Pana atunci, revelatia divina a fost transmisa si prin alte cai, printre care, unii comentatori cred, a fost si aceasta cale a semneleor Zodiacale. Existenta unor personaje ca Melhisedec, imparatul Salemului, Ietro, preot al Dumnezeului cel viu in Madian si Balaam, profet al Domnului in tara Mesopotamiei, ne obliga sa credem ca Dumnezeu a avut reprezentanti Sai in popoarele lumii cu care a comunicat pe cai speciale, in afara Scripturilor evreiesti. Un alt exemplu al acestei realitati il gasim in cartea Iov: toate personajele sunt contemporane cu patriarhii biblici, Il cunosc pe Dumnezeu, traiesc sub calauzirea si judecata lui Dumnezeu, iar Elihu este chiar un exponent evident al Duhului Sfant.

De unde au venit semnele „zodiacului”?

Lucru uimitor este ca figurile zodiacale nu sunt imediat evidente in constelatiile vizibile, ci au fost desenate arbitrar pe bolta astronomica, de parca cineva a vrut sa aseze fresca unui mesaj in infinitul spatiului sideral, departe de orice posibilitate de contaminare prin amestecul mainii omenesti.

Dupa ce au aparut Scripturile scrise, oracolele cronicilor sfinte (Rom. 3:2) au inlocuit mesajul stelar. Insemnatatea semnelor zodiacale s-a estompat, a fost uitata sau, si mai tragic, a fost inlocuita cu o alta insemnatate, demonica in natura si distrugatoare in intentie. Mitologiile si religiile lumii sunt astfel bazate pe cioburi de adevar, ramase dintr-un mesaj pervertit de-a lungul veacurilor.

Un psalm cu mesaj stelar

Despre frumusetea si farmecul revelatiei stelare ni se vorbeste sugestiv in Psalmul 19. Cele doua jumatati ale psalmului (1-6 si 7-14) aseaza intr-un fel de paralela cronologica doua carti de revelatie divina: bolta cerului si Scriptura. Trecerea abrupta de la un subiect la altul din mijlocul psalmului i-a lasat perplecsi pe comentatorii din toate timpurile.

Intre cele doua jumatati exista o simetrie care le da valoare egala:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui. O zi istoriseste … o noapte da de stire alteia … ” si

„Legea Domnului este desavarsita si invioreaza sufletul, marturia Domnului este adevarata si da intelepciune celui nestiutor … ”

Prima parte a psalmului nu ne vorbeste despre minunatia creatiei cosmice, ci despre mesajul ei. Intr-o foarte clara aluzie ni se spune despre drumul soarelui care „rasare la un capat al cerurilor si isi ispraveste drumul la celalalt capat”. Este evident ca nu este vorba despre miscarea solara iluzorie din timpul zilei, ci de parcurgerea unui drum zodiacal cu semnificatie de mesaj profetic. Miscarea de pe bolta cereasca are ceva de spus: „Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte, al caror sunet sa fie auzit, dar rasunetul lor strabate tot pamantul si glasul lor merge pana la marginile lumii.”

Ce vestesc cerurile ? Raspunsul se gaseste in Gen. 3:15. Esenta revelatiei primordiale este Protoevanghelia. Acolo ni se vesteste venirea lui Christos si rascumpararea rasei umane cazute sub sfera de influenta a lui Satan.

Semnele zodiacului vestesc „lucrarea mainilor Lui”, adica venirea Celui care, dupa ce va suferi, va zdrobi capul sarpelui cel vechi, Satan.

Mesajul „zodiacului”

Dar cum sa deschidem aceasta carte a cerului? Zodiacul este un inel de semne simbolice. Unde ii este inceputul? De-a lungul procesiunii „echinoxurilor”, soarele isi modifica gradual pozitia, in asa fel incat la fiecare 2.000 de ani, el isi incepe drumul din alt semn al zodiacului. Cei din vechime stiau asta si anticipand ca, peste timp, oamenii nu vor mai sti unde este inceputul cartii de revelatie stelara ei au inventat si construit „Sfinxul”! El este un semn de aducere aminte: cap de femeie si corp de leu. Cartea cerului incepe cu zodia Fecioarei si se va incheia cu zodia „Leului”. Numirea de „Sfinx” este un derivat al verbului grec sfingo, care inseamna a pune impreuna, a lega. Creatura curiosa din desertul Egiptului leaga cele doua capete ale ciclului zodiacal.

Exista un total de douasprezece semne zodiacale. Gematria ne spune ca 12 este cifra care defineste guvernarea perfecta si exact aceasta este menirea „luminatorilor” asezati de Dumnezeu pe bolta: „sa stapaneasca ziua si noaptea” (Gen. 1:18), „Cunosti tu legile cerului? Sau tu ii oranduiesti stapanirea pe pamant?” (Iov. 38:33)

Cronica stelara este impartita in trei carti, fiecare cu cate patru capitole (semne). In cazul acesta, cifra 12 este rezultatul lui 3×4, sau a adevarului divin care se reveleaza pamantului (vezi anexa despre „Cifrul spiritual al cifrelor”).

Cartea intai. Rascumparatorul

FECIOARA (VIRGO). Profetia despre samanta femeii.
BALANtA (LIBRA). Lucrarea rascumparatorului (harul).
SCORPIONUL (SCORPIO). Lupta Rascumparatorului.
SAGETATORUL (SAGITTARIUS). Implinirea profetiei.

Cartea a doua. Cei rascumparati

CAPRICORNUL (CAPRICORNUS). Profetia eliberarii.
VARSATORUL(AQUARIUS). Rezultatul revarsat peste multi.
PESTII (PISCES). Rezultatul impartasit multora.
BERBECELE (ARIES). Implinirea eliberarii promise.

Cartea a treia. Rascumparatorul (Cea de a doua venire)

TAURUL (TAURUS). Profetia judecatii viitoare.
GEMENII (GEMINI). Domnia slavita a Rascumparatorului.
RACUL (CANCER). Siguranta celor rascumparati.
LEUL (LEO). Implinirea profetiei despre biruinta.

Fiecare capitol (semn zodiacal) al celor trei carti este alcatuit astronomic din trei constelatii. Exista astfel un total de 36 (3×12) constelatii implicate in ciclul zodiacal. Impreuna cu numarul semnelor zodiacale, obtinem totalul de 36 12=48 (4×12) de elemente ale revelatiei stelare. Un studiu al tuturor acestor elemente ar fi impresionant, dar depaseste scopul si spatiul pe care-l avem.

Este interesant sa adaugam doar ca Apocalipsa ne descrie o scena a sfarsitului, in care, in limbajul fapturilor ceresti, se vesteste ca: „Leul din semintia lui Iuda … a biruit ca sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile” (Apoc. 5:5).

Este „zodiacul” crestin?

Aproape in toate ziarele de astazi apar horoscoape si se consulta semnele Zodiacului. Care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de aceasta realitate?

Explicatiile de mai sus s-au vrut o lamurire si o avertizare. Sigur, Dumnezeu ne-a lasat in paginile Bibliei franturi de informatii si aluzii la realitatea si revelatia „luminatorilor ceresti”. La fel de sigur insa, revelatia scrisa a inlocuit-o pe cea stelara. Lumina clara a revelatiei scrise a facut sa paleasca lumina difuza a zodiilor. Pentru „vremea” de acum, Dumnezeu interzice ghicirea in stele si astrologia. Revelatia stelara este astazi denaturata si demonizata. A starui in ea, inseamna a trai constient impotriva unei porunci dumnezeiesti: „Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descantator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului.” (Deuteronom 18:10-12).

Este indeobste cunoscut ca unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica si latina, folosesc aceleasi semne atat pentru litere cat si pentru cifre. In felul acesta, fiecare cuvant are, pe langa semnificatia literara si o valoare numerica data de suma tuturor semnelor care-l compun. Stiinta care se ocupa cu interpretarea spirituala a valorilor numerice a cuvintelor se numeste „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja ca anumite numere si cuvinte se repeta in pasaje cu semnificatii asemanatoare. In afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere si semnificatiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute crestinilor de astazi. Iata mai jos o scurta enumerare a semnificatiilor spirituale inscrise in numerele Bibliei:

UNU. Poarta in el semnificatia unitatii si a originii. Ca regula generala, prima aparitie in textul Scripturii defineste semnificatia unui anumit termen si-i reglementeaza interpretarile ulterioare. Cifra UNU apare in contextul creatiei primordiale. In cea dintai zi, Dumnezeu a facut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La inceput, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociata cu divinitatea, ca sursa, suport si scop unic al intregii creatii.

DOI. Este sinonim cu notiunea de „diferenta”. Teritoriul lui „doi” incepe acolo unde se sfarseste limita unitatii. Cifra doi inseamna conflict, opozitie, dezbinare. In cea de a doua zi a creatiei, Dumnezeu a „despartit apele”. In domeniul lui „doi”, similaritatile sunt exceptionale si trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecata, cand doua entitati diferite au o pozitie comuna, marturia lor este suficienta pentru un verdict, pentru o decizie. Tot asa, avem doua urechi, doi ochi, etc.

TREI. Defineste echilibrul si suficienta. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a imbracat foarte repede semnificatia „perfectiunii divine” si a desavarsirii. In cea de a treia zi a creatiei, Dumnezeu a facut sa apara lucruri, care impreuna cu celelalte lucrari din primele doua zile, au completat elementele strict necesare vietii. De fapt, zilele creatiei merg in serii paralele de cate trei. Ziua a patra, a cincea si a sasea, complecteaza simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintai, cea de a doua si cea de a treia zi (In domeniul Luminii apar „luminatorii”; in spatiul Cerului apar vietuitoarele si din Pamant apar animalele terestre). Cifra trei este asociata si cu Invierea, caci in cea de a treia zi a iesit la iveala pamantul de sub acoperisul de ape si a dat nastere la belsugul de vegetatie, ca un prim salt de la materia moarta la cea vie.

PATRU. Poarta semnificatia infaptuirilor creatoare (3 1) si este intotdeauna asociata cu contextul realizarilor din lumea materiala, a realitatii „de sub soare”. Exista 4 Evanghelii care redau viata terestra a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Intreaga aventura a vietii umane a fost asezata de Dumnezeu intr-un univers cu patru dimensiuni: lungime, latime, inaltime si timp.

CINCI. Este cifra Harului (4 1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, „Ha’ret” (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce „Hasamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului.

SASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat in cea de a sasea zi. Numarul sase este cifra caderii, a nedesavarsirii, a uzurparii (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului sa lucreze sase zile din saptamana. Numarul orelor din zi si numarul lunilor din an sunt si ele multiplii ai lui sase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de sase ani. Tiranii care s-au semetit si I s-au impotrivit lui Dumnezeu in istorie au nume cu valoare numerica din familia lui sase: Goliat, Nebucadnetar, Antichrist).

SAPTE. Defineste superlativul divin in toata splendoarea si desavarsirea. El este un sigiliu al lucrarii Duhului Sfant. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfant si-a lasat imprimat filigramul cifrei sapte in paginile Bibliei, tot asa cum fabricantul de hartie isi pune emblema in structura foii de celuloza. Dumnezeu este Izvorul si Datatorul vietii si tot ce tine de gestatie, incubatie, in insecte, pasari, animale si om este reglementat de cifre cu factorul sapte. In creatie, cea de a saptea zi i-a apartinut in intregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit in ea, preocupandu-se in intregime de Sine. Lumina alba, care ne inlesneste perceptia realitatii incon-juratoare, si care este simbol al dumnezeirii, este compusa, asa cum ne arata si curcubeul, din sapte culori, (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Este semnificativ ca, in aproape toate limbile natiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid in minte sunt cifrele divinitatii: unu, trei si sapte.

OPT. Urmand dupa desavarsitul sapte, cifra opt arata un nou inceput (7 1). Ea poate fi asociata deci cu Invierea si Regenerarea. De fapt, socotind in baza 7, cifra 8 este un nou 1. Aceasta structura se vede din realitatile creatiei divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintai zi a unei noi saptamani; a opta nota muzicala este repetitia celei dintai (octava). Domnul Isus a inviat in ziua a VIII-a, daruindu-ne un nou inceput. De fapt, in Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777 111).

NOUA. Este cifra asociata cu Judecata si cu Deznodamantul. Descompusa fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfectiunii divine. Valorile lui noua si ale multiplilor lui apar in Biblie acolo unde este vorba despre judecata.

ZECE. Aceasta cifra este asociata cu ordinea perfecta. Ea apare dupa ce a avut loc judecata (9 1). Dupa judecare si deznodamant, ea da ocazia reasezarii unei noi ordini. Toate sunt bune, atata timp cat stam in teritoriul lui zece; avem zece degete la maini si tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divina a lumii guvernata de zece porunci.

Sigur ca dincolo de semnificatia primelor zece cifre exista semnificatii si pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfecta (12 luni in anul administrativ, 12 semintii ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra rascoalei, a apostaziei, a dezintegrarii (prima ei aparitie in textul sacru ilustreaza acest lucru (Gen. 14:4) si cea de a doua o confirma (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea numar prim); 40 este cifra ordinii in incercarile sau intreprinderile umane (40 de ani in pustie, 40 de zile de post si rugaciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar ca exista cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numarul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece si ilustreaza perfectiunea cronologica (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela ca certifica inspiratia divina a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desavarsirea divina putea produce o asemenea armonie a numerelor.

Biblia este marturia despre Dumnezeul cel viu! El locuieste intr-o lume din care noi am „cazut” prin pacatul lui Adam si Eva. Experimentam acum o existenta restransa la „desertaciune si decadenta”. Viata noastra de acum este lipsita de contactul binefacator cu alte sfere de existenta. Am fost redusi la dimensiuni strajenitor de mici si de insuficiente. Nu mai traim nici macar cat traiau patriarhii inainte de potop, nu mai folosim decat o mica parte din celulele creierului si ne este interzis accesul in dimensiunea „telepatica” sau „hipnotica”. Cum observa cu tristete poetul Costache Ioanid:

„Inainte a fi ceea ce suntem / Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire, / Ci poarta inspre-o noua zi!”

Venita inspre noi din limanul unor existente infinit superioare, Biblia este presarata cu marturii despre experiente si realitati nefamiliare noua, proprii miscarii si dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, altii entuziasmati de anticiparea intrarii viitoare intr-o lume in care vom fi partasi „puterilor veacului viitor”. Pasajele ne vorbesc despre „supranaturalul Bibliei”, sau, cum bine le-a numit cineva, „super-naturalul Bibliei”! Pentru acest domeniu, am inventat o terminologie a noastra, a celor deocamdata neputinciosi. Iata cativa din termenii acestei terminologii a „supranaturalului”:

„Semn” – (lit. „omen” aramaica, „token” in ebraica, „semeion”, „teras”, in greaca). Termenul, impreuna cu sinonimele sale, numeste fenomene neobisnuite cu origine supranaturala, destinate sa atraga atentia, sa avertizeze sau sa incurajeze in credinta. Contextul in care apare da de obicei si semnificatia „semnului” divin.
Contemporanii Domnului Isus I-au cerut un „semn” care sa le dovedeasca divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a intors printre cei vii dupa ce a stat trei zile si trei nopti in pantecele unui peste mare (Mat. 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil in conditiile „normale” experientei noastre actuale. Ea este insa foarte fireasca in sfera de existenta a divinitatii. Am putea defini „semnul” (si corespondentul lui, „minunea”) si ca o „intersectie” dintre doua lumi, o patrundere temporara a realitatii dintr-o sfera superioara de existenta in lumea noastra de acum si aici. Magii si vrajitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamatia: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19).

Tinand seama de dimensiunile universului „spatiu–timp” in care ne aflam, ne putem da seama ca orice interventie a unei realitati dintr-un univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” si pare „inexplicabila” pentru observatorul din universul inferior. Pentru universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru universul plan nu se poate explica cum doua linii drepte intersectate mai pot sa se intalneasca o data pe o sfera (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc. Inchipuiti-va cum am „vedea” intrarea mainii in apa, daca am trai intr-o lume restransa la dimensiunea plana a suprafetei ei: mai intai un punct (varful degetului mijlociu), apoi un cerc care creste (degetul), un cerc si un punct (aparitia degetului inelar), doua cercuri (cele doua degete), doua cercuri si un punct (aparitia degetului aratator), etc. pana cand toate s-ar cumula intr-un oval (sectiunea palmei). Obiectele zburatoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „patrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni in lumea noastra.

Minuni – Daca prin minune intelegem ceva neconform cu lumea in care traim si cu legile ei, atunci Biblia este, de la un capat la altul, intesata cu astfel de „minuni”. Insasi procesul creatiei, ne spun cercetatorii de astazi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astazi, in procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „facut”. Mergand invers pe scara timpului, astronomii au ajuns sa descifreze procesul facerii. Asta pana in primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabila!

Minunile savirsite de Dumnul Isus pot si trebuie clasificate in minuni de identificare, minuni de exemplificare si minuni de ajutorare.

Minunile de identificare au fost interventii prin „accelerarea proceselor creatiei”. Prin savirsirea acestor minuni, Isus S-a prezentat drept ceea ce era in Sine insusi: Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor. Atunci cind a schimbat apa in vin, Domnul Isus n-a facut altceva decit sa „accelereze” un proces deja existent in „ordinea naturala”. De fapt, prin vita de vie, acest proces se desfasoara „natural” in fiecare an de recolta! La fel si cu inmultirea piinilor sau a pestilor. Din bobul de griu ies multe boabe de griu si din peste se inmultesc pestii!

Minunile de exemplificare au fost minuni „cu mesaj direct”. Vindecarea leprei a fost o ilustratie a curatirii de pacatul mortal. Vindecarea orbirii sau a paraliziei au fost ocazii de a ilustra lucrarea spirituala facuta la nivelul mantuirii sufletului. De fapt, asa cum este aratat in studiul introductiv de la Evanghelia lui Ioan, aceste „minuni de exemplificare” au fost selectionate in numar de sapte in acea evanghelie si asezate in trepte simbolice care explica procesul mantuirii.
Tot in aceasta categorie putem aseza si minunile savirsite de Dumnezeu cu prilejul scoaterii evreilor din Egipt. Fiecare din cele zece plagi a fost indreptata in mod expres impotriva unuia din zeii Egiptului. Prin aceasta cavalcada de minuni, Dumnezeu a demontat „panteonul” Egiptului si l-a facut de ris inaintea tuturor oamenilor.

Minuni de ajutorare au fost ocazii de manifestare a milei si a dragostei divine, un fel de avanpremiera a schimbarilor care se vor produce „in vremurile viitoare”. Venirea lui Isus, ca si revenirea Sa in slava trebuie sa schimbe „trupul starii noastre smerite”, sa ne scoate din imperiul neputintelor si sa ne reaseze in prerogativele plenare ale infierii noastre ca fii ai lui Dumnezeu. In moartea Sa, Isus a luat asupra Lui „toate boalele noastre” si a platit pretul reintrarii noastre in „normalitatea” cerului.

Relatia dintre „semne”, „minuni” si „credinta” a fost si este discutata aprins in cadrul diferitelor scoli teologice. Este suficient sa spunem aici ca noi asezam credinta in Christos inaintea tuturor celorlalte elemente ale vietii crestine. Prin credinta in Christos, noi ajungem sa acceptam existenta minunilor. Reciproca, anume ca prin existenta minunilor putem ajunge la credinta in Christos, este o propozitie mult mai indoielnica.

„Puteri” – (lit. „dunamos” in greaca). Fariseii L-au intrebat pe Isus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea si cine ti-a dat aceasta putere?” (Mat. 21:23). O minune sfideaza sau suspenda temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Isus si Petru au umblat pe mare. Elisei a facut sa pluteasca o secure de fier, vindecarile au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie.
„Puterile” si, in special, „peterea lui Isus”, sunt exemple de interventii divine in ordinea decadenta a entropiei din existenta lumii materiale actuale. Astfel de interventii reactiveaza fenomenul „creator”, inversind, deocamdata temporar, niste consecinte evidente ale pacatului.

Apostolul Pavel ne instiinteaza despre „nemarginita putere” pe care a manifestat-o Dumnezeu in invierea lui Christos. Aceiasi „putere a tariei Lui” este astazi la lucru in viata celor „credinciosi”, trecindu-i de la moarte la viata si pregatindu-i astfel pentru intrarea in Imparatia viitoare (Efes. 1:17-21).

Intr-un alt text, autorul epistolei catre Evrei ne spune ca cei care L-au primit cu adevarat pe Christos in viata lor „au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor” (Evrei 6:5).

Manifestarea acestor „puteri” a fost sigiliul care a certificat lucrarea apostolica si a dat autorilor cartilor Noului Testament autoritate in fata contemporanilor si a oamenilor din toate generatiile:
„Semnele unui apostol le-ati avut printre voi in toata rabdarea, prin semne, puteri si minuni care au fost facute intre voi” (2 Cor. 12:12).

„Viziuni” – (lit. „opasis” in greaca). Sunt patrunderi dincolo de dimensiunile spatio-temporale, in lumea sau realitatea pe care vrea Dumnezeu s-o transmita cuiva.

Viziunile pot fi „anticipative”, veritabile calatorii printr-un tunel al timpului, prin care subiectul este proiectat in viitor si facut martor la evenimente care nu s-au petrecut, dar care se vor intampla cu siguranta. O astfel de viziune este descrisa in cartea proorocului Naum. Textul capitolelor doi si trei sunt adevarate scenarii cinematografice, pline de dramatism si activitate: „… Auziti pocnetul biciului, uruitul rotilor, tropaitul cailor, si duruitul carelor! Se arunca navalnici calaretii, scanteiaza sabia, fulgera sulita … O multime de raniti! … Gramezi de trupuri moarte! … Morti fara numar! … Cei vii se impiedica de cei morti! …” (Naum 3:2-3)

Viziunile pot fi „revelatii din alte dimensiuni”, ca acelea ale lui Ezechiel sau ale apostolului Pavel (2 Cor. 12:1-4- „… a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca …”).

Viziunile pot avea un caracter de „comunicare” intre Dumnezeu si profetii Sai. Iata ce scrie in Numeri 12:6: „Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui printr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis”. O astfel de „vedenie” i-a fost daruita de Dumnezeu apostolului Pavel pentru a-l determina sa treaca in Macedonia (Fapte 16:9).

Telepatie – Este o functie „atrofiata” a sufletului de a intra in contact cu alte persoane aflate la mari distante si de a primi si trimite informatii. Cercetatorii fenomenelor parapsihologice de azi au scos in evidenta existenta acestor potente „latente” in manifestarile organismelor vii. Biblia prezinta acest fenomen intr-un text din Vechiul Testament. Proorocul Elisei a putut auzi de la distanta ce vorbea imparatul Sirienilor cu capeteniile lui in cort: ” … proorocul Elisei, care este in Israel (deci la mare distanta) spune imparatului lui Israel cuvintele pe care le rostesti in odaia ta de culcare.” (2 Imp. 6:8-23).

Antinomie – Daca toti intelegem rationamentele logice, cu paradoxurile si antinomiile avem mai mult de furca! Un paradox este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, dar armonizate in urma unei explicatii surprinzatoare. Este paradoxal ca David sa-l invinga pe Goliat sau ca Rahav sa fie in linia stramosilor mesianici. O antinomie este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, care nu se armonizeaza decat in sfera intelepciunii divine. Noi putem doar sa o vedem functionand. Iata trei paradigme clasice:

I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” , „Caci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de alta parte insa, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia si-au scris cronicile si ele sunt pline de stilul, personalitatea si specificul autorilor lor. Iata ce „motivatie” aseaza Luca in debutul scrierii lui: „Fiindca multi s-au apucat aa alcatuiasca o istorie amanuntita despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am gasit si eu cu cale, …, dupa ce am facut cercetari cu deamaruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa ti le scriu in sir, unele dupa altele, ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine si tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii acestia nu le-au scris intr-o stare de transa, ci in toata puterea facultatilor lor.

II. Cine traieste viata noua in crestinul Nou Testamental? Pe de o parte ni se spune ca „Dumnezeu este acela care lucreaza in noi si ne da dupa placerea Lui si vointa si indeplinirea”, iar pe de alta parte ni se spune: „Dati-va si voi toate silintele!”, „Dupa cum intotdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca si Scripturile sau Cuvantul scris, si viata crestina sau Cuvantul trait, este 100% dumnezeiesc si tot 100% omenesc.

III. Cine hotaraste mantuirea? Exista „predestinatie” sau traim dupa „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai inainte de intemeierea lumii” si „nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu, care are mila” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea ca in cetatea mantuirii exista doua inscriptii. Una afara, deasupra portii, pe care scrie: „Oricine vrea, poate sa intre!” si alta tot deasupra porti, dar inauntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei alesi!” Cum se poate explica aceasta? Bineinteles ca nu se poate explica. Este o antinomie si ea ne dovedeste ca revelatia Scripturii nu este produsul mintii omenesti, ci este venita spre noi dintr-o lume in care „timpul” nu mai curge ca in lumea noastra, ci are dimensiunile si caracteristicile „vesniciei”!

Atemporaneitatea – Domnul Isus a subliniat incapacitatea noastra de a pricepe dimensiunile vesniciei: „Daca v-am vorbit despre lucruri pamantesti si nu credeti, cum veti crede cand va voi vorbi despre lucruri ceresti? Nimeni nu s-a suit in cer, afara de Cel ce s-a pogorat din cer, adica Fiul omului, care este in cer” (Ioan 3:13) . Cum putea fi Isus, Fiul omului si intre oameni si … in cer? N-ar fi fost mai corect sa spuna: „care a fost in cer”? Criticii au mai remarcat si o alta greseala „gramaticala” in Evanghelie. Isus spune: „Mai inaite sa se fi nascut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect sa spuna: „Eu am fost”? Nu! Pentru ca El era Iehova, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”

Multidimensiunile Bibliei – Oamenii de stiinta moderni au intuit ca „realitatea” universului nostru nu poate fi explicata doar prin cele patru dimensiuni ale teoriilor stiintifice clasice (lungime, latime, inaltime, timp). Exista banuiala ca universul nostru s-ar intinde pe cel putin 22 de dimensiuni. Omul neinitiat nu poate „intui” realitatea despre care vorbesc oamenii de stiinta. La fel este si cu unele pasaje din Biblie care par a ilustra un univers multidimensional, cu manifestari care sfideaza intelegerea noastra. Iata citeva din aceste pasaje:

1. Probabil ca dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai socanta este seria de experiente extrasenzoriale traite de Ezechiel. Desi si-a dat toata silinta sa consemneze ceea ce a vazut, intre prooroc si cititor nu exista o comunicare coerenta. Sau el n-a putut spune clar ce a vazut sau noi nu-l putem intelege. Iata un exemplu: „Infatisarea acestor patru roate si materialul din care erau facute, pareau de hrisolit si toate patru aveau aceiasi intocmire. Infatisarea si intocmirea lor era de asa fel incat fiecare roata parea ca este in mijlocul unei alte roate. Cand mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, si nu se intorceau de loc in mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „slava Domnului”. Nici un artist grafic n-a reusit sa redea in desen descrierea facuta de Ezechiel. Cuvintele lui nu gasesc corespondent in experienta si imaginatia noastra.

2. In aceasta categorie a patrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale universului nostru as pune si „intalnirea” dintre Moise si Dumnezeu pe muntele Sinai. Fara indoiala ca Moise a „vazut” acolo „chipul Templului” si „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce ma fascineaza insa este neputinta limbajului nostru de a descrie „realitatea” traita de Moise. Dimensiunile spatiului sunt inghitite de alte dimensiuni superioare, asa ca descrierea se estompeaza si devine confuza: „Domnul S-a pogorat intrun nor, a statut acolo langa el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: …” Cum a stat langa el si a trecut prin fata lui in acelasi timp noi nu putem pricepe. Intalnirea s-a desfasurat la o intersectie intre lumea noastra fizica si realitatea multidimensionala a lumii de dincolo.

3. La fel este si cu evreii care s-au apropiat sa-l vada pe Dumnezeu. Ne este imposibil sa vizualizam ce au experimentat ei pe muntele intalnirii cu Dumnezeu: „Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, intocmai ca cerul in curatia lui” (Exod 24:10).

4. Unul din cele mai gresit citate texte din Biblie este fara indoiala si versetul 7 din Psalmul 7:
„Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie.”
Foarte multi oamenii spun „ingerii Domnului tabarasc in jurul celor care se tem …” Mintea umana nu intuieste ca expresia biblica nu se potriveste cu experienta noastra si tinde imediat sa o modifice. Cum ar putea „Ingerul Domnului” (la singular) sa tabarasca „in jurul” cuiva ? Adevarul biblic se refera la o imbratisare de dincolo de dimensiunile limitatei noastre experienta umane prezente. Revelatia primita de psalmist ne comunica ceva din realitatea multidimensionala a Bibliei.

5. Tot asa, cartea Apocalipsei ne spune ca: „In mijlocul pietii cetatii si pe cele doua maluri ale raului, era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod, …” (Apoc. 22:2). Un singur pom al vietii va sta in acelasi timp si pe amindoua maluri ale riului si in mijlocul pietii cetatii. Interesant, nu?

Tot in categoria manifestarilor miraculoase specifice unei alte sfere de existenta trebuiesc incadrate si aratarile Domnului Isus de dupa inviere: El a putut sa intre prin usi incuiate (Ioan 20:9), sa cunoasca gandurile de la distanta (Ioan 20:27), sa manance, dar sa nu aiba nevoie de mancare (Luca 24:36-43), sa teleporteze instantaneu trupul sau la mari distante (Luca 24:31), sa se inalte la cer si sa reapara printre ucenici (Ioan 20:17).

Unii oameni au refuzat Biblia pentru ca ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot intelege! Dar asa este normal sa fie! Ea ne vorbeste despre un „dincolo” din care am fost smulsi pentru o vreme si in care suntem chemati cu iubire sa ne intoarcem. De aceea Domnul Isus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevarul si Viata”! De aceea El este „Usa”! Supranaturalul Bibliei ne atrage atentia ca nu este totul „aici” si „acum”; ca exista un Dumnezeu infinit mai mare si mai complex decat noi, care ne-a creat si care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Marturia Scripturii ne arata ca Acest Dumnezeu a plecat in cautarea omului pierdut si ca El a facut tot ce putea si era necesar ca sa-l mantuiasca. Un singur lucru nu va face insa niciodata Dumnezeu: Sa ne mantuiasca cu forta. Aceasta depinde de tine si de mine.

Ieremia 30:7; Daniel 12:1

Exista greseli cu consecinte tragice. Ele ne cufunda in suferinta si agonie. Unele sunt datorate refuzului nostru de a accepta de la inceput planul lui Dumnezeu cu viata noastra, fiind o manifestare a incapatinarii si razvratirii firii noastre pamintesti impotriva Celui ce le conduce pe toate.O asemenea greseala este ilustrata de un „tip profetic” din Biblie. El se numeste „necazul lui Iacov”. Textul din Ieremia 30:7 si Daniel 12:1 ne vorbeste despre ea.
Iata citeva observatii pe marginea acestui text profetic:

1. Observati intii alegerea atenta a cuvintelor: „necazul lui … Iacov.” (Ier. 30:7a).
De ce Iacov? Stim cu toti ca poporul lui Dumnezeu se numea Israel, nu Iacov! Alegerea intentionata a numelui Iacov este o trimitere la realitati spirituale.

Dualitatea Iacov – Israel este alternanta dintre „inselatoarea” fire paminteasca si binecuvintata fire a celor care au fost infrinti in lupta cu Dumnezeu si au cerut cu lacrimi binecuvintarea. Dupa noaptea de lupta de linga piriul Iaboc (Gen. 32:24-30), Dumnezeu i-a schimbat numele pribeagului fiu al lui Isaac din Iacov („cel ce tine de calcii”, „cel inselator”) in Israel („Cel ce lupta cu Dumnezeu”, „printul lui Dumnezeu”).

De ce alege atunci textul expresia „necazul lui Iacov”? Tocmai pentru a sublinia ca cei din Israel vor avea de suferit pentru ca fac inca alegeri in firea paminteasca, impotrivitoare lui Dumnezeu si corupta in pornirile ei incapatinate.

Aceiasi metoda este folosita si de Domnul isus, care, desi ii schimbase intre timp numele lui Simon in „Petru”, il numeste in ceasul cercetarii si al restaurarii: „Simone, fiul lui Iona, ma iubesti” (Ioan 21:16).

2. Observati apoi ca acest necaz va fi urmat de o izbavire (Ier. 30:7b-9).
Dumnezeu nu se opreste la pedepsirea incapatinarii, ci aduce dupa ea vremuri de binecuvintare. Aceasta inseamna HAR! Slavit sa fie Dumnezeul harului!

Succesiunea „strimtorare – binecuvintare” este ilustrata in „tipologia profetica” de alte doua intinmplari din istoria poporului lui Dumnezeu. Una s-a petrecut in relatia celor din Israel cu Iosif, iar cealalta in relatia lor cu Moise. In ambele cazuri, copii lui Dumnezeu n-au recunoscut intentia de izbavire oferita de trimisul lui Dumnezeu si au trebuit sa treaca printr-o perioada de „mare necaz.”

In cazul lui Iosif, mesajul profetic le-a fost dat prin visele mai tinarului lor frate, iar in cazul lui Moise prin omorirea egipteanului. De fiecare data insa, evreii au ales impotrivirea, iar trimisul lui Dumnezeu a fost „vindut” sau a trebuit sa plece de la ei pentru o vreme.

Din cauza refuzului lor, evreii au trebuit sa treaca prin ani grei de suferinta. Dumnezeu n-a renuntat insa la planul Sau, ci si-a trimis solii inca o data.Acest tipar profetic vestea lucrarea Domnului Isus si cele doua veniri ale Sale. Din cauza ca L-au refuzat la prima Sa venire, evreii trec acum prin ani de suferinte si vor ajunge sa traiasca ceea ce Biblia numeste „necazul lui Iacov.” Din strimtorarea teribila a necazului, evreii vor striga, ca si fratiilor din robia Egiptului, dupa izbavire si Dumnezeu Il va trimite a doua oara pe Domnul Isus. El ii va izbavi si ii va duce in vremea Imparatiei.

3. Observati implicatia practica a textului: orice impotrivire inseamna in esenta o autopedepsire si o aminare a planului binecuvintarilor.
Dumnezeu nu-si schimba planul, dar cei ce refuza pier in pedeapsa neascultarii. Ca neam, Israelul a fost izbavit din Egipt, dar o generatie (40 de ani petrecuti de Moise in Madian), generatia celor care n-au ascultat, a trebuit sa moara fara sa guste bucuria izbavirii. La fel s-a intimplat si cu cei ce au cirtit in pustie, cind Dumnezeu „s-a dezgustat de neamul acesta” (generatia aceea) si a zis: „Ei intotdeauna se ratacesc in inima lor. N-au cunoscut caile Mele! Am jurat dar in minia Mea ca nu vor intra in odihna Mea!” (Evrei 3:10-11).

Incheiere: Orice incapatinare a ta nu impiedica planul lui Dumnezeu cu lumea, dar te poate impiedica pe tine sa te bucuri de binecuvintarile lui Dumnezeu.

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane. In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.
Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOC|II: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate:

1. Aratarea Domnului Isus.
Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2. O anuntare a programului lumii. (1:19)
„Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3. Un mesaj catre Biserica. (1:4,11)
Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

a. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)

b. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4
Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.- Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.- Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire.

Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1. Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea: „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest pericol pe noi, cei de astazi?

2. Biserica din Smirna

„Catre ingerul Bisericii din Smirna”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:
Pretuirea: „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”
Pericolul: ……………
Porunca: Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea: „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
Pericolul: Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”

Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea: „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe ca cele dintii.
Pericolul: Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
Porunca: Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yic? Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!
Pedeapsa: Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.
Perspectiva: „Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea: Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.
Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca: Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !
Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva: Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
Pretuirea: Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…
Pericolul: ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:
(terestra)
” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.
(cereasca) Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

„Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea: …………
Pericolul: Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:
(imediata)
Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.