Este ziua lui Isus!


 DETALII ARTICOL


Introducere in teologie - Dumnezeu Descoperitorul
adaugat la data 2005-05-25 17:31:16

II. DUMNEZEU DESCOPERITORUL

1. INSEMNATATEA REVELATIEI DIVINE

Prin “revelatie divina” intelegem activitatea prin care Dumnezeul Atotputernic intra in istoria umana pentru a le comunica oamenilor adevaruri despre Sine si despre planul Sau mintuitor. Revelatia divina este in ea insasi o minune. Ea implica intrarea infinitului Dumnezeu in trecatoarea scurgere a timpului. Biblia nu explica aceasta interferenta a infinitului cu finitul uman, ci doar o prezinta ca pe o realitate evidenta si incontestabila. Acelasi Dumnezeu care i-a creat pe Adam si pe Eva, li s-a aratat apoi oamenilor de dupa potop, l-a chemat pe Avraam din tara lui si l-a ales pentru Sine si i-a transformat pe urmasii lui intr-un popor care sa poarte catre lume lumina cunostintei divine. La “implinirea vremii”, Dumnezeu a intrat El insusi in istorie prin persoana Domnului Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu. “Si Cuvintul s-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal.” (Ioan 1:14) Biblia ne spune ca Dumnezeul creatiei este si Dumnezeul istoriei, iar in virtutea planului “alcatuit in Sine insusi” cu privire la omenire, Dumnezeu devine in aceasta istorie: “Dumnezeu Descoperitorul” si “Dumnezeu Mintuitorul”.

Nici un teolog nu poate dezbate astazi subiectele “revelatiei” si “inspiratiei” fara sa faca o referire la operele de exceptie scrise de profesorul B. B. Warfield (Beniamin B. Warfield, Revelation and Inspiration (New York: Oxford University Press, 1927) si The Inspiration and Authority of the Bible (Philadelphia: the Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1948)) (1851-1921) de la “Princeton Seminary” si James Orr (James Orr, Revelation and Inspiration (Eerdmans, 1952)) din Glasgow, Scotia. Acesti doi oameni sint socotiti doi giganti in lumea intimitatii cu Dumnezeu si in domeniul cunoasterii Cuvintului Sau.

O alta premiza a discutiei noastre este si faptul ca noi privim la continutul Vechiului si Noului Testament nu ca la o consemnare a dezvoltarii formelor religioase, produse de oamenii din Israel si din imprejurimi, de-a lungul istoriei, ci ca la o revelatie a voiei lui Dumnezeu cu oamenii din acele tinuturi. Biblia ne spune ca Dumnezeu i-a ales pe anumiti oameni ca sa ne transmita prin intermediul lor Cuvintul Sau cel sfint. Ei au devenit astfel instrumentele Lui pentru comunicarea planului de mintuire, mai intii catre familia lui Set, apoi catre poporul Israel, si in final, prin Biserica, catre toti locuitorii planetei. Acest fel de a prezenta continutul Bibliei este deliberat in contrast cu teoria “evolutiei religiei”, care pretinde ca toate religiile lumii fac parte din acelasi grup si trebuiesc studiate si intelese ca simple manifestari ale culturii si civilizatiei umane. “Evolutia religiilor” sustine ca omul L-a creat pe Dumnezeu, nu vice versa. Promotorii ei neaga mesajul profetilor si apostolilor si se ridica impotriva marturiei depuse de insusi Domnul Isus despre Biblie. Pentru cei ce cred Biblia insa, toate dificultatile epistemiologice (de posibilitate a comunicarii) pier ca praful scuturat de vint si raspindit in zare.

2. REVELATIA EDENICA SI PROTOEVANGHELIA

Chiar daca nu intra in prea multe detalii, este clar ca Moise intentioneaza in primele capitole ale Genezei sa ne impresioneze cu descrierea existentei fericite si imbelsugate a primilor oameni. Pe vremea aceea nu exista nici macar o singura umbra de pacat care sa le intunece partasia lor cu Creatorul. Adam si Eva se plimbau in racoarea diminetii impreuna cu Dumnezeu prin gradina. Constiinta lor era curata, pamintul nu cazuse inca sub blestem, si relatia lor cu restul creatiei era cu mult mai frumoasa decit ne-o putem inchipui noi astazi. Adam si Eva Il descopereau si-L intelegeau din ce in ce mai mult pe Dumnezeu prin natura din jur si printr-o comunicare directa. Chiar si dupa ce oamenii au pacatuit si mintea lor s-a intunecat din cauza pacatului, Dumnezeu a continuat sa vorbeasca prin natura. Desi nu ne poate mintui prin mesajul ei, creatia ni-L descopere si astazi pe Creatorul ei si al nostru. Iata cit de frumos este relatat acest adevar in psalmul 19:

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
si intinderea lor vesteste lucrarea miinilor Lui.
O zi istoriseste alteia acest lucru,
o noapte da de stire alteia despre El.
Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte,
al caror sunet sa fie auzit;
dar rasunetul lor strabate tot pamintul,
si glasul lor merge pina la marginile lumii.” (Psalm 19:1-4)


Alt psalm este si mai plin de indrazneala:

“Totusi, invatati-va minte, oameni fara minte!
Cind va veti intelepti, nebunilor?
Cel ce a sadit urechea, s-ar putea sa n-auda?
Cel ce a intocmit ochiul, s-ar putea sa nu vada?” (Psalm. 94:8, 9)

Iar David, acest mare om al lui Dumnezeu, scrie:

“Mi-aduc aminte de zilele de odinioara,
ma gindesc la toate lucrarile Tale,
cuget la lucrarea miinilor Tale.
Imi intind miinile spre Tine;
imi suspina sufletul dupa Tine, ca un pamint uscat.” (Psalm 143:5, 6)


Intr-una din numeroasele lui cuvintari, Iov declara:

“Intreaba dobitoacele, si te vor invata,
pasarile cerului si iti vor spune.
Cine nu vede in toate acestea dovada
ca mina Domnului a facut asemenea lucruri?” (Iov 12:7-9)

Domnul declara prin profetul Isaia:

“Ridicati-va ochii in sus, si priviti!
Cine a facut aceste lucruri?
Cine a facut sa mearga dupa numar,
in sir, ostirea lor?
El le cheama pe toate pe nume;
asa de mare e puterea si taria Lui,
ca una nu lipseste.” (Isaia 40:26)

Apostolul Pavel striga in auzul inchinatorilor pagini din Listra: “Si noi sintem oameni de aceeasi fire ca si voi; noi va aducem o veste buna, ca sa va intoarceti de la aceste lucruri deserte la Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, pamintul si marea, si tot ce este in ele.” (Fapte 14:15) Iar celor din Atena le spune: “Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamintului, si nu locuieste in temple facute de miini. El nu este slujit de miini omenesti, ca si cind ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile.” (Fapte 17:24, 25) In epistola trimisa celor din Roma, acelasi apostol declara raspicat: “Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.

In adevar, insusirile nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cind te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la lucruri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” (Rom. 1:19-21)

Si el adauga: “Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege.” (Rom. 2:12)

Din cauza pacatului care i-a intunecat mintea, omul nu mai are astazi capacitatea de a primi marturia creatiei despre Dumnezeu. Ceea ce vede in jur nu-i mai poate inmuia inima, in asa fel incit sa se intoarca la Dumnezeu cu parere de rau pentru pacat si neascultare. Azi, omenirea nu mai poate citi revelatia naturala; ea are nevoie de ceva mai mult decit o informatie intelectuala. Dumnezeu a stiut aceasta si a trimis in lume pe Fiul Sau ca sa fie Mijlocitor si Mintuitor pentru oameni. (Rom. 1:21; 1 Cor. 2:14;etc)

Imediat dupa caderea primilor doi oameni, Dumnezeu le-a vorbit lor si sarpelui spunind:
“Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calciiul.” (Gen. 3:15)

Probabil ca acest text este cea mai buna ilustratie pentru nevoia de a studia in profunzime sensurile duhovnicesti ale Cuvintului lui Dumnezeu. La o prima citire, nu ne intilnim in acest verset nici cu Satan si nici cu mintuirea. De fapt, liberalii din toate timpurile au si sustinut ca singurul lucru despre care se vorbeste aici este conflictul neincetat pe care Dumnezeu l-a asezat intre sarpe, ca vietuitoare a pamintului, si “saminta femeii”, numire generica pentru neamul omenesc. Serpii sint si astazi un pericol pentru viata omului, de aceea le este zdrobit capul ori de cite ori sint prinsi.
Un copil al lui Dumnezeu care are lumina Duhului Sfint va vedea insa mult mai mult in continutul acestui text. Aici este o declaratie solemna prin care Dumnezeu se leaga El insusi sa ridice in natura omului o impotrivire fata de ispitirile Satanei. Dumnezeu promite ca va aseza o limita a puterii raului asupra neamului omenesc si nu va ingadui o distrugere totala. Inca si mai mult, dincolo de vrasmasia dintre oameni si sarpe, textul ne anunta infruntarea dintre Mesia si Satan.

Iata ce scrie despre aceasta episcopul Ryle: “In cea mai deplina semnificatie a ei, biruinta lui Hristos de la Golgota este implinirea promisiunii pe care le-o facuse Dumnezeu primilor oameni imediat dupa cadere. Atunci El vorbise despre vrasmasia dintre omenire, numita “saminta femeii” si sarpe, ca simbol al raului.” (Herbert E. Ryle, The Book of Genesis, The Camridge Bible for Schools and Colleges (Cambridge, University Press, 1914, 1921), pp. 54, 55) Nu exista nici un motiv sa ne indoim ca Geneza 3:15 este pe drept cuvint; “protoevanghelia”, tot asa cum Isaia 53 este un capitol mesianic. Acest verset scurt introduce pentru prima oara in Biblie tema mintuirii, ca lucrare promisa si infaptuita de Dumnezeu pentru oameni. Plin de inspiratie sfinta, Martin Luther declara si el:

“Acest text este in rezumat, esenta tuturor lucrurilor nobile si slavite pe care le gasim apoi raspindite in toata Biblia.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), p. 163) Chiar si Targumurile Evreiesti acorda acestui text o semnificatie mesianica.

Trebuie sa spunem ca versiunea Douay a Bibliei folosita in Biserica Catolica preia o greseala de traducere din “Vulgata” (Una dintre primele traduceri ale Bibliei in limba latina - N.T). Datorita acestei erori, textul suna asa: “Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei pindi calciiul.” Profesorul H. C. Leupold, facind o traducere cuvint cu cuvint a originalului, ajunge la varianta: “Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei; saminta ei te va zdrobi chiar la cap, iar tu o vei rani la calcii.” (Idem. p. 163) Dr. Leupold adauga: “Prin aceasta afirmatie Dumnezeu le-a promis oamenilor un Izbavitor si le-a dat motiv sa-L astepte si sa-I accepte in viitor lucrarea.” (Idem. p. 164)

Si daca este sa credem intr-adevar ca Biblia este in intregime inspirata de Duhul Sfint, ce ne opreste sa vedem in expresia “saminta femeii” o profetie voalata despre nasterea Domnului Isus din fecioara Maria? (Idem. p. 169, 170) Simetria ar fi atunci desavirsita! Satan a inselat femeia, crezind ca va distruge omenirea, dar Dumnezeu a hotarit ca tot prin femeie sa-L aduca in lume pe Hristos, cel ce va zdrobi sarpele si-i va izbavi pe oameni. (La aceasta se face probabil aluzie in 1 Tim. 2:15) Profesorul Leupold incheie spunind: “Chiar daca expresia folosita nu numeste explicit nasterea din fecioara, putem spune ca, providential, ea o anunta si o certifica.” (Opera citata, p. 169)

3. DE LA ADAM LA AVRAAM

Am mentionat deja ca mesajul central al Bibliei este oferirea mintuirii, si ca aceasta veste buna a fost raspindita in lume in timpul Vechiului Testament prin poporul Israel, iar in timpurile de acum, prin Biserica.

Instrumentul raspindirii cunostintei mintuitoare despre Dumnezeu in timpul Vechiului Testament a fost poporul evreu. Nu este de mirare deci, ca toata Biblia are o orientare evreiasca. Primordial, Vechiul Testament este cartea data de Dumnezeu evreilor pentru a le spune cine sint ei, de unde au venit si care le este marele si crucialul lor rol pe care trebuie sa-l joace in istorie. Inainte de a ne prezenta chemarea lui Avraam, stramosul tuturor evreilor, Biblia ne face in citeva capitole o succinta trecere in revista a evenimentelor mai importante din “protoistoria” omenirii. Primele trei capitole din cartea Genezei ne arata cum au fost create toate lucrurile si cum au cazut primii oameni in pacat. Capitolele patru si cinci ne spun despre Cain, Abel, Set si ceilalti urmasi ai lor pina la vremea potopului. Capitolele sase, sapte si opt se ocupa cu descrierea potopului si a urmarilor lui; capitolele noua, zece si unsprezece ne prezinta inceputurile celor trei mari ramuri ale rasei umane: urmasii lui Sem, urmasii lui Ham, si urmasii lui Iafet, iar capitolul doisprezece ni-L prezinta deja pe Avraam raspunzind chemarii divine. Restul cartii Geneza se ocupa cu istoria lui Avraam (capitolele 12-24), Isaac (capitolele 25-27), Iacov, 28-38) si Iosif (capitolele 39-50). Durata exacta a acestei perioade nu ne este cunoscuta. Felul in care-si scriau evreii genealogiile, aproximatia cu care un anumit personaj este numit “fiul lui ...” chiar daca intre aceste doua persoane trecusera deja mai multe generatii, ne fac sa fim sceptici cu “datarile” anumitor experti. Probabil ca virsta adevarata a omenirii este undeva intre data fixata de arhiepiscopul Usser (circa 4.000 de ani i. H) si “milioanele” despre care vorbesc cu atita superficialitate “evolutionistii”.

Cartea Genezei ne arata ca inchinaciunea cea adevarata nu a inceput in lume cu Avraam. De indata ce Adam si Eva au devenit parinti, Eva a dat primului ei nascut numele: “Cain”, care este un derivat de la verbul “a primi”. Ea a zis: “Am capatat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1) sau poate ca Luther a avut dreptate cind a tradus acest pasaj prin: “Am capatat un om, pe Domnul!” El este de parere ca Eva a crezut ca s-a si implinit promisiunea mesianica facuta in gradina Edenului si ca acest Cain va fi acela care va zdrobi capul sarpelui. (Leupold, Opera citata, p. 190) Se pare insa ca expertii in ebraica sint mult mai inclinati sa accepte exclamatia Evei drept o multumire adresata Domnului pentru harul de a avea copii. Posibilitatea de a naste a aparut deci ca un privilegiu sfint, acordat in ciuda blestemului pentru pacat si ca o confirmare a unei izbaviri viitoare. Este evident ca Adam si Eva au ramas oameni tematori de Dumnezeu si plini de credinta in promisiunile Lui.
Pasajul imediat urmator ni-l prezinta pe Abel, celalalt fiu al lui Adam, care era temator de Dumnezeu si a adus prin credinta o jertfa Domnului. (Evrei 11:4) Din cauza ca sirul oamenilor tematori de Dumnezeu s-a intrerupt prin uciderea lui Abel de catre Cain, Dumnezeu i-a daruit Evei un alt fiu, pe care ea l-a numit: Set, “caci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o alta saminta in locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Set a fost si el un om al credintei. El i-a pus fiului sau numele: “Enos”, care inseamna in traducere: “muritor”, “trecator”. Numele in sine, pare rezultatul unei meditatii asupra diferentei dintre lumea eterna si soarta trista a oamenilor de pe pamint. (Leupold, Opera citata, p. 227) Daca aceasta explicatie vi se pare fortata, ginditi-va la caracterul lui Enos, tinind in minte ca: “Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului”. (Gen. 4:26) Ce poate insemna aceasta expresie? Ce a vrut sa spuna Moise, autorul Genezei, atunci cind a folosit-o?

Stim precis ca aceasta expresie nu a insemnat ca oamenii au folosit atunci pentru prima data Numele Domnului, caci Moise l-a folosit deja de citeva ori in capitolele precedente. Si mai stim ca ea nu poate semnifica faptul ca abia atunci au inceput oamenii sa se gindeasca la Dumnezeu. Probabil ca raspunsul adevarat este cel dat de Dr. Johann Peter Lange (1802 (197)1884), care scrie in stralucitul sau comentariu: “Mai mult ca orice, trebuie sa vedem in aceasta expresie un inceput al activitatii cultice ... felul in care este folosit limbajul face aluzie la o activitate organizata de inchinaciune catre Dumnezeu in mijlocul setitilor evlaviosi.” (Commentary on ... Genesis (Grand Rapids, Mich.: Zondervan), p. 262) Profesorul Leupold comenteaza asa: “Este evident ca oamenii stiau despre cine este vorba cind vorbeau despre “Domnul”. Revelatia despre Dumnezeu nu a trebuit reluata de la zero prin Avraam si Moise caci si pina la ei oamenii au transmis din generatie in generatie si din gura in gura tot ceea ce stiau ei despre divinitate. Credinciosia lui Dumnezeu, atotputernicia Lui si mila Lui au fost mereu pastrate inaintea ochilor oamenilor prin practicarea formelor de inchinaciune, iar aici, pe vremea lui Enos, ne intilnim cu prima forma de inchinaciune publica formalizata din istorie.” (Opera citata, p.228) Dr. Ryle scoate in evidenta ca “expresia “a chema Numele Domnului” era o formula consacrata in practica invocatiilor, mai ales cind acestea implicau aducerea de jertfe.” (Opera citata, p. 83) Putem deci trage concluzia ca Enos a continuat lantul de oameni evlaviosi care L-au cautat pe Domnul si care au facut din inchinaciune o parte integranta a vietii lor.

Urmatoarea veriga din lantul cunoscatorilor de Dumnezeu din protoistoria omenirii a fost “Enoh, tatal lui Metusala”, despre care este scris de doua ori ca: “a umblat cu Dumnezeu”. (Gen. 5:22, 24) Autorul Genezei se grabeste sa treaca repede peste alte citeva generatii ca sa poata ajunge la Noe, care “a capatat mila inaintea Domnului” pentru ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”. (Gen. 6:8, 9) Cind S-a hotarit sa nu mai ingaduie pacatul omenirii si sa ditruga lumea prin potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe: “Intra in corabie, tu si toata casa ta; caci te-am vazut fara prihana inaintea Mea in neamul acesta de oameni.” (Gen. 7:1) Inainte de potop, a apucat sa-i promita: “Dar cu tine fac un legamint” (Gen. 6:18) pe care l-a intarit apoi dupa ce apele au scazut iarasi de pe fata pamintului: “Fac un legamint cu voi ca nici o faptura nu va mai fi nimicita de apele potopului, si nu va mai veni potop ca sa pustiasca pamintul”. (Gen. 9:11) Drept semn vizibil al acestui legamint dintre Dumnezeu si Noe a fost a fost ales curcubeul din nor. (Gen. 9:13)

Capitolul 10 din Geneza continua statistic istoria familiilor lui Sem, Ham, si Iafet, cei trei fii ai lui Noe, precursorii omenirii de azi; iar capitolul 11 ne arata cum au fost imprastiati oamenii de la Turnul Babel pe toata fata pamintului, ca sa formeze neamuri distincte, separate prin limbi si dialecte

Toate evenimentele de pina acum au fost parcurse oarecum “in viteza” de Moise, pentru ca scopul lui a fost sa ajunga tocmai la acest punct de o importanta cruciala pentru dezvoltarea istoriei lumii, cind Dumnezeu a luat initiativa si a patruns in evenimentele lumii chemindu-l pe Avraam ca sa-l puna de o parte si sa faca din el stramosul unui neam prin care sa raspindeasca in lume cunostinta despre mintuire:

“Domnul zisese lui Avraam: “Iesi din tara ta, din rudenia ta, si din casa tatalui tau, si vino in tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvintare. Voi binecuvinta pe cei ce te vor binecuvinta, si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamintului vor fi binecuvintate in tine.” (Gen. 12:1-3)

Ca exceptie, Dumnezeu a mai continuat sa se descopere si altor oameni din afara neamului lui Avraam. Printre acestia ii putem aminti pe Melhisedec, contemporan cu Avraam, si care era “preot al Dumnezeului Celui Prea Inalt” (Gen. 14:17-24); pe Abimelec, caruia Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis de noapte (Gen. 20:6); pe Faraon, pe care Dumnezeu l-a instiintat prin vise despre o mare seceta care se apropia (Gen. 41:1-32); pe Balaam, profetul care i-a vestit adevarul lui Balac (Num. 24:2, 3, etc); pe ostasul din tabara madianitilor pomenit in cartea Judecatorilor (Jud. 7:9-14); pe Cir persanul (Ezra 1:1-4); pe Nebucadnetar (Dan. 2:28-45); pe Beltsatar (Dan. 5:5-9, 17-28) si chiar si pe magii din Rasarit care au fost instiintati despre nasterea Domnului Isus (Mat. 2:1, 2). Am mai putea aminti si mesajul pe care l-a trimis Dumnezeu prin Iona celor din Ninive, capitala Asiriei (Iona 3:1-10) in cea de a doua jumatate a secolului opt dinainte de Hristos.

Toate aceste comunicarii ale lui Dumnezeu cu oameni sau popoare dinafara neamului lui Avraam au fost doar incidente izolate. Regula generala a Vechiului Testament a fost aceea ca, inainte de venirea Domnului Isus, Dumnezeu i-a ales pe urmasii lui Avraam pentru a raspindi prin intermediul lor in lume cunostinta mintuitoare despre Sine si despre planurile Sale. (Deut. 10:15; Psalm 147:19, 20. Deut. 4:7, 8, 32-34)


4. REVELATIA PE VREMEA PATRIARHILOR

Dumnezeu a vorbit intr-un fel deosebit patriarhilor. (The Inspiration and Authority of the Bible, pp.83-86; Revelation and Inspiration, pp. 15-18) El i s-a aratat lui Noe inainte si dupa potop si a stabilit legamintul in virtutea caruia s-a angajat sa nu mai distruga pamintul prin invazia de ape. Apoi li s-a aratat patriarhilor: Avraam, Isaac si Iacov, promitindu-le prin legamint sa le dea tara Canaanului si sa-i faca mostenitori ai binecuvintarii divine. Semnul exterior al acestui legamint a fost “taierea imprejur” (Gen. 17:11) Totusi, legamintele cu Noe si cu Avraam nu au fost decit simple pregatiri in vederea incheierii unui legamint mai mare si mai important cu Moise. Acest legamint a fost ratificat prin varsarea de singe si prin jertfe (Exod 24:3-8). Semnul legamintului mozaic a fost Sabatul (Exod 31:12-17).

In toata durata perioadei dintre Avraam si Amos, Dumnezeu si-a trimis profetii Sai la poporul Israel ca sa le vorbeasca, dar nici unul dintre acesti profeti nu se poate asemana sau compara cu Moise. Dumnezeu a avut un har special pentru acest om ales. Iata ce ni se spune in doua pasaje din Scriptura:

“Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui”. (Exod 33:11; cf. Deut. 34:10)

“Ascultati bine ce va spun! Cind va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot asa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:6-8)

Pentru cel ce are o credinta curata si simpla, Biblia spune clar ca Dumnezeu a patruns in lumea noastra si le-a vorbit intr-un mod cu totul special patriarhilor.

Una din caile speciale de revelatie folosite de Dumnezeu pentru a li se descoperi acestor oameni au fost “Teofaniile” (aparitii dumnezeiesti). In Geneza 15, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam prin “flacarile care au trecut printre dobitoacele despicate”, iar in Geneza 18 i se arata in vizita celor trei oameni. Iacov vede in vis “scara cerului” si ingeri suindu-se si coborindu-se pe ea. (Gen. 28:10- 17) Iar Moise este chemat de Dumnezeu din “rugul aprins” care “nu se mistuia deloc”. (Exod 3:1-6)

Nu este de mirare ca acesti oameni au facut insemnari despre intimplarile deosebite prin care le-a vorbit Dumnezeu. Aceste insemnari au constituit apoi “arhivele” din care s-au alimentat cei ce au alcatuit colectia de cronici sfinte a poporului lui Dumnezeu.

O alta forma speciala de revelatie divina din Vechiul Testament a fost aparitia “Ingerului Domnului”. El sta de vorba cu Agar (Gen. 16:7), cu Avraam (Gen. 18:2, 10, 13,; 22:1, 11), cu Iacov (Gen. 31:11; 32:24, 28), cu Moise (Exod 3:2; 23:20; 32:34; Iosua 5:13-6:2; Jud. 2:1), cu parintii lui Samson (Jud. 13:3-20; cf. 6:11-24), etc.; si este mentionat de profetul Zaharia (Zah. 3:1). Ceea ce este specific acestui Inger al Domnului este faptul ca desi El poarta numele Domnului si pare a fi una cu El, este totusi de sine statator cu o personalitate distincta. In Geneza 22 gasim relatarea despre jertfirea lui Isaac. In clipa in care Avraam era gata sa-si duca pina la capat ascultarea, Ingerul Domnului i-a vorbit din cer astfel: “Avraame! Avraame! Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine”. (Gen. 22:11, 12) Este clar ca aici ingerul Domnului lauda ascultarea lui Avraam fata de Domnul pentru ca imediat sa spuna “n-ai crutat pe fiul tau ... pentru Mine”. Cine este oare acest reprezentant divin care este si nu este totuna cu Dumnezeu? Cine este acest inger care ba este una cu Tatal, ba este distinct de El? S-ar putea oare ca El sa fie “Fiul”, cea de a doua persoana a Sfintei Treimi, in actiunile Lui terestre dinainte de intrupare?

Marele comentator metodist Adam Clarke nu ezita sa faca aceasta afirmatie cind scrie: “Ingerul era chiar persoana simbolizata in jertfa ceruta de Dumnezeu: Isus Hristos care S-a putut numi pe Sine Iehova ... si care a avut deplina autoritate de a reinoi promisiunea izbavirii. Cel ce era acolo ca sa-l scape pe Isaac, era acelasi care a venit apoi sa moara in locul nostru. In Numele Lui putem spune impreuna cu Avraam: “La muntele unde Domnul va purta de grija”. (Gen. 22:14) Dr. Leupold este si el de parere ca acest “inger al Domnului” este singular in calitatea si caracterul aparitiilor lui: “... fiind una cu Dumnezeu si totusi distinct de Dumnezeu, ... acelasi care avea sa apara mai tirziu in lume luind infatisare omeneasca.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), pp. 500-501)

Autenticitatea revelatiei speciale data patriarhilor si maturitatea credintei lor sint adeverite de autorul epistolei catre Evrei:

“Prin credinta Avraam, cind a fost chemat sa plece intr-un loc, pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat, si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei,
ca intr-o tara care nu era a lui, si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si zidar este Dumnezeu. Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cind a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a dus jertfa pe singurul lui fiu! El, caruia i se spusese: “In Isaac vei avea o saminta care-ti va purta numele!” Caci se gindea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si, la drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi.
Prin credinta a dat Isaac lui Iacov si Esau o binecuvintare, care avea in vedere lucrurile viitoare.
Prin credinta Iacov, cind a murit, a binecuvintat pe fiecare din fiii lui Iosif, si “s-a inchinat, rezemat pe virful toiagului sau. Prin credinta a pomenit Iosif, cind i s-a apropiat sfirsitul, de iesirea fiilor lui Israel din Egipt, si a dat porunci cu privire la oasele sale”. (Evrei 11: 8-10, 17-22)

In ceea ce-i priveste pe Abel, Noe, Avraam si Sara, acelasi autor scrie:
“In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite; ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sint straini si calatori pe pamint.
Cei ce vorbesc in felul acesta, arata deslusit ca sint in cautarea unei patrii. Daca ar fi avut in vedere pe aceea din care iesisera, negresit ca ar fi avut vreme sa se intoarca in ea. Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate”. (Evrei 11: 13-16)


5. MOZAISMUL

Cel ce accepta prin credinta relatarea Scripturii vede imediat ca Dumnezeul patriarhilor este si Dumnezeul profetilor si Dumnezeul apostolilor Noului Testament. Dumnezeul care li s-a descoperit celor din vechime s-a manifestat ca un Dumnezeu personal, drept, intelept si sfint. Moise ne prezinta in primele doua capitole ale Bibliei un Dumnezeu desavirsit, conturat in personalitate si care a facut cerurile si pamintul, asezindu-l pe om intr-o gradina frumoasa si placuta. Toate relatarile care continua dupa aceste doua capitole nu fac altceva decit sa intareasca credinta intr-un Dumnezeu personal. El este insa si un Dumnezeu sfint. In insemnarile lui Moise ne intilnim de multe ori cu acest avertisment:

“Domnul a vorbit lui Moise, si a zis: “Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel, si spune-le:
“Fiti sfinti, caci Eu sint sfint, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru”. (Lev. 19:1, 2)

Sfintenia si dreptatea Sa L-au facut pe Dumnezeu sa distruga lumea pacatoasa de pe vremea lui Noe (Gen. 6), si sa-i imprastie pe oamenii de la turnul Babel pe toata suprafata pamintului (Gen. 11). Tot ele au facut ca Sodoma si Gomora sa fie pedepsite (Gen. 19). Si tot ele i-au condamnat la distrugere pe locuitorii Canaanului cind “nelegiuirea lor si-a atins virful”. (Gen. 15:16; Num. 31; Deut. 7:1- 5; Iosua 6:13;etc) Sfintul lui Israel i-a pedepsit pe Nadab si Abihu pentru obraznicia lor pagina (Lev. 10) si tot El a fost Cel care i-a scos pe copiii lui Israel din robie dupa ce a judecat tara Egiptului. (Exod 7 - 12)

Domnul Dumnezeu este si un Dumnezeu al providentei. Purtarea lui de grija s-a manifestat clar in vietile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif si in multitudinea de intimplari de tot felul asociate cu existenta si peripetiile evreilor (De exemplu: cazul moaselor din Egipt (Exod 1:15-21), minunile facute pentru evrei in drumul spre Canaan (Exod 14), darea manei (Exod 16:4-8, 13-21; Iosua 5:12), apa din stinca (Exod 17; Num. 20)). Acest Dumnezeu personal si sfint a intrat in legamint cu Noe (Gen. 6:18; 9:9-17), Avraam (Gen. 12:2, 3; 15:18; 17:2), Isaac (Gen. 17:19; 17:21; 26:3, 4), Iacov (Exod 2:24 cf. Gen. 32:12) si apoi cu toti copiii lui Israel prin Moise (Exod 24:7, 8; Evrei 9:17-20; Exod 31:12-17).

Atunci cind Moise a cerut sa vada slava Domnului, Scriptura ne spune ca: “Domnul S-a pogorit intr-un nor, a statut acolo linga el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la minie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pina in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pina la al treilea si al patrulea neam!” (Exod 34:5-7) In aceasta declaratie se vede dragostea Lui statornica, indurarea si credinciosia Lui, dar si dreptatea cu care ii pedepseste pe cei care i se impotrivesc alegind de buna voie sa traiasca in pacat.
In mozaism, Dumnezeu este prezentat ca unul care are privilegiul alegerii. El este Acela care l-a chemat pe Avraam spre a-l conduce inspre o tara pe care i-o va arata. Dumnezeu hotarise in Sine sa-l transforme pe acest om intr-un neam mare care sa-i serveasca drept marturie. In multe pasaje, Pentateucul cuprinde declaratii ca aceasta: “Eu sint Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus de o parte dintre popoare”. (Lev. 20:24) Iar Moise le aminteste si el copiilor lui Israel: “Dar pe voi, Domnul v-a luat, si v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca sa-I fiti un popor pus de o parte, cum sinteti astazi”. (Lev. 20:24) Moise lamureste aceasta situatie in termenii iubirii divine: “El a iubit pe parintii tai, si de aceea a ales saminta lor dupa ei; El insusi te-a scos din Egipt, prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la numar si mai tari decit tine, ca sa te duca in tara lor, si sa ti-o dea in stapinire, cum vezi azi. Sa stii dar in ziua aceasta, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamint, si ca nu este alt Dumezeu afara de El”. (Deut. 4:20) Aceasta alegere divina a asezat asupra Israelului o anumita responsabilitate: “Caci tu esti un popor sfint pentru Domnul, Dumnezeul tau, si Domnul Dumnezeul tau te-a ales ca sa fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fata pamintului”. (Deut. 14:2)

Dumnezeul sfint care a incheiat legamintul cu Israel a stabilit anumite cai pentru rezolvarea problemei pacatului. Atunci cind Dumnezeu i-a facut promisiuni sfinte lui Avraam, gasim scris ca: “Avraam a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire”. (Gen. 15:6) Legea lui Moise continea si ea anumite reglementari pentru lucrurile pe care era dator sa le indeplineasca un israelit atunci cind cadea intr-un pacat. Pentru cei ce implineau intocmai aceste prevederi ale Legii ispasitoare, exista asigurarea ca “li se va ierta”. (Lev. 4:20, 26, 31, 35; 5:10, 13, 16, 18, etc)

Unul dintre aspectele legii mozaice care trece prea adesea nebagat in seama este existenta unui climat de bucurie pe care Dumnezeu il dorea implementat in viata poporului. Iata in pasajul urmator o adeverire a acestui adevar in descrierea felului in care trebuia aniversata sarbatoarea corturilor:
“Sa praznuiesti sarbatoarea corturilor sapte zile, dupa ce iti vei stringe roadele din arie si din teasc. Sa te bucuri la sarbatoarea aceasta, tu, fiul tau si fiica ta, robul si roaba ta, si Levitul, strainul, orfanul si vaduva care vor fi in cetatile tale. Sa praznuiesti sarbatoarea sapte zile in cinstea Domnului, Dumnezeului tau, in locul pe care-l va alege Domnul; caci Domnul, Dumnezeul tau, te va binecuvinta in toate rodurile tale si in tot lucrul miinilor tale, si de aceea sa fii vesel”. (Deut. 16:13-15)

Chiar si binecuvintarea rostita peste copii lui Israel in rinduiala mozaica era o aluzie la bucurie:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-Si inalte fata peste tine, si sa-ti dea pacea!” (Num. 6:24-26)

Pentateucul il mai prezinta pe Domnul si drept un Dumnezeu al revelatiei (descoperirii). Scripturile ni-L arata pe Dumnezeu stind de vorba cu Adam, Moise, Avraam, Isaac, Iacov, etc. Cele mai multe comunicari divine ne-au fost trimise prin Moise si prin ceilalti profeti din Israel. Chiar si Mesia este descris in termeni care fac aluzie la dorinta lui Dumnezeu de a sta de vorba cu omul: “Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele in gura lui, si el le va spune tot ce-i voi porunci Eu”. (Deut. 18:18) Despre Moise, slujitorul Domnului, este scris: “El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:7,8) Iar despre proorocii mincinosi se afirma:

“Proorocul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvint pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, proorocul acela sa fie pedepsit cu moartea”. (Deut. 18:20)

Punctul culminant al revelatiei mozaice a fost atins pe muntele Sinai, cind Dumnezeu le-a daruit evreilor cele 10 porunci, si impreuna cu ele le-a mai dat si alte legi prin Moise. “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis de dimineata, a zidit un altar la poalele muntelui, si a ridicat douasprezece pietre pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel. A trimis niste tineri dintre copiii lui Israel, sa aduca Domnului arderi de tot, si sa junghie tauri ca jertfe de multumire. Moise a luat jumatate din singe, si l-a pus in strachini, iar cealalta jumatate a stropit-o pe altar. A luat cartea legamintului, si a citit-o in fata poporului. Ei au zis: “Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul”. Moise a luat singele, si a stropit poporul, zicind: “Iata singele legamintului, pe care l-a facut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. (Exod 24:4-8)

Inainte de moartea sa, Moise a staruit de popor si i-a indemnat cu urmatoarele cuvinte:
“Acum, Israele, asculta legile si poruncile pe care va invat sa le paziti. Impliniti-le, pentru ca sa traiti, si sa intrati in stapinirea tarii pe care v-o da Domnul, Dumnezeul parintilor vostri. Sa n-adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, si sa nu scadeti nimic din ele; ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu”. (Deut. 4:1, 2)

Intreaga Biblie sustine autoritatea Pentateucului mozaic. De fapt, Biblia evreiasca se imparte in trei sectiuni majore: Legea, Profetii si Scrierile.

Legea cuprinde primele cinci carti ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul.
Sectiunea profetilor se subimparte si ea in doua categorii: Profetii dintii si Profetii de pe urma.
In numarul profetilor dintii avem cartile lui Iosua, Judecatorii, Samuel si cartile Imparatilor.

In numarul profetilor de pe urma sint socotiti: Isaia, Ieremia, Ezechiel si “ceilalti doisprezece”.
“Scrierile” cuprind urmatoarele unsprezece carti: Psalmii, Iov, Proverbele, Rut, Cintarea Cintarilor, Eclesiastul, Plingerile, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, si cartile Cronicilor.

Fiecare dintre celelelalte sectiuni majore ale Bibliei atesta autoritatea legii mozaice. Iata ce gasim scris in: (1) “Profeti” : Iosua (Iosua 1:7, 8; 8:30-35; 22:5; 23:6), Judecatori (Jud. 3:4), Imparati (1 Imp. 2:3; 2 Imp. 14:6; 23:25), si Maleahi (Mal. 4:4) si (2) “Scrieri” : Psalmi (Ps. 103:7), Daniel (Dan. 9:11, 13), Ezra-Neemia (Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Neem. 1:7, 8; 8:1, 14; 9:14; 10:29; 13:1) si Cronici (1Cronici 15:15; 2 Cronici 23:18; 25:4; 34:14; etc). In Noul Testament, si Fariseii (Mat. 19:7), si Saducheii (Mat. 22:23, 24) si Iudeii in general (Ioan 9:29) acceptau autoritatea mozaica a Legii. La fel putem spune si despre Filip (Ioan 1:45), Iacov (Fapte 15:21), Petru (Fapte 3:22), Pavel (Rom. 10:5; 10:19; 1 Cor. 9:9; 2 Cor. 3:15, etc), Stefan (Fapte 7:37), Ioan (Ioan 1:17), autorul epistolei catre Evrei (Evrei 7:14; 8:5) si chiar Domnul Isus insusi (Mat. 8:4; Marcu 7:10; Luca 20:37; Ioan 5:46; 7:19). Monoteismul etic nu este doar religia profetilor din ultimele secole ale istoriei poporului Israel. El este temelia pe care a aparut intreaga Biblie. Pentateucul lui Moise este descoperirea unui Dumnezeu sfint si drept care doreste ca poporul Sau sa traiasca in sfintenie, despartindu-se categoric de pacat. Mesajul ulterior al profetilor a fost o confirmare a mesajului Pentateucului. Slujba profetilor a fost aceea de a-i chema pe evrei inapoi la Lege si de a le talmaci evreilor continutul moral al prevederilor mozaice.

Si care au fost reglementarile stabilite de Dumnezeu pentru viata de inchinaciune religioasa a evreilor? Una dintre cele mai importante dintre ele a fost “o inima intreaga a Domnului”, adica o devotiune neimpartita, caci Dumnezeu este un Dumnezeu “gelos” (Exod 20:5). Domnul i-a fagaduit lui Moise ca va alunga popoarele Canaanului dinaintea poporului ales, dar ca acesta va trebui la rindul lui sa distruga toate altarele pagine, sa taie toti stilpii idolesti si sa distruga toti pomii de pe inaltimile pe care se aduceau sacrificii, “Sa nu te inchini inaintea unui alt dumnezeu; caci Domnul se numeste gelos, este un Dumnezeu gelos” (Exod 34:14). Cea mai importanta porunca data de Dumnezeu poporului Sau a fost aceasta:

“Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai, si sa vorbesti de ele cind vei fi acasa, cind vei pleca in calatorie, cind te vei culca si cind te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la miini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scrii pe usiorii casei tale si pe portile tale” (Deut. 6:4-9).

Consacrarea totala pe care a pretins-o Dumnezeu de la evrei le-a interzis cu desavirsire orice forma de inchinare la idoli. In cartea legamintului se putea citi acest avertisment: “Sa paziti tot ce v-am spus, si sa nu rostiti numele altor dumnezei; numele lor sa nu se auda iesind din gura voastra” (Exod 23:13). Intr-una dintre cuvintarile lui de ramas bun, Moise i-a avertizat pe evrei de pericolul falsilor profeti care vor incerca sa atraga poporul spre idolatrie; el le-a mai spus celor din Israel ca si daca cel ce indeamna spre idolatrie va fi fratele, sora, fiul sau prietenul cuiva din Israel, pedeapsa lui va trebui sa fie aceiasi cu a proorocilor mincinosi, si anume: uciderea cu pietre. “Sa scoateti astfel raul din mijlocul tau” (Deut. 13:1-11). Nici n-ar mai trebui sa spunem ca aceasta interzicere categorica a idolatriei implica si oprirea de la orice comunicare cu spiritele sau cu cei morti: “Daca un om sau o femeie cheama duhul unui mort, sau se indeletniceste cu ghicirea, sa fie pedepsiti cu moartea; sa-i ucideti cu pietre: singele lor sa cada asupra lor” (Lev. 20:27).

Cea de a doua cerinta a reglementarilor impuse de Dumnezeu pentru viata evreilor a fost trairea in dragoste si dreptate sociala fata de aproapele lor:

“Sa nu furati, si sa nu mintiti; nici sa nu va inselati unii pe altii.
Sa nu jurati strimb pe Numele Meu, caci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tau. Eu sint Domnul.
Sa nu asupresti pe aproapele tau, si sa nu storci nimic de la el prin sila.
Sa nu opresti pina a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Sa nu vorbesti de rau pe un surd, si sa nu pui inaintea unui orb nimic care sa-l poate face sa cada; ci sa te temi de Dumnezeul tau. Eu sint Domnul.
Sa nu faceti nedreptate la judecata: sa nu cauti la fata saracului, si sa nu partinesti pe nimeni din cei mari, ci sa judeci pe aproapele tau dupa dreptate.
Sa nu umbli cu birfeli in poporul tau.
Sa nu te ridici impotriva vietii aproapelui tau. Eu sint Domnul.
Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta; sa mustri pe aproapele tau, dar sa nu te incarci cu un pacat din pricina lui.
Sa nu te razbuni, si sa nu tii necaz pe copiii poporului tau.
Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sint Domnul” (Lev. 19:11-18).

“Daca fratele tau saraceste, si nu mai poate munci linga tine, sa-l sprijinesti, fie ca strain, fie ca venetic, ca sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu iei de la el nici dobinda, nici camata: sa te temi de Dumnezeul tau, si fratele tau sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu-i imprumuti banii tai cu dobinda, si sa nu-i imprumuti merindele tale pe camata” (Lev. 25:35-37).

Fara sa intre prea mult in amanunte, Dumnezeu ii spusese lui Avraam: “Eu sint Dumnezeul cel atotputernic. Umbla inaintea Mea si fii fara prihana. Voi face un legamint intre Mine si tine, si te voi inmulti nespus de mult” (Gen. 17:1, 2).

Iar poporului Israel ii fagaduise:

“Daca vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca vei face ce este bine inaintea Lui, daca vei asculta de poruncile Lui, si daca vei pazi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; caci Eu sint Domnul, care te vindeca” (Exod 15:26).

Un foarte bun rezumat al tuturor reglementarilor stabilite de Dumnezeu pentru viata evreilor se gaseste in Exodul 20 si in Deuteronomul 5: binecunoscutul “decalog” sau mai pe romaneste: “Cele zece porunci”. Porunca dintii este o chemare la loialitate deplina fata de Dumnezeu: copiii Lui nu au voie sa se inchine nici unei alte divinitati; a doua porunca stabileste climatul unei inchinaciuni spirituale prin excelenta, fara cirjele idolatre ale reprezentarilor iconoclaste. A treia porunca pretinde reverenta adinca fata de Numele lui Dumnezeu, iar cea de a patra stabileste Sabatul ca zi de inchinaciune si de odihna dupa cele sase zile de osteneala in munca. A cincea porunca stabileste respectul pe care copiii trebuie sa-l acorde parintilor in universul sfint si stabil al familiei, iar cea de a sasea porunca interzice curmarea violenta a vietii prin crima. A saptea porunca impune curatia in casnicie prin interzicerea adulterului. A opta porunca instaureaza respectul fata de proprietatea altcuiva oprind furtul. Porunca a noua cere o vietuire in adevarul absolut, interzicind marturia mincinoasa chiar si atunci cind este vorba despre soarta unui prieten. Cea de a zecea porunca este o declaratie ca omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu si sa nu jinduiasca dintr-o pornire egoista dupa proprietatea altora.

Cartea Deuteronomul ne mai pune la dispozitie si alte excelente rezumari ale legilor lui Dumnezeu, incununindu-le pe toate cu o avertizare solemna asupra soartei celor care vor alege sa asculte sau sa nu asculte de ceea ce zice Domnul:

“Iata, pun astazi inaintea voastra binecuvintarea si blestemul: binecuvintarea, daca veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau in ziua aceasta; blestemul, daca nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, si daca va veti abate de la calea pe care v-o dau in ziua aceasta, si va veti duce dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti” (Deut. 11:26-28).

“Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tau, decit sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa umbli in toate caile Lui, sa iubesti si sa slujesti Domnului, Dumnezeului tau, din toata inima ta si din tot sufletul tau, sa pazesti poruncile Domnului si legile Lui pe care ti le dau astazi, ca sa fii fericit? Iata, ale Domnului, Dumnezeului tau, sint cerurile si cerurile cerurilor, pamintul si tot ce cuprinde el. Si numai de parintii tai S-a alipit Domnul ca sa-i iubeasca; si dupa ei, pe saminta lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeti azi. Sa va taiati dar inima imprejur, si sa nu va mai intepeniti gitul. Caci Domnul, Dumnezeul vostru, este Domnul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic si infricosat, care nu cauta la fata oamenilor si nu primeste daruri; care face dreptate orfanului si vaduvei, care iubeste pe strain si-i da hrana si imbracaminte.

Sa iubiti pe strain, caci si voi ati fost straini in tara Egiptului.
Sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa-I slujesti, sa te alipesti de El, si pe Numele Lui sa juri. El este slava ta, El este Dumnezeul tau. El a facut in mijlocul tau aceste lucruri mari si grozave pe care ti le-au vazut ochii. Parintii tai s-au pogorit in Egipt in numar de saptezeci de insi; acum Domnul, Dumnezeul tau, a facut din tine o multime ca stelele cerului.

Sa iubesti dar pe Domnul, Dumnezeul tau, si sa pazesti totdeauna invataturile Lui, legile Lui, rinduielile Lui si poruncile Lui” (Deut. 10:12 - 11:1).

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem atunci cind ne ocupam de revelatia mozaica este ca in text intilnim expresii care-L aseaza pe Dumnezeu in dimensiuni si situatii umane. Iata de exemplu situatia in care ni se spune ca Dumnezeu s-a pogorit ca sa vada daca rautatea oamenilor era intocmai dupa zvonul venit pina la El (Gen. 18:21), sau intimplarea in care se pare ca Dumnezeu a fost convins de mijlocirea lui Moise si induplecat sa-si schimbe planurile (Exod 32:7-14). Aceste aplicatii ale sentimentelor, limitelor si trasaturilor umane asupra persoanei lui Dumnezeu se numesc “antropomorfisme” (de la “antropos” - om, si “morfa” - forma, in limba greaca) si trebuiesc luate ca exprimari simbolice, simplificari ale realitatilor dumnezeiesti pentru a putea fi reduse la nivelul intelegerii umane. Bineinteles ca Biblia nu vorbeste in sensul propriu al cuvintelor atunci cind pomeneste despre ochii, miinile sau aripile lui Dumnezeu. Cind Scriptura spune ca: “Domnul Isi intinde privirile peste tot pamintul ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui”, aceasta nu este decit o expresie poetica frumoasa despre providenta divina care este acordata tuturor acelora care nadajduiesc in Dumnezeu. Cind psalmistul scrie:

“El te va acoperi cu penele Lui,
si te va ascunde sub aripile Lui” (Psalm 91:4)

El nu se refera la lucruri materiale, ci doar exprima posibilitatea de a gasi adapost la Dumnezeu, tot asa cum puiul de gaina poate fugi imediat sub aripile clostei. Cind citim ca Dumnezeu nu a distrus cetatea Ninive dupa cele patruzeci de zile vestite de Iona, asta nu inseamna ca Dumnezeu s-a schimbat, ci ninivitenii!. Prin pocainta lor sincera, oamenii cetatii s-au mutat din sfera miniei divine in sfera indurarii nemasurate a lui Dumnezeu. Si, daca vrem sa intelegem, aceasta schimbare nu a fost in afara previziunii lui Dumnezeu, caci cititorul cunoscator de Dumnezeu va intelege imediat ca pina si anuntul strigat de Iona nu fusese altceva decit un mijloc prin care Dumnezeu a urmarit crutarea miilor de oameni si scaparea lor prin pocainta. Asa stau lucrurile si cu toate celelalte antropomorfisme ale Bibliei. Departe de a fi dovezi de scaderi in calitatea textului, ele sporesc mult frumusetea exprimarii si ne inlesnesc o intelegere umana pentru realitati si fenomene din realitatea gindirii divine.

Spatiul nostru este foarte scurt, de aceea ne oprim aici cu analizarea revelatiei mozaice, recomandindu-va sa studiati in detaliu alte publicatii teologice care se ocupa amanuntit de analizarea institutiilor ridicate de Dumnezeu prin Moise: cortul intilnirii, preotia, sistemul de jertfe, calendarul religios, legea civila, legea ceremoniala si legea morala. Inainte de a trece la alt subiect trebuie insa sa spunem ceva despre anumite standarde sub-crestine pe care le intilnim in legea lui Moise. Dintre ele amintim: ingaduirea poligamiei (Exod 21:10; Lev. 13:17, 18), acceptarea divortului si a recasatoririi (Deut. 24:1-4) si instituirea razboaielor sfinte ale lui Israel (Exod 21:12, 15, 16, 17; 22:18, 19). Daparte de a fi pasaje “neinspirate” si adaugate ulterior sau dovezi de revelatie progresiva si deosebita pentru diferite epoci si dispensatii, aceste abateri de la standardul sfinteniei desavirsite trebuiesc intelese in spiritul explicatiei pe care o da Domnul Isus in problema divortului:
“Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”

Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca, si a zis: “De aceea v-a lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup”? Asa ca nu mai sint doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”

“Pentru ce dar”, I-au raspuns ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire, si s-o lase?” Isus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimilor voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa. Eu insa va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara de pricina de curvie, si ia pe alta nevasta, preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat, preacurveste” (Mat. 19:3-9).

6. LITERATURA POETICA EDUCATIVA

Credinciosii evanghelici proclama Biblia drept Cuvint inspirat al lui Dumnezeu. Asta ii face sa nu simta nici un fel de obligatie sa ?
explice de ce Dumnezeu a ales sa foloseasca forme literare deosebite in alcatuirea Scripturilor. Credinta desavirsita nu critica lucrarile lui Dumnezeu, ci le accepta ca desavirsite. Pentru cititorul neavizat insa, exista anumite expresii si forme literare folosite in Biblie care ridica unele semne de intrebare. Aceste probleme apar mai ales in grupul de carti asupra carora ne vom fixa atentia in continuare.

Intre Iov si Eclesiastul, Biblia cuprinde sectiunea de poezie a scrierilor sfinte. Desi poezia mai exista si in pasaje scurte aflate in cuprinsul altor carti, ca forma literara, ea este caracteristica cartilor din sectiunea de literatura poetica educativa. Ca orice produse de poezie, limbajul acestor carti este plin de expresii metaforice, de arabescuri rafinate de figuri de stil, de exagerari voite si impresionante, de simplificari si interpretari ale realitatii care-l pot tulbura pe cel obisnuit cu stilul exact si strins legat de realitate al celorlalte carti biblice. Multe repetitii sint parte din specificul rimei de idei care a caracterizat poezia ebraica. Acest procedeu se numeste “paralelism” si prin el ideia din primul vers este scoasa in relief prin complectare sau contrastare cu o alta ideie din versul sau versurile urmatoare. Alte pasaje poetice sint scrise sub disciplina stricta a “acrostihurilor” (O versificare in care primele litere din fiecare vers formeaza o insiruire cu un sens special, in majoritatea cazurilor urmarind ordinea alfabetica; primul vers se incepe cu “a”, al doilea cu “b”, etc) (Exemple de asezare in acrostih: Psalm 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 (8 versuri pentru fiecare litera); plingerile lui Ieremia 1, 2, 3, 4; Proverbe 31:10- 31).

Tematica literaturii poetice educativa este foarte variata cuprinzind: rugaciuni, cintari de lauda, tinguiri ale credintei, straluciri de cugetare sclipitoare, adevaruri etice si duhovnicesti, etc. Tot in aceste carti se mai gaseste si o mare incarcatura de ceea ce am putea numi “reflexii ale cugetarii omenesti”, spre deosebire de “intelepciunea revelata” din restul Bibliei. Iata si alte curiozitati: Israelul nu este mentionat niciodata in cartea Proverbelor, iar numele “Domnului” nu apare nici macar o singura data in cartea Eclesiastului (Joseph Angus, The Bible Hand-Book (New York; Revell, c. 1905), p. 583).

In ciuda acestor caracteristici specifice, literatura poetica educativa este validata ca autoritate duhovniceasca prin faptul ca a fost destinata, in marea ei parte, sa fie folosita in cadrul serviciilor publice sau private de inchinaciune.

IOV
Cartea lui Iov se ocupa cu un aspect particular al problemei suferintei: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta celui neprihanit?

Autorul anonim al scrierii incepe prin a-l transporta pe cititor in sferele ceresti, unde se discuta lucruri care vor avea apoi o influenta coplesitoare asupra evenimentelor din viata terestra. In prim plan este adus insusi Dumnezeu care se lauda cu caracterul si viata deosebita dusa de robul Sau Iov. Sub provocarea Satanei, Dumnezeu ingaduie ca Iov sa piarda rind pe rind avutia, copiii si in final chiar propria sanatate. Apoi, in scena apar prietenii lui Iov care intretin cu acest om aflat in disperare un dialog scris cu multa eleganta si multa pricepere psihologica si religioasa. Pe scurt, cei trei prieteni ai lui Iov impartaseau parerea ca suferinta este intotdeauna o forma de pedeapsa divina, asa ca Iov era dovedit aprioric vinovat ca pacatos. Pentru ca viata exterioara nu-l arata pe Iov ca pacatos, vinovatia lui era dovedita a fi si mai mare, deoarece era fructul ascuns al unuia care a pacatuit pe ascuns, traind in ipocrizie. Un astfel de rationament l-a infuriat la culme pe Iov. Convorbirea lui cu cei trei prieteni s-a transformat foarte repede intr-un dialog al surzilor. In finalul
cartii, prefatat de Elihu, ia cuvintul insusi Dumnezeu si-l reaseaza pe Iov in limitele unei vieti smerite si binecuvintate.

Privita la suprafata, cartea lui Iov nu rezolva “filosofic” problema pe care o trateaza. Textul nu ne explica deslusit care a fost motivatia suferintelor acestui om deosebit. Solutia ramine doar in acceptarea circumstantelor vietii printr-o supunere fata de vointa unui Dumnezeu bun si neprihanit. Desi nu-i cunoastem intotdeauna motivatia actiunilor, Dumnezeu are dreptul la ascultarea noastra, caci ne-a descoperit ceva din natura Lui, si asta ne este deajuns pentru a ne ancora increderea in intelepciunea Lui desavirsita. Privita din acest punct de vedere, cartea Iov este o lectie de intelepciune pentru noi toti. Si mai ales o avertizare pentru cei care se grabesc sa-i presupuna vinovati pe toti aceia care trec prin incercari si suferinte. Faptul ca Dumnezeu n-a privit cu placere spre cuvintele celor trei prieteni ai lui Iov, ne face sa descalificam categoric si punctul lor de vedere.
Cartea Iov mai este si un manifest explicit despre grija lui Dumnezeu fata de copiii Sai, si o dovada de implicarea Lui in viata noastra de zi cu zi. Aceasta invatatura a fost preluata si expusa pe larg de Domnul Isus in cuvintarile Sale.

PSALMII

Psalmii nu alcatuiesc o carte unitara, ci sint o culegere de cintari sfinte izvorite din umblarea si inchinaciunea evreilor. Acesti psalmi au autori diferiti. Inscriptiile care sint asezate in titlul diferitilor psalmi nu sint inspirate si ele difera intre originalul ebraic si traducerea greceasca a Septuagintei. In varianta ebraica, saptezecisitrei de psalmi ii sint atribuiti lui David, doisprezece lui Asaf, unsprezece fiilor lui Core, unul lui Moise, etc. Septuaginta ii mai atribuie inca alti doisprezece psalmi lui David, dar ii neaga trei dintre aceia presupusi a fi ai lui in originalul ebraic. In Vechiul Testament ebraic, psalmii sint impartiti in cinci culegeri separate: 1 - 41, 42 - 72, 73 - 89, 90 - 106, si 107 - 150. In culegerea I, IV, si V numele predominant pentru dumnezeire este “Domnul” (Iehova), culegerea a doua foloseste cu precadere numirea de “Dumnezeu” (Elohim), in timp ce culegerea a-III-a le foloseste pe amindoua deopotriva.

Au fost date diferite clasificari ale psalmilor. De exemplu: psalmi de intelepciune, psalmi de lauda, psalmi de adorare, psalmi de multumire, psalmi devotionali, punitivi si mesianici. Profesorul Franz Delitzsch (1813 - 1890) ne-a lasat urmatorul comentariu despre natura psalmilor: “Psaltirea este si un Pentateuc; un ecou al celor cinci carti scrise de Moise in peregrinarile poporului Israel ... Cele cinci carti sint mesajul poporului catre Iehova, tot asa cum cartile lui Moise au fost cinci carti de mesaj al lui Iehova catre popor” (Idem, p.569). Richard Hooker (c. 1554 - 1600), mare teolog englez, descrie psalmii in felul urmator: “Maretie istorica, dreptate exemplara, moderatie pilduitoare, intelepciune profunda, pocainta veritabila, rabdare greu pusa la incercare, taine ale divinitatii, umbre ale suferintelor lui Hristos, torente de minie, mingiieri duioase de har, lucrari ale providentei peste lumea de acum si promisiuni stralucite pentru lumea care va veni; aceasta fintina cristalina din care tisneste viata vesnica ne poate darui tot ceea ce este bun, vrednic de primit, de dorit sau de infaptuit. Fie rana oricit de rea, dezastrul oricit de adinc, boala oricit de crunta, in textul psalmilor se va gasi intotdeauna suficient balsam pentru mingiiere si pentru vindecare” (Idem, p.569). Cu alte cuvinte, cartea aceasta a Psalmilor este o colectie extraordinara de texte tulburator de frumoase si de necesare. Temele lor strabat dincolo de granitele Vechiului Testament in numeroase citate aflate in Noul Testament folosite spre confirmarea misiunii mesianice a Domnului Isus si pentru acuratetea doctrinala a invataturii.

CINTAREA CINTARILOR

Aceasta maiastra cintare este cel mai controversat text al Bibliei. Se discuta nu numai daca subiectul este dragostea trupeasca din cadrul casniciei sau dragostea duhovniceasca dintre Iehova si evrei sau Domnul Isus si Biserica. In discutie este pusa chiar inspiratia divina a textului si daca aceasta carte isi are sau nu dreptul de a sta intre celelalte scrieri sfinte.

Multi comentatori biblici care sustin interpretarea alegorica a Cintarii Cintarilor sint de parere ca textul are un caracter mesianic, prefigurind relatia dintre Domnul Isus, ca mire, si Biserica, ca si mireasa a Lui. Intr-adevar, exista multe alte texte in celelalte Scripturi, mai ales in cartile profetice, in care relatia dintre Dumnezeu si poporul Lui este asemanata cu legatura dintre un sot si o sotie. Dificultatea sta in faptul ca in toata cintarea nu exista nici macar un singur indiciu care sa ne justifice o interpretare alegorica.

Joseph Angus (1816 - 1902) este de parere ca: “Din punct de vedere literar, intreaga carte este o descriere poetica a trairii dragostei in cadrul sfint al unirii din casnicie. Cintarea Cintarilor este una dintre cele mai nobile expresii ale sentimentelor de iubire din cadrul relatiilor dintre un barbat si o femeie. Citirea acestei carti ne introduce in universul evreiesc al vietii conjugale” (Idem, pp. 595, 596).

Aceasta carte micuta plina de exagerari si metafore orientale este ca o pecete de aprobare divina pusa peste universul trairilor trupesti. Prin ea insasi, Cintarea Cintarilor devine un protest asupra extremismelor care au pretins ca viata de familie nu este demna de atentie si respect in discutiile din poporul Domnului. Continutul ei reprezinta o sfinta linie de mijloc in stare sa vindece atit ipocrizia batoasa a celor ce prefera sa ignore acest subiect, cit si senzualitatea celor care aleg sa traiasca in promiscuitate. Dumnezeu a sfintit relatiile dintre soti prin insasi procesul creatiei. In originalul ebraic, cartea pare ca a slujit drept un ghid de initiere al tinerilor aflati in pragul casatoriei. Sanford Calvin Yoder scrie: “Aproape toti scriitorii cartilor Bibliei au cite ceva de spus despre credinciosia in dragoste si dau ca pilda viata de familie. Prin aceasta ei recunosc ca trairile trupesti si sentimentale isi ating maximul de satisfactie atunci cind se manifesta in cadrul unor relatii inradacinate in respect si pretuire reciproca. Fara sa fie degradanta sau rusinoasa, iubirea trupeasca devine in cadrul familiei o exprimare a frumusetii si bucuriei. La acest nivel, orice exprimare poetica poate capata pe drept cuvint dreptul de a sta alaturi de celelalte carti ale Bibliei” (Sanford Calvin Yoder, Poetry of the Old Testament (Scottdale, Pa.:Herald Press, 1948 p.380).

PROVERBE
Cartea proverbelor este o colectie de nestemate sclipitoare, taioase, pretioase si foarte usor de memorat, destinate sa dea celor tineri o comoara de educatie suficienta pentru trairea unei vieti fericite si imbelsugate. Dr. Angus scrie ca Proverbele sint manuale de etica practica tot asa cum Psalmii sint lectii de inchinare duhovniceasca (Opera citata, p.585). Exista o caracteristica universala a Proverbelor care le face sa aiba valoare pentru oamenii aflati in cele mai diferite circumstante ale vietii. Dincolo de experienta etern umana a indeletnicirilor terestre, exista insa “o temelie religioasa a intelepciunii si moralei careia trebuie sa i se supuna toti” (Idem, p.585).

Caracterul primordial al cartii este practic, nu teologic. Referindu-se la valoarea cartii, Dr. Adam Clarke scrie:
“Oricine ai fi, citirea acestei carti iti va fi folositoare. Imparati si curteni, dar si oameni simpli: meseriasi, negustori, fermieri, pot gasi aici lectii practice despre felul in care trebuie sa-si duca viata si sa-si desfasoare activitatile lor particulare. Tati, mame, sotii, soti, fii si fiice, stapini si servitori, gasesc deopotriva recomandari pentru felul in care sa-si faca datoria, iar toate aceste principii eterne sint imbracate nu in lectii seci de morala, ci in haina intelepciunii practice din umblarea de fiecare zi. Pentru cel gata sa asculte, cistigul va fi nu numai in inima si minte, ci si in ... punga. Cel intelept va invata si mai multe cai pentru a reusi in viata, iar viata insasi se va insanatosa sub adierea curata a curentelor de cinste, moralitate, mila, teama sfinta, iubire si pietate care strabat intreaga carte. Scopul principal al Proverbelor este acela de a inspira o mare reverenta fata de Dumnezeu Creatorul, o teama sfinta in fata judecatilor Lui drepte si o cautare infocata dupa intelepciune si virtute. Textul cartii picteaza nedreptatea, rautatea, mindria, lenea, zgircenia, neascultarea, betia si inca multe alte defecte in culori asa de triste incit orice om de bun simt se va umple de rusine si va fugi de ele, cautind sa se desavirseasca in ceea ce ii va inlesni prosperitatea si sanatatea, trupeasca si spirituala” (Comentariu asupra Proverbelor, III, p.700).

ECLESIASTUL

Aceasta este inca una din cartile dificile ale Bibliei. Numirea ei inseamna “predicatorul” sau “cel ce vorbeste in adunare”. Fara nici o indoiala ca tema principala a cartii este lipsa de sens sau “desertaciunea” vietii. Inca din primul capitol ni se arata ca, pentru cei care nu au credinta in Dumnezeu si in viata de apoi, existenta este o scurgere monotona si fara nici o semnificatie. Autorul cartii, recunoscut de toti a fi Solomon, vorbeste despre trairile vietii naturale folosind cu precadere termenul “sub soare”, care pare a semnifica limitarea, lipsa de perspectiva vesnica. El trece in revista infaptuirile carora li s-a dedicat in cautarea implinirii personale. Ele sint caracteristice vietii de abuzuri si cercetari pe care a dus-o Solomon: o cautare a faimei prin dobindirea de intelepciune, prin constructii marete, prin dedarea la placerile carnii, prin acumularea de bogatii si chiar prin intense preocupari artistice. Rezultatul?

“Apoi, cind m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu miinile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vint, si ca nu este nimic trainic sub soare” (Ecles. 2:11). De la acest punct, in textul cartii apare un “deism” (credinta abstracta intr-un dumnezeu impersonal si indepartat) evident caruia i se permite sa evolueze chiar si pina la nivelul negarii credintei intr-o inviere a mortilor si a vietii de dincolo (Ecles. 9:10 cf. 3:19).

O a doua tema care strabate cartea este, de data aceasta, pozitiva, am spune “bahica”. Ea recomanda bucuria ca un contrabalans al desertaciunii vietii. In esenta, aceasta tema este o filosofie a “clipei” si a spiritului practic. Ea recomanda pretuirea binecuvintarilor aduse de munca, mincare si iubire:

“Nu este alta fericire pentru om decit sa manince si






  MENIU PRINCIPAL


  RESURSE GRATUITE


  GALERIE FOTO

In asteptarea petitorilor...

  RECOMANDARI



  RETEA SITE-URI


  PARTENERI
  STATISTICI SITE
 » total afisari: 3283053
 » vizite unice: 363260
 » vizitatori online: 3

  DIVERSE/PROMO
 
gradinita crestina Samariteanul